Temă acasă

ARGUMENTĂM

1. În poezia ‚Floare Albastră” se întâlnesc următoarele teme: iubirea,

condiţia omului de geniu, natura şi singurătatea.
2. Idila este o specie de poezie lirică și erotică din sfera poeziei
bucolice, în care este prezentată, în formă optimistă sau idealizată,
viața și dragostea în cadrul rustic. Meditația (filozofică) este o specie
a genului liric în versuri în care e descris un fenomen din natură ale
cărui concluzii devin valabile și pentru oameni. Poezia este o idilă,
desfăşurată într-un cadru feeric, dar şi o meditaţie asupra iubirii şi
asupra timpului care trece cu rapiditate. Eul liric regretă la finalul
poeziei că s-a trezit, din visul său perfect, la realitate, iar iubita sa
perfectă nu mai este.
3. Titlul poeziei este alcătuit din două sintagme: „floare”, reprezentând
efemeritatea, delicatețea și „albastră” sugerând infinitul cosmic, dar
și aspirația. Titlul este și o metaforă simbol, un motiv romantic care
apare și în alte literaturi.
În „Floare albastră”, Eminescu evocă amintirea unui proiect erotic
eșuat, dar eșuat din cauza confuziei bărbatului asupra căilor omului
de a fi fericit. Orgolios, acesta nu vrea să se lase amăgit de instincte
și aspiră spre cunoaștere, spre căutarea Absolutului. Copila
nevinovată care-l avertizează: Nu căta în departare/ Fericirea ta,
iubite!, îmbiindu-l spre jocul voluptuos al idilei, are intuiția
adevărului, pe care poetul îl descoperă după epuizarea, prin
experiență, a celorlalte căi. Dar, aflat sub scurgerea timpului (aici
începe tema fundamentală a poeziei), omul nu se mai poate întoarce
și clipa consonanței sufletești, care i-ar fi putut aduce fericirea,
rămâne în veci pierdută: „Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit
iubirea noastră/ Floare-albastră! Floare-albastră/ Totuși este trist în
lume”.

4. Vocile prezente în text sunt: vocea feminină (ea) şi vocea masculină

(el).
5. Textul imbina doua timpuri de lirism: lirismul subiectiv si cel obiectiv.
Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale
reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural,
care susţin prezenţa eului liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am
zis”, „stam”, „ne-om da”, „eu”, „-mi”, „noastră”. Adresarea directă a
iubitei accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie
în secvenţa ritualului erotic, prin vocativul „iubite”, prin verbe şi
pronume la persoana a II-a singular: „hai”, „mi-i spune”, „a ta”,
„iubeşti”, „mi-i ţinea”, „te”, „ta”. Detaşarea contemplativă a eului
liric se distinge prin lirismul obiectiv ale cărui mărci lexico-
 gramaticale sunt verbe şi pronume la persoana a III-a: „zise”,
„spuse”, „stă”, „dispare”, „a murit”, „este trist” etc.
6.
a. „plâng”, „sta” – prezent; ‚să se prăvale”, ‚vom şedea” – viitor
popular; Planul unei lumi ipoetetice, teoretice.
b. ‚zise”, ‚spuse” – perfect simplu; ‚am râs”, ‚am zis” – perfect;
Planul iubirii concrete.
Sunt 4 secvenţe poetice:
- Strofele 1-4: lumea rece a ideilor;
- Strofa 4: meditaţia bărbatului asupra sensului profun al unei
iubiri rememorate;
- Strofele 5-12: chemarea la iubire în planui ei, în planul
terestru;
- Strofele 13-14: continuare a meditaţiei bărbatului.
7. Fata îi reproseaza tanarului lipsa de atentie cu care o trateaza,
indiferenta lui la prezent si pozitionarea intr-un plan secund al vietii
lui. O forma reformulata ar fi: Eu sunt cu tine, iar tu nu te gandesti la
mine. Merit lipsa de atentie pe care mi-o prezinti?
8. Din cuvintele fetei reiese că iubitul acesteuia este un ganditor, un
visător ‚Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi ceruri-nalte?”.
Elementele reprezentative ale lumii tânărului sunt: râuri de soare,
câmpiile Asira, întunecata mare, piramidele-nvechite, elemnte ce
aspira spre gandirea sa la un alt nivel intelectual, toate elementele
prezentate prezentand o lume interioara plina de mister si
adancime.
9. Metafora „Rauri de soare” reprezinta aspiratiile si dorintele luminate
ale eului liric, aceste rauri facand parte din planul intelectual al
acestuia, prezentandu-i gandirea ca fiind stralucita si cu scopuri
inalte, iar metafora „intunecata mare”, face referinta la multele
nivele de gandire din sufletul poetului, acestea mergand de la cel
mai inaltator concept- soare- pana la necunoscutele adancuri ale
oceanului.
10. Elemente propriului univers sunt: codrul cu verdeaţă, stânca,
prăpastia măreaţă, trestia cea lină, foi de mure, soarele, luna, satul,
pragul porţii. Fata se refera la lumea reala, concreta, ea nefiind
capabila sa inteleaga peisajul complex din inima tanarului.
11. Pastelul este o creație lirică descriptivă, aparținând literaturii
culte care, prin intermediul unui peisaj, transmite sentimentele eului
liric contemplator. Modul de expunere folosit este descrierea.
Elemente aparținând acestui tip de creație lirică descriptivă ce apar
în a doua intervenție a fetei sunt:
-folosirea epitetelor și personificărilor spre a crea un cadru natural
feeric->imagini auditive, vizuale: (“prăpastia măreață, ochi de
pădure, balta cea senină, Und-izvoare plâng în vale”).
-descrierea unui tablou de la anasmblu la detaliu, incepand de la
“prăpastia măreață”, pana la un “fir de romanita”.
 -eul liric foloseste natura pentru a-si descrie sentimentele interioare
despre siguranta pe care o simte cand este alaturi de persoana
iubita : “balta cea senină, soarelui căldură, etc…).
12. -şederea în cadrul natural
-poveştile inventate spuse cu ‚a sa guriţă”
-săruturile
-plecarea din cadrul natural în cadrul rural, urmat e despărţirea celor
doi.

13. „Und-izvoare plâng în vale”-personificare alcatuieste un peisaj

paradisiac care alcatuiesc motivele principale ale creatiei
eminesciene cum ar fi teiul si luna;
„Lângă balta cea senină /Și sub trestia cea lină” sunt epitete
personificatoare; acestea sunt elemnte specifice pastelului ce au
rolul de a corela starile interioare ale eului liric cu natura, ce are un
rol protector- „trestia cea lina”, „balta cea senina”-, un rol mistic de
a proteja indragostitii si de a ii ascude.
14. Registrul stilistic, folosit de fata, este popular, prin formele
verbale la viitor - „vom şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi
desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-, care
amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează
optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-
un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se
manifeste într-un viitor imaginar.
15. Registrul popular creează impresia situării celor doi într-un
spaţiu arhaic originar.

ANALIZĂM/ INTERPRETĂM

1. Tânărul meditează asupra cele spuse de iubita sa şi rămâne fără

cuvinte.
2. Comparaţia ‚ca un stâlp eu stam în lună” reprezintă prezenţa
tânărului în cadrul natural şi dorinţa lui de a rămâne cât mai mult
lângă iubita sa.
3. Fata: ‚Sufletul vieţii mele”, ‚iubite”, ‚drag”;
Tânărul: ‚mititica”, ‚dulce floare”, ‚dulce minune”, ‚Floare-
albastră! floare-albastră!”.
4. Vocea lirică masculină reprezintă atitudinea geniului asupra lumii,
vieţii şi iubirii. Se observă la început în cuvintele tânărului o
duioşie ironică, convertită în final în meditaţie asupra trecerii
timpului care răpeşte totul: viaţa, tinereţea, iubirea (‚Şi te-ai dus,
dulce minune/ Ş-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră! floare-
albastră!.../ Totuşi este trist în lume!”.
5. Ipostazele îndrăgostiţilor sunt cele cunoscute: femeia este copilă
aparent naivă, dornică de a se realiza prin iubire, bărbatul este un
contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent, dar care refuză,
 orgolios, să se lase amăgit de instincte şi doreşte cu încrâncenare
să atingă absolutul.
6. a. Varianta ‚Totul este trist în lume!” exprimă o tristeţe fără
margini la pierderea definitivă a iubitei deoarece tânărul revine
din povestea ideală de dragoste la viaţa complexa pe care o
duce, fara o alinare si fara ajutor.
b. Varianta ‚Totuşi este trist în lume!” sugerează că, oricât de
frumoasă ar fi viaţa, ‚totuşi” murim. Adverbul „totusi”, pe de alta
parte, simbolizeaza un final relativ mai deschis, ea fiind alegerea
mai viabila, deoarece este cunoscut faptul ca Mihai Eminescu nu
ar fi putut sa aleaga un final definitiv si sigur exprimat prin
prezenta adverbului „totul”.

ARGUMENTĂM!

1.
Floare albastră

Romantismul este mișcarea artistică și literară apărută la

începutul sec. XIX, în strânsă legătură cu afirmarea geniului național,
caracterizată prin suprimarea regulilor formale, prin introducerea notelor
de lirism, de sensibilitate și imaginație, prin înfățișarea figurilor ieșite din
comun, prin tendința evaziunii în exotism, în vis, în trecut.
Titlul poeziei este alcătuit din două sintagme: „floare”, reprezentând
efemeritatea, delicatețea și „albastră” sugerând infinitul cosmic, dar și
aspirația. Titlul este și o metaforă simbol, un motiv romantic care apare și
în alte literaturi.
În „Floare albastră”, Eminescu evocă amintirea unui proiect erotic eșuat,
dar eșuat din cauza confuziei bărbatului asupra căilor omului de a fi fericit.
Orgolios, acesta nu vrea să se lase amăgit de instincte și aspiră spre
cunoaștere, spre căutarea Absolutului. Copila nevinovată care-l
avertizează: Nu căta în departare/ Fericirea ta, iubite!, îmbiindu-l spre jocul
voluptuos al idilei, are intuiția adevărului, pe care poetul îl descoperă după
epuizarea, prin experiență, a celorlalte căi. Dar, aflat sub scurgerea
timpului (aici începe tema fundamentală a poeziei), omul nu se mai poate
întoarce și clipa consonanței sufletești, care i-ar fi putut aduce fericirea,
rămâne în veci pierdută: „Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea
noastră/ Floare-albastră! Floare-albastră/ Totuși este trist în lume”.
Tema poeziei este cea a iubirii în cadrul naturii. Unicul martor la
dragostea celor doi este natura. Temele colaterale sunt: condiţia omului
de geniu şi tema timpului în relaţie cu efermitatea fiinţei umane.
În primul rând, „Floarea albastră” este, de fapt, floarea de nu-mă-
uita, simbol al iubirii împlinite în credinţa autohtonă. De asemena,
albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării şi ale cerului, iar floarea
poate fi fiinţa care păstrează dorinţele. În romanitismul eminescian,
motivul florii albastre, regăsit atât în „Călin (file din poveste)”, „Sărmanul
Dionis” și în opera studiată capătă diverse sensuri, printre care se
regăsesc și aspirația spre fericire prin iubire, chemarea lumii fantomelor,
respectiv nostalgia indusă de sentimentul de impsobilitate în fața
dobândirii iubirii ideale, coplanare cu a geunilui, ce aduce desăvârșire atât
din punct de vedere a sentimentului de dragoste, cât și a nevoilor la nivel
intelectual.Poezia are două motive literare importante: motivul iubirii
(motivul explicit), iar cuvintele prin care se profilează acest motiv sunt
‚sărutare”, ‚dulce”, ‚guriţă” şi motivul despărţirii (motiv implicit), cuvintele
prin care se profilează acest motiv fiind ‚dus”, ‚murit”, ‚trist”.
În al doilea rând, poezia este construită pe două planuri distincte,
inegale ca întindere: planul femeii și planul bărbatului. Planul feminității
(cuprins în strofele 1-3 și 5-12) are forma unui monolog, alcătuit în prima
parte dintr-un reproș, și apoi, în partea următoare, dintr-o provocare
inocentă, care este un act de seducție. Reproșul este expresia intuiției
feminine, care simte în diversitatea preocupărilor abstracte ale bărbatului
pericolul înstrăinării. Cufundarea lui „în stele și în nori și-n ceruri nalte”,
gândirea lui plină de imaginile „câmpiilor Asire”, ale „întunecatei mări” și
ale „învechitelor piramide” care „urcă-n cer vârful lor mare” o determină
să-l avertizeze asupra capcanei în care ar putea să cadă, confundând căile
fericirii: ”Nu căta în departare/ Fericirea ta, iubite!”.
Planul bărbatului, foarte redus (cuprins în strofele 4 și 13-14), are
dublu rol, fixează „povestea” în interiorul unei amintiri și confera poeziei
caracterul de meditație. Senzația de poveste evocată este dată de
prezența în text a unui narator, marcat de pronumele personal „eu”, și a
unor scurte precizări, care delimitează planurile: „Astfel zise mititica/
Dulce netezindu-mi părul” sau „Înc-o gură-și dispare.../Ca un stâlp eu stam
în lună”, apoi în final „Și te-ai dus.../Și-a murit iubirea noastră”. Aceste
detalii, completate de exclamații meditative: „Ah! Ea spuse adevărul” sau
„Floare-albastră/floare-albastră.../Totuși este trist în lume!” demonstrează
că povestea de dragoste este pusă într-o ramă, într-o altă poveste, a
bărbatului. Rezultă că planul al doilea, atât de redus în economia
poemului, deține rolul esențial în conturarea ideii de bază a poeziei, primul
plan, al idilei, fiind încorporat într-o meditație senină și luminoasă, marcată
însă de o iremediabilă tristețe.
Pe deoparte, timpurile verbale pentru viitor popular (‚,vom şede”,
„mi-i spune”) amplasează povestea de dragoste într-un spaţiu rustic şi
sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute,
într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se manifeste
într-un viitor imaginar. Întreaga poezie este structurată pe opoziţii:
masculin-feminin, apolonic-dionisiac, eternitate/moarte-efermitate/viaţă,
cunoaştere abstractă, raţională-cunoaştere concretă, senzorială, senzuală,
geniu-om comun, departe-aproape, atunci-acum. Lirismul poziei este
obiectiv, prin prezenţa vocilor lirice care desemnează două ipostaze ale
umanului: masculinul şi femininul (el şi ea), dar şi două portrete spirituale
(omul de geniu, şi omul comun), precum şi două ipostaze de cunoaştere a
lumii (cea abstractă, logică, raţională, apolinică şi cea concretă, afectivă,
senzuală, dionisiacă).
Înscrisă în romantism, Floare albastră este nu numai o poezie de
dragoste, ci şi o meditaţie cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în
iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului,
care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.