Floare albastra

Poezia Floare albastra de Mihai Eminescu apartine

genului romantic. Acesta are ca mod de expunere
descrierea (codrul cu verdeata, impreuna cu apele si
prapastia mareata) cea ce reda valoarea unui pastel, de
altfel poezie se poate considera si “elegie” deoarece
reflecta sentimentul de regret si tristete a celor doi
indragostiti, datorita placarii iubitei si a dragostei lor
neimplinite. In acelasi timp este prezenta si o idila
deoarece ne este prezentata si partea optimista dragostea
dintre cei doi, plasata intrun codru ce reprezinta
protecotrul iubirii acestora.

Poezia este una romantica tocmai din cauza acestui

amestec de specii care ofera libertate de exprimare
autorului. Totusi exista si motive precum cel acvatic
“izvoarele palng” , cel astral “luna”, “stelele” sau motivul
omului de geniu, care nu poate fi fericit. Natura are un rol
important in aceasta poezie, ea fiind personificata, cei doi
fiind intr-un tablou rural, bogat in natura, care are rol de a
le proteja dragostea. Mentionam si accentul pus pe trairile
si sentimentele personajelor, dragostea aflata in antiteza,
barbat - femeie, om normal - om de geniu.
Temele poeziei Floare albastra, se incadreaza in temele
preferate ale romanticilor, iubirea, natura si conditia omului
de geniu.
Tema naturii si a iubirii este ilustrată prin secventa a 3-a a
poezie, visul fetei, care își imaginează împlinirea
dragostei, având ca unic martor natura ce-i înconjoară. Tot
specifică lui Eminescu este tema omului de geniu regăsită
în secvența I, vizibilă în încercarea fetei de a-l chema spre
ea, în timp ce acesta este cufundat în studiu, departe de
planul fizic în care se află fata.
Viziunea despre lume este profund romantică, cea a
geniului neînțeles. Acesta este condamnat la tristețe și
nefericire prin neputința de a atinge idealul iubirii și prin
imposibilitatea de a-și găsi sufletul pereche care să
înțeleagă natura sa.

Titlul poeziei este format din 2 sintagme: „floarea” care

reprezintă delicatețea, viața, iubirea și „albastră” care
sugerează infinitul și aspirația către acesta. Împreună
constituie o metaforă, reprezentând voința și nostalgia
nesfârșitului sau a iubirii ideale, motiv romantic prezent și
la Leopardi, poet care l-a inspirat pe Eminescu.

Prima secvență, cuprinzând strofele 1-3, conține reproșul

fetei care simte lipsa iubitului din relația lor. Încă din
primele versuri, este subliniată natura reflexivă a băiatului,
care, absorbit fiind de propriile gânduri, uită să dea atenție
fetei: “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri
‘nalte?”. Mai departe, printr-o enumerație amplă, fata face
referire la domeniile de interes ale iubitului, mascate sub
metafore sugestive: „râuri de soare” (aspirația spre
cunoaștere), „câmpiile asire” (trimitere la cultura asiriană,
babiloniană, unde apare prima operă literară a umanității –
„Epopeea lui Ghilgameș”), „întunecata mare” (geneza,
crearea Universului), „piramidele-nvechite” (cultura
egipteană). În final apare un îndemn, care vizează dorința
fetei – apropierea celor doi: „Nu căta în depărtare/
Fericirea ta, iubite!”.

A doua secvență (strofa a patra) reprezintă răspunsul

băiatului. Relația apropiată dintre cei doi poate fi dedusă
din folosirea diminutivului afectiv „mititica”, dar și din
modul în care iubitul mângâie părul fetei în acel cadru
mirific. Cu toate că recunoaște adevărul din spusele ei,
atitudinea băiatului rămâne una jucăușă, oarecum
indiferentă: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Secvența a treia se întinde de la strofa a 5-a până la strofa

a 12-a și expune chemarea fetei la o iubire ideală, care se
desfășoară în largul naturii. Se creează o strânsă legătură
între mediul înconjurător și iubită, întreaga natura
rezonând cu sentimentele acesteia: razele lunii veghează
iubiții îmbrățișați, „Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci ca
florile ascunse.” De asemenea, secvența creionează și
trăsăturile morale ale fetei, aceasta dă dovadă de o
dragoste autentică și ignoră orice prejudecăți ale lumii
exterioare: „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”, dar și un
portret fizic vag: părul de aur, roșie ca mărul, sugerând
imaginea unei ființe frumoase, de basm.

Cadrul natural care se construiește este un tablou

complex, profund romantic prin elementele acvatice,
vegetale, astrale pe care le conține, ele alcătuind motive
specifice: codrul cu verdeață, izvoarele, stânca, prăpastia
măreață, pădurea, balta cea senină, trestia cea lină, foile
de mure, firul de romaniță, soarele, crengile, luna, noaptea
de vară, frunza, florile ascunse, cărarea, valea. Astfel,
natura este una idilică, paradisiacă, care învăluie în mod
armonios iubirea celor doi.

Avem de-a face și cu un ritual al iubirii care îi implică pe

cei doi îndrăgostiți: aceștia stau în foi de mure, băiatul
spune povești, este prezent și jocul, comportamentul
oarecum jovial, apoi sărutul, îmbrățișarea și despărțirea
din pragul porții.

A patra secvență ilustrează scena despărțirii celor doi

iubiți. Starea care persistă este aceea de singurătate, dar
și de pasivitate a iubitului: “Ca un stâlp eu stam în lună!”.
După sărutul oferit de către fată și plecarea acesteia („Înc-
o gură și dispare…”), atașamentul emoțional al băiatului
persistă: „Ce frumoasă, ce nebună/ E abastra-mi, dulce
floare!”

Ultima strofă surprinde în mod reflexiv regretului iubitului

fata de dragostea neîmplinită, însă se constituie ca un
destin tragic al omului de geniu ce are o înțelegere
superioară a lumii însă e condamnat să fie singur și
nefericit: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea
noastră./ Floare-albastră! floare-albastră!…/ Totuși este
trist în lume!”.