Floare albastră

de Mihai Eminescu

- «Iar te-ai cufundat în stele

Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri de soare

Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite»!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- «Hai în codrul cu verdeață,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești

Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură

1
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,

Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,

Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag»?

Înc-o gură și dispare...

Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

..............

Și te-ai dus, dulce minune,

Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)

2
Tema și viziunea despre lume în poezia „Floare albastră”

1. Încadrare

Ca specie literară, poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma idealizată
dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al îndrăgostiților. „Floare
albastră poate fi considerată și elegie prin faptul că reflectă sentimente de regret, de amărăciune
și porfundă tristețe datorită plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite. Întâlnim ca mod de
expunere descrierea prin care este expus un tablou din natură, cadrul în care se desfășoara iubirea
(codrul cu verdeață și izvoarele, împreună cu balta și prăpastia măreață) dând textului poetic
valoarea unui un veritabil pastel.

Este o poezie romantică tocmai prin acest amestec al speciilor, analizat mai sus, expresia
unei libertăți de creație exersate de autor. Totodată sunt prezente multiple motive specifice
precum motivul acvatic: „izvoarele plâng’’, motivul astral: „luna’’,„ stele’’sau motivul omului
de geniu, incapabil să fie fericit. În lirica romantică natura este apropiată ființei umane: dragostea
se petrece într-un  cadru rural sub un bogat univers vegetal protector. Menționăm și accentul pus
pe trăirile sufleteși ale ființei, pe sentimente dar și construcții antitetice: bărbat – femeie, om de
geniu-om comun etc.

2. Tema ilustrată prin două secvențe

Tema poeziei este cea a iubirii în cadrul naturii. Aceasta este ilustrată prin  secventa a 3-
a a poezie,  visul fetei, care își imaginează împlinirea dragostei, având ca unic martor natura ce-i
înconjoară. Tot specifică lui Eminescu este tema omului de geniu regăsită în secvența I, vizibilă
în încercarea fetei de a-l chema spre ea, în timp ce acesta este  cufundat în studiu, departe de
planul fizic în care se află ea.

Viziunea despre lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta este
condamnat la tristețe și nefericire prin neputinta de a atinge idealul iubirii și de a nu putea să-și
găseasca sufletul pereche care să  înțeleagă natura sa.

3. Elemente de structură

Titlul poeziei este format din 2 sintagme: „floarea” care reprezintă delicatețea, viața,
iubirea și „albastră” care sugerează infinitul și aspirația către acesta. Împreună constituie o
metaforă, reprezentând voința și nostalgia nesfârșitului sau a iubirii ideale,  motiv romantic
prezent și la Leopardi, poet care l-a inspirat pe Eminescu.

Prima secvență, cuprinzând strofele 1-3, conține reproșul fetei care simte lipsa iubitului
din relația lor. Încă din primele versuri, este subliniată natura reflexivă a baiatului, care, absorbit
fiind de propriile gânduri, uită să dea atenție fetei: “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n

3
ceruri ‘nalte?”. Mai departe, printr-o enumerație amplă, fata face referire la domeniile de interes
ale iubitului, mascate sub metafore sugestive: „râuri de soare” (aspirația spre cunoaștere),
„câmpiile asire” (trimitere la cultura asiriană, babiloniană, unde apare prima operă literară a
umanității – „Epopeea lui Ghilgameș”), „întunecata mare” (geneza, crearea Universului),
„piramidele-nvechite” (cultura egipteană). În final apare un îndemn, care vizează dorința fetei –
apropierea celor doi: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.

A doua secvență (strofa a patra) reprezintă răspunsul băiatului. Relația apropiată dintre

cei doi poate fi dedusă din folosirea diminutivului afectiv „mititica”, dar și din modul în care
iubitul mângâie părul fetei în acel cadru mirific. Cu toate că recunoaște adevărul din spusele ei,
atitudinea băiatului rămâne una jucăușă, oarecum indiferentă: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Secvența a treia se întinde de la strofa 5 până la strofa a 12-a și expune chemarea fetei la
o iubire idilică, ideală, care se desfășoară în largul naturii. Se creează o strânsă legătură între
mediul înconjurător și iubită, întreaga natura rezonând cu sentimentele acesteia: razele lunii
veghează iubiții îmbrățișați, „Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse.” De asemenea,
secvența creionează și trăsăturile morale ale fetei, aceasta dă dovadă de o dragoste autentică și
ignoră orice prejudecăți ale lumii exterioare: „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”, dar și un portret
fizic vag: părul de aur, roșie ca mărul, sugerând imaginea unei ființe frumoase, de basm.

Cadrul natural care se construiește este un tablou complex, profund romantic prin elementele
acvatice, vegetale, astrale pe care le conține, ele alcătuind motive specifice: codrul cu verdeață,
izvoarele, stânca, prăpastia măreață, pădurea, balta cea senină, trestia cea lină, foile de mure,
firul de romaniță, soarele, crengile, luna, noaptea de vară, frunza, florile ascunse, cărarea, valea.
Astfel, natura este una idilică, paradisiacă, care învăluie în mod armonios iubirea celor doi.

Avem de-a face și cu un ritual al iubirii care îi implică pe cei doi îndrăgostiți: aceștia stau în foi
de mure, băiatul spune povești, confesiuni de dragoste, este prezent și jocul, comportamentul
oarecum jovial, sărutul, îmbrățișarea, despărțirea din pragul porții.

A patra secvență ilustrează scena despărțirii celor doi iubiți. Starea care persistă este
aceea de singurătate, dar și de pasivitate a iubitului: “Ca un stâlp eu stam în lună!”. După sărutul
oferit de către fată și plecarea acesteia („Înc-o gură și dispare…”), atașamentul emoțional al
băiatului persistă: „Ce frumoasă, ce nebună/ E abastra-mi, dulce floare!”

Ultima strofă surprinde în mod reflexiv regretului iubitului fata de dragostea neîmplinită, însă se
constituie ca un destin tragic al omului de geniu ce are o înțelegere superioară a lumii însă e
condamnat să fie singur și nefericit: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră./
Floare-albastră! floare-albastră!…/ Totuși este trist în lume!”.

-expresivitatea este conferita de folosirea imaginilor artistice: vizuale- „codru de

verdeață”;auditive-„izvoarele plâng”; dinamice-„mi-oi desface părul” și prin figuri de stil:
epitete- „râuri în soare”, „florile ascunse”, inversiuni- „a soarelui căldură”

4
-comparații:-„roșie ca mărul”

-sunt predominante structurile substantiv+adjectiv („prapastia măreață”, „florile ascunse”, „dulce

floare”)

-personificarea marchează corespondența dintre planul exterior și planul interior, sentimentele

eului liric: „izvoarele plâng în vale”- puritatea sentimentului de iubire