Mihai Eminescu a fost unul dintre cei patru mari clasici ai literature romane, alatrui de I. L. Caragiale, I.

Creanga si Ioan Slavici.Nascut la data de 15 ianuarie 1850 si decedat la 15 iunie 1889.In timpul vietii sale
a profesat sa jurnalist si poet, remarcandu-se prin numeroasele sale opere inovatoare precum, “Floare
albastra”, “Luceafarul” si “Sara pe deal”.In anul 1873 pe data de 1 aprilie a publicat opera romantica
intitulata “Floare albastra” in revista “Convorbiri literare”, care dupa spusele lui Vladimir Streinu este
“primul mare semn al operei viitoare”.

Romantismul este un curent literar aparut in secolul al XVII-lea in Europa si in primele decenii ale
secolului al XIX-lea in spatial cultural romanesc, ca reactie la adresa constrangerilor si rigorilor impuse de
clasicism.

Opera literara “Floare albastra” poate fi incadrata in acest curent literar, datorita particularitatilor pe
care le intruneste, precum tema iubirii si a natruii, conditia geniului, incompatibilitatea dintre geniu si
finta iubita efemera, amestecul de genuri si al specilor, predirectia pentru natura luxuriantat, salbatica,
predirectia pentru anit-teze, libertatea accordata fanteziei, visului si prezenta motivelor romantice.

Un prim argument, care sustine incadrarea poeziei “Floare albastra” de Mihai Eminescu, in romantism il
consitutie numeroasele anti-teze, prezente in textul liric. Antiteza extrovertit-introvertit, reprezentand
vocea masculina si cea feminina, in jocul iubirii, diurn-nocturn, insasi prin elemente acesteia amplifica
cadrul enigmatic, planul cosmic cu cel terestu, simbolizand idealul geniului si simplitatea fintei iubite, si
totodata cea a trecutului cu prezentul, care relateaza diferenta dintre visul iubirii ideale si realitatea
curda si nemiloasa. .Prezenta motivelor romantice este remarcata inca din primul vers al primei
catrene”Iar te-ai cufundat in stele”, motivul stelelor, motivul lacului, motivul imbratisari, al sarutului,
motivul lunei, al cararii, si motivul florii albastre reprezentand idealul la care tinde finta masculine.

Un al doilea argument, care intareste aceasta idee, il reprezinta temele principale ale operei.Tema
iubirii si cea a naturii, iubirea proiectata ca un ideal, la care geniul obiectiv aspira, gazduit de cadrul
luxuriant si salbatic al naturii.Ambele teme, cea a iubiri si cea a naturii pot fi sustinute printr.o imagine
semnificativa, astfel. O prima imagine sugestiva, care sustine argumentul prezentat mai sus, este
reprezentata de primele doua versuri ale celei de a 9-a catrena “De mi-I da o sarutare/Nime-n lume n-a
s-o stie”.Asadar din acesta imagine putem sustrage doua motive romantice, esentiale in idila celor doi,
precum: motivul sarutului, care pecetluieste sentimentele unuia fata de celalalt, si motivul apropierii,
consolidand relatia dintre geniu si finta efemera.Totodata se remarca prin lirismul subiectiv, chemarea
fetei si dorinta intimitati, reprezentata de cadrul natural, care ocroteste sentimentle adanc ascunse ale
celor doi indragostiti de vazul lumii intregi, si implinirea dragostei mult ravnite.O a doua imagine
reprezentativa, se remarca prin al 4-lea vers al celei de-a cincea strofe, “Stanca sta sa se
pravale”.Aceasta imagine sugereaza dezechilibrul resimtit la nivelul relatiei celor doi, epitetul “prapastia
mareata” indica sfarsitul relatiei de iubire, prin decaderea acesteia in abis, metamorfozand sentimentul
gingas al iubirii intr-o intunecime sumbra si lipsita de orice urma de pasiune.Element al cadrului salbatic,
stanca, simbolizeaza punctul de intestitate maxima in relatia de dragoste, indicand directia in care
acesta se indreapta, geniul find predestinat suferintei infinite.Insasi acest cadru natural, salbatic,
asemenea unui front de lupta, intre iubirea ideala si suferinta, reprezinta planul in care are loc idila
dintre indragostiti.
Titlul operei, “Floare albastra” este alcatuti din doua sintagme “floare” simbolizeaza viata, furmusetea si
delicatetea, iar culoarea “albastra” este simbolul infinitului si al eternitati.In opera Eminesceana motivul
florii albastre ilustreaza aspiratia eului liric, catre idealul de iubire pura de fericire si realizarea
desavarstita prin iubire.In lirica lui Novalis, floarea albastra se metamorfozeaza in femeie, finta efemera
si tulbura inima eroului. Iar in poezia lui Leopardi, motivul florii albastre sugereaza puritatea iubiri si
candoarea iubitei.Titlul este transparent, anuntand tema operei, aceptarea realitati nemiloase, de catre
finta masculina, geniul, suferinta si regretul pe care acesta le traiesti, dupa despartirea acestora.Alaturi
de numeroasele figuri de stil si imagini artistice “dulce minune”,”foi de mure”, “Langa balta cea senina”
titlul creioneaza labirintul natural al iubirii.

Textul liric este structurat in 14 catrene, si este impartit in 3 secvente semnificative.Prima secventa este
alcatuita din primele trei strofe si consta in reprosul iubitei, care simte lipsa entitati masculine din relatia
celor doi.Inca din primele versuri este remacabila natura indiferenta a geniului si atentia minima
accordata fetei, fintei iubite”Iar te-ai cufundat in stele/Si in nori si-n ceruri nalte?”.Insa prin intermediul
lirismului subiectiv iubita isi exprima sentilmentle profunde fata de geniul”Sufletul vietii mele”, facand
apel la sufletul inima acestuia si nu la mintea sa brilianta”In zadar rauri in soare/Gramadesti-n a ta
gandire”.Cea de a doua catrena reprezinta conditia omului de geniu, care tinde spre ideal, spre
cunoasterea absoluta, marcata prin metaforele “campiile asire”,”intunecata mare” sugerand intentia
acestuia de a cunoaste geneza lumii si totodata sfarsitul ei.Iar pentru a concluziona prima secventa, ne
este prezentata atingerea idealului propus de catre geniul, in cea de a doua strofa”Piramidele-
nvechite/Urca-n cer varful lor mare”, contrastand prin antiteza cadrului cosmic cu cel terestu, diferenta
perceperi sentimentelor dintre iubit si iubita.A doua secventa a textului liric, alcatuita doar dintr.o
singura catrena(a patra strofa), prezinta detatasarea baiatului de iubita sa si de relatia lor, intr.o maniera
ironica denotata de diminutivul ”mititica”.Raspunsul la aderasa adevarul subiectiv al fetei, este unu
indiferent si jucaus”Eu am ras n.am zis nimica”.Continuand planul textului liric, a trei secventa cuprinde
strofele a 5 a pana la cea de a 12 a simbolizand chemarea iubitei, in cadrul natural.Vocea feminina
initiaza actiunea dintre cei doi, spre implinirea iubirii desavarsite, intr.un loc izolat, ferit de prejudecatile
lumii.Prin aceasta instanta sunt remarcabile trasaturile morale ale iubitei, nepasatoarea si neglijenta de
parerile lumii despre dragostea sa “Cui ce.i pasa ca.mi esti drag?”, fara indoiala potretul fizic al acesteia
este comparabil cu virtutile sale morale “rosie ca marul”, “de.aur parul”.Natura este portretizata ca o
capodopera fabuloasa, cu un subinteles profund romantic, relefiat de elementele cadrului, acvatic”balta
cea senina”, cosmic”Luna.n noaptea cea de vara”, enigmatic noctrun”intunecime”, astfel presurand
printer al sale versuri numeroase motive romantic, al sarutului, al imratisarii, al lunei etc.Iar apoi, ritualul
tipic al iubiri isi face apartia in aceasta secventa, prin cadrul intim, jocul si comportamentul vessel, ironic,
sarutul si in final despartirea.In final ultima secventa (a patra secventa) construita din ultimele doua
strofe ale poeziei, se concentreaza pe starea iubitului, regertul si suferinta acestui, dar totodata
acceptarea destinului tragic, lipsit de iubite care i.a fost predestinat, prin echilibrul sau emotional”Ca un
stalp eu stam in luna”.Prin aparitia motivul central in finalul operei, “floarea albastra” simbolizeaza
idealul iubirii, de care protagonistul masculine nu va avea parte.
Elementele de versificatie sunt tipice unui text liric, cu rima imbratisata, o masura de 7-8 silabe, si ritm
trohaic.Insa se remarca folosirea unor inovati la nivelul rimei, folosirea cuvintelor si disiparea in rima a
unor parti de vorbire diferite.

Pentru a conchide, opera literara “Floare albastra” de Mihai Eminescu, poate fi incadrata in romantis,
deoarece se conforma particularitatilor prezentate mai sus.