Mihai Eminescu

Floare-albastră

- Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochiu de pădure,

Lângă bolta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură - şi dispare...

Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

..............

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
ROMANTISMUL
MIHAI EMINESCU- FLOARE ALBASTRA
1. AUTOR. Creator de limba artistica, inovator al limbajului poetic, Eminescu este
considerat cea mai înaltă conștiință estetică a sec al XIX-lea. Personalitatea sa este
influentată atât de estetica romantismului cat si de viziunea clasica. In opera sa a
reusit o perfecta simbioza/îmbinare intre limbajul popular- arhaic si substratul
filozofic al cuvantului neologic. Format la scoala germana, poetul prelucreaza
elemente ale filozofiei lui Schopenhauer, Kant sau Nietzsche, abordand teme de
circulatie univesala: conditia umana, timpul, omul de geniu, iubirea.

Istoricii îl situează pe Eminescu în Epoca Marilor Clasici, alături de Creangă,

Caragiale si Slavici, fiind considerat un deschizator de drumuri în epoca romantică.

2. ELEMENTE ROMANTICE

Dintre elementele romantice amintim: expansiunea eului individual, subiectivism,

cultul sentimentului si al fanteziei, aprecierea valorilor specifice nationale și in special a
folclorului, libertatea totala în creație, iubirea neîmplinită, amestecul genurilor si al speciilor
literare, importanta acordata culorii locale- atmosfera epocii- figuri de stil preferate- antiteza
si hiperbola. Motive literare preferate- somnul, visul, oglinda, umbra, cuplul erotic, aspiratia
spre absolut, codrul, luna, stelele, izvorul.

3. CONTEXTUL APARIȚIEI/ TEMA

Floare albastra a aparut la 1 aprilie 1873 în revista „Convorbiri literare” si face parte
din lirica de dragoste si aceea a naturii. Poetul evocă amintirea unui proiect erotic eșuat, din
cauza confuziei barbatului asupra căilor omului de a fi fericit. Orgolios, acesta nu vrea să se
lase amagit de instincte si aspira spre cunoastere, spre cautarea absolutului. Copila are intuitia
adevarului, pe care poetul il descopera prin epuizarea celorlalte cai. Dar aflat sub curgerea
timpului- omul nu se mai poate intoarce dupa clipa care i-ar putea aduce fericirea. Amintirea
devine un prilej de meditatie asupra fragilitatii fiintei umane in Univers. Conditia omului este
tristă pentru că este repede trecator, el nu poate păstra clipa fericirii.

4. COMPOZIȚIA- trimite la cele 14 strofe, construite pe doua planuri distincte,

inegale ca întindere- planul femeii-str.1-3, 5-12 si planul barbatului, str.4, 13, 14.
5. GENEZA - Sursele de inspiratie sunt germane- romanul lui Novalis, în care apare
mitul romantic al florii albastre, ce simbolizează idealul, visul fascinant al oricarui
barbat, un ideal la care în secret va aspira mereu. Sursele populare trimit la mitul
zburătorului.
6. ANALIZA DISCURSULUI LIRIC

a). Planul femeii -debutează cu un repros și o provocare inocentă, ca act de seductie. Femeia
simte pericolul înstrăinarii si îi reprosează lui :

„De nu m-ai uita încalte ( barem, măcar)

 Sufletul vietii mele”.

Cufundarea lui în stele o determină sa-l avertizeze asupra capcanei în care ar putea să cadă,
confundând căile fericirii:

„Nu căta în departare

Fericirea ta, iubite!”

În strofele 5-12- provocarea pe care o lansează izvoraste dintr-o nevoie demonstrativă

și pare o lectie de initiere. De aceea, proiectul erotic al fetei poarta atuurile tentatiei: natura e
paradisiaca, iubita e frumoasa si „nebuna”, dispretuieste conventiile, dragostea e neprefacuta,
totala si inocentă:

- Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochiu de pădure,

Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

Poetul recompune idila imaginata de fata dupa modelul biblic al perechii unice in
gradina Raiului. Cadrul fizic e autohtonizat- e „gura raiului” din cantecul popular. Limbajul
copilei este, de asemenea, autohtonizat in spiritul oralitatii taranesti: „de nu m-ai uita incalte”,
„si mi-i spune”, „voi cerca”. Povestea fetei reprezinta o alternativa la existenta, de care sufera
barbatul eminescian. Ea devine simbolul unei sperante la care omul n-a renuntat niciodata. Ea
descoperise pe cai mai simple si mai directe, un adevar fundamental, pe care barbatul se
incapatana sa-l ignore : „Ah! ea spuse adevarul;

Eu am ras, n-am zis nimica.”

Planul barbatului e foarte redus, dar are dublu rol: fixeaza povestea in interiorul unei
amintiri, confera poeziei caracter de meditatie. Se remarca si prezenta unui posibil narator –
EU- „Eu am ras...”. Povestea de dragoste este pusa intr-o rama, intr-o alta poveste, aceea a
barbatului iar florea albastra devine o amintire, un simbol al femeii ideale:

Înc-o gură - şi dispare...

Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

..............

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!

7. Stilul valorifica lexicul popular, ce confera naturalete, prospetime. Notiunile care

formeaza spatiul artistic sunt in general substantive din geografia ruralitatii
montane, apartinand fondului lexical de baza- codrul cu verdeată, stânca,
prăpastie, ochiu de pădure, foi de mure. Adjectivele- Bolta cea senina, trestia cea
lina devin epitete ornante sugestive pentru a picta natura paradisiacă. Oralitatea
populara e justificata prin vorbele fetei iar adjectivul TOTUSI- e derutant, închide
totul într-o concluzie, el are înteles concesiv; în economia poemului, poetul nu
continua cuvantul, lasa cititorul sa-i ghiceasca motivul tristetii.

Din punctul de vedere al versificatiei, ritmul este trohaic, versurile uniforme, masura de 7-8
silabe, rima imbratisata, ce confera sonoritate melodioasa.

8. CONCLUZIA- Poemul eminescian se remarcă atât prin modalitatile de îmbinare

ale resurselor- folclorice, populare, filozofice- cat si prin modalitatea particulara
de a trai si de a concepe Universul si Iubirea.