1. Introducere.

Încadrare în curentul literar

Dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie, poemul Floare
albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare în 1873, reprezintă o capodoperă a
creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe, purtând în germene marile teme şi idei poetice dezvoltate
mai târziu în Luceafărul.
Poetul valorifică, în manieră romantică, antiteza dintre omul comun și omul superior, creația
căpătând aspect de meditație lirică. Specifice romantismului sunt de asemenea temele abordate:
iubirea, natura, conditia omului de geniu , precum și anumite motive literare: noaptea, luna, codrul,
marea.
2. Titlul

Titlul poeziei face trimitere la un simbol cunoscut din tradiția romantică europeană. Eminescu preia
motivul florii albastre de la scriitorul german Novalis, la care simbolizează aspirația spre absolut.
Heinrich von Ofterdingen, personajul lui Novalis, pornește într-o călătorie pentru găsirea florii
albastre. Experiențele parcurse marchează etape ale unui proces de cunoaștere, încheiat prin
descoperirea iubirii.
În mod similar, și la autorul român floarea albastră devine o metaforă a iubitei. Sintagma este o
asociere între doi termeni contrastanți: floarea este un simbol al vieții, iar albastrul sugerează
infinitul, dar și răceala afectivă. Titlul ilustrează astfel aspirația spre o iubire ideală, dar și neîmplinirea
dragostei unor îndrăgostiți incompatibili.
3. Lirismul subiectiv

In opera se îmbină ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-
gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural, care susţin prezenţa
eului liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am zis”, „ne-om da”, „eu”, „noastră”. Adresarea directă a
iubitei accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie în secvenţa ritualului erotic, prin
vocativul „iubite”, prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular: „hai”,„a ta”, „iubeşti”, „mi-i
ţinea”, „mi-i spune”. Detaşarea contemplativă a eului liric se distinge prin lirismul obiectiv ale cărui
mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi pronume la persoana a III-a: „spuse”, „stă”, „dispare”, „a
murit”, „este trist”.
4. Tema

Tema iubirii se dezvoltă pe două tonalități diferite, specifice celor două specii în care poezia poate fi
încadrată: idilă și elegie. Caracterul idilic se referă la aspectul ireal, idealizat al dragostei, specific
romanticilor, pentru care acest sentiment este mai curând imaginat sau evocat decât prezent.
Monologul fetei proiectează în viitor împlinirea iubirii, imaginând un cadru paradiziac, în consonanță
cu sentimentele îndrăgostiților. Idila apare ca un vis, o proiecție imaginară, despre care nu se poate ști
dacă devine realitate. Finalul trist, în care îndrăgostitul meditează cu privire la o iubire pierdută,
conferă poeziei o notă elegiacă: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră −”.
 5. Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii

Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor, întâlnită
frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton poznaş: „De mi-i da o sărutare / Nime-n
lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie”; „Grija noastră n-aib-o nime, / Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”.
Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de
subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.

6.Structura

Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte
două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o
interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.
Compoziţional, această idilă filozofică este fundamentată de antiteza dintre atitudinea plină de
vitalism ,dionisiacă, a fetei şi starea meditativă, contemplativă a bărbatului ,apollinică , relaţie erotică
tipică romantismului eminescian, care generează nefericire şi scepticism: „Totuşi este trist în lume”.

7.Monologul fetei (planurile spațiale, invitația)

Prima secvență descrie universul contemplației, mediul predilect al geniului sau al visătorului. Este un
spațiu al înălțimilor („ceruri nalte”), al întinderilor vaste („câmpiile asire”, „întunecata mare”) și al
trecutului istoric („piramidele-nvechite”), care evocă lumea ideilor. Culoarea specifică este albastrul,
culoare rece, a depărtărilor și a infinitului. Din acest univers iubita încearcă să îl atragă pe bărbat într-
un spațiu obișnuit, destinat iubirii.
Cea de-a treia secvență poetică evocă un spațiu terestru, concret și atrăgător („codrul cu verdeață”).
Idealul de iubire este proiectat într-un paradis terestru, conturat cu ajutorul unor motive recurente în
lirica eminesciană: codrul, izvoarele, valea, luna etc. Acest spațiu este destinat trăirii depline, în
contrast cu o cunoaștere fadă, sterilă, care promite o fericire iluzorie. În acest loc intim, ferit de lume,
fata imaginează un scenariu al dragostei ideale, format din gesturi tandre, îmbrățișări și sărutări
tentante pentru tânărul visător.

8.Reacția bărbatului
Bărbatul reacționează la propunerile fetei în două secvențe diferite. Prima întrerupe monologul
iubitei, printr-o reacție sceptică la reproșul ei și la îndemnul de a renunța la aspirațiile sale: „Eu am
râs, n-am zis nimica.” A doua secvență surprinde sărutul îndrăgostiților, fără să fie clar dacă bărbatul a
dat curs invitației. Tânărul este euforic și plin de admirație („Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi,
dulce floare!”), însă comparația „Ca un stâlp eu stam în lună!” marchează pasivitatea, lipsa lui de
implicare.
Ultima strofă este despărțită de restul poeziei prin puncte de suspensie, semn ce marchează o
distanță în timp. Bărbatul meditează așadar peste ani la idila din tinerețe, exprimându-și regretul
pentru o iubire pierdută: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră”. Strofa finală permite
mai multe interpretări: bărbatul a refuzat dragostea, izolându-se în lumea ideilor; dragostea s-a
împlinit, dar experiența este trecătoare. Eșecul dragostei, ca experiență fundamentală, persistă peste
ani, devenind o sursă de melancolie: „Totuși este trist în lume!” Astfel sugereaza că iubirea
neîmplinită obnubilează toate celelalte experiențe, motivând o viziune pesimistă asupra limii.

9. Figuri de stil
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de epitete cromatice, „de-aur
părul”, „albastra, dulce floare”, şi metaforice: „mititica”, „bolta cea senină”, „trestia cea lină”,
„prăpastia măreaţă”. Epitetul „dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical
rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt, care surprinde prin inedit, în
comparaţia: „dulci ca florile ascunse” sau metaforele „dulce minune”, „dulce floare”, sugerând
profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a geniului de a atinge fericirea absolută. În aceeaşi notă de
ambiguitate se înscrie şi expresia încărcată de ironie „dulce netezindu-mi părul”, care exprimă uşorul
dispreţ pe care geniul îl manifestă faţă de gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea acesteia.

10. Limbajul artistic

La nivelul limbajului, se remarcă prezența unui registru popular, pe lângă cel literar. Limbajul familiar
este marcat prin termeni regionali („încalte”, „nime”) și populari („nu căta”, „voi cerca”), diminutive
(„guriță”) sau exclamații retorice („Ș-apoi cine treabă are!”). Oralitatea este o sugestie a statutului și a
limitărilor fetei, dar în același timp creează impresia situării celor doi îndrăgostiți într-un spațiu arhaic
originar.

11.Prozodia
Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori asonantă „căldură/gură”;
„frunze/ascunse”.

12.Concluzia
”Intr-un fel Eminescu e sfậntul preacurat al ghiersului romậnesc […].Pentru pietatea noastra
depasita,dimensiunile lui trec peste noi,sus si peste vazduhuri.Fiind foarte romận,Eminescu e
universal„ , afirma “Tudor Arghezi in ,, Cuvậnt inainte ”.
- «Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri de soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite»!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- «Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag»?
Înc-o gură și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
..............
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)