Ioan Slavici, a fost unu dintre cei patru mari clasici ai

literarurii romane alaturi de Mihai Eminescu, Ion Creanga si I.

L. Caragiale.Nascut la data de 18 ianuarie 1848 si decedat la 17
august 1925, aceasta a profesat de-a lungul vietii sale ca
jurnalist, pedagog roman si scriitor, remarcandu-se prin opera
sale precum “Mara”, “Budulea Taichii” si “Popa Tanda”.Acesta
avand onoarea de a fi membru al Academiei Romane. Publicand
in anul 1881, opera literara “Moara cu Noroc” in vol. “Novele
din popor”, aceasta conturand imaginea complexa a socetatii
ardelenesti de la sfarsitul sec. XIX.
Realismul este un curent literar aparut in sec. al XIX-lea ca
reactie la adresa romantismului.Acesta are in vedere
transpunerea realitati in literatrua prin “mimesis”
Opera literara “Moara cu noroc”, poate fi incadrata in acest
curent literar, datorita tuturor particularitatilor pe care le
intruneste, precum: perspectiva narativa obiectiva, intamplarile
sunt relatate la persoana a-III-a, de catre un narator omniscient si
omniprezent, simetria incipt-final, textul avand forma de corp
sferoid, incadrarea personjelor in diverse categorii, plasarea
veridical a actiunii, tehnica detaliului semnificativ si tematica
sociala, familia si dezumanizarea.
Un prim argument, care sustine incadrare operei ”Moara cu
noroc” de Ioan Slavici, in realism, este reprezentat de plasarea
personajelor, care participa la actiune, in diverse categorii. Unul
dintre protagonisiti masculini ai operei, Ghita poate fi incadrat in
tipologia carciumarului, Lica este timpul porcarului/samadaului,
Pintea este tipul jandarmului, Ana reprezinta tipul nevestei de
taran, iar batrana se incadreaza in tipologia, omului intelep,
inaintat in varsta. Relatiile dintre personaje sunt construite pe
simetrii clasice. Personajele sunt coplexe, veridice, constructia
lor intra in realism, iar evolutia lor este prezentata dintr-o
perspectiva realista psihologica. Actiunea operei este plasata
vediric, reprezentata de elemnete de cronotop reale, prezente la
nivelul textului. Toponimele: “Arad, Ineu, Fudureni”, dar si
reperele cu valentele religioase “Sf. Gheroghe” , “Sarbatorile
Pascale”, intre care se desfasoara actiunea operei, timp de un an.
Un al doilea argument, intaritor al ideii prezentate mai sus,
este constituit de utilizarea tehnicii detaliului semnificativ. Se
regaseste mai ales in caracterizarea samadaului Lica, astfel
vestimentatia sa, “camasa alba si subtire ca floricelele” este in
contrast cu statutul sau social de procar. Mai mult sprencenele
impreuntate sugereaza caracterul sau demonic, iar ochii sai mici
si verzi denota incapacitatea de a crede spusele acestuia. In plus,
cele cinci curici din expozitiune, trei de lemn de stejar si doua de
piatra, au rol anticipativ, reusind sa supravietuiasca doar cei care
nu s-au lasat dominati de vicii. Temele principale ale operei”
Moara cu noroc” sunt, din punct de vedere psihologic,
dezumanizare lui Ghita, surprinderea efectelor dezumanizante,
care provoaca degradarea treptat a fintei umane. Iar din punct de
vedere moral patima inavutirii, care distruge orice trasatura
moral a protagonistului, portretizand familia ca o piedica in
scopul inavutiti imediate. Atat tema dezumanizarii cat si tema
patimii inavutiri, pot fi suntinute la nivel contextual de cate o
scena reprezentativa, astfel o prima imagine semnificativa
pentru tema operei este scena primei intalniri dintre Lica si
Ghita la Moara cu noroc. Acesta prezintă sosirea lui Lică
Sămădăul, prevestită de porcarii care trec pe la moară fără a plăti
consumaţia. Aceasta constituie intriga nuvelei şi reprezintă  un
moment crucial în evoluţia lui Ghiţă. Prima întâlnire a lui Ghiţă
cu Lică este definitorie pentru viitoarele relaţii pe care le vor
stabili cele două personaje. Lică are înfăţişarea şi
comportamentul unui stăpân al locurilor. Intuind patima pentru
bani a lui Ghiţă, Lică îi dă de înţeles că şederea la Moara cu
noroc depinde numai de bunul său plac. Scena este esenţială
pentru stabilirea rolului pe care îl va juca Lică în viaţa lui Ghiţă
şi a familiei sale. Voinţa sămădăului se impune şi anulează orice
încercare a cârciumarului de a opune rezistenţă. O a doua scena
reprezentativa, este cea finala, deznodământul este tragic şi
evidenţiază eşecul personajului principal şi căderea lui
morală şi socială. Ghiţă isi ucide sotia cu sange rece, jertifind
viata acesteai pentru pacatele sale, dar la randul sau este ucis de
oamenii lui Lică, întors la cârciumă ca să-şi recupereze şerparul
în care avea banii furaţi. Tovarăşii lui Lică dau foc morii pentru
a ascunde urmele crimei, insa Lică înţelege că toate acestea duc
la arestarea sa de catre Pintea, care are suficiente dovezi pentru
a-l închide; sămădăul se sinucide, zdrobindu-şi capul de un
stejar. Moartea lui Ghiţă şi a familiei ilustrează perspectiva
autorului asupra moralităţii personajului. Ghiţă este pus în
situaţia de a alege între a rămâne onest şi a fi tovarăşul lui Lică,
susţinând afacerile necurate ale acestuia. Indecizia personajului,
tentaţia câştigului uşor îl conduc înspre moarte.
Opera este structurata in 17 capitole, aflate in odrine
cronologica cu desfasurarea actiunii, iar elementele de
compozitie, structura si limbaj ale acestei opere, sunt tilul,
perspectiva narativa, si simetria incipit-final.
Titlul nuvelei este un topos literar “la rascruce de drumuri”
are semnificaţie simbolică şi sugerează ironia la adresa
personajelor implicate în jocul destinului nemilos – atât pentru
Ghiţă, cizmarul devenit cârciumar, cât şi pentru familia lui,
moara convertită în cârciumă va deveni un spaţiu blestemat, in
sens conotativ denota macinarea destinurilor si totodata prezinta
dualitate, antiteza dintre loc binecuvantat si loc blestemant.
Finalul nuvelei nu coincide cu deznodământul şi este realizat
din perspectiva naratorului omniscient, confirmând teza enunţată
în incipit, prin vocea bătrânei: „Simţeam eu că nu are să iasă
bine; dar aşa le-a fost data!” Prin această strategie narativă – a
reluării personajului – , între incipit şi final se creează o relaţie
de simetrie, cu rolul de a închide sensurile nuvelei pentru
accentuarea temei fatalităţii oarbe. Resemnarea bătrânei
accentuează tragismul condiţiei personajelor care au sacrificat
tot ceea ce era mai important – liniştea familiei şi pe aceea
sufletească - , pentru o patimă trecătoare şi lipsită de sens.
 Pentru a conchide, opera literara” Moara cu noroc” de Ioan
Slavici, apartine curentului literar realist, conform tuturor
argumentelor prezentate mai sus.