~ Romantism ~

Luceafarul
de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european, creația sa ilustrând caracteristici ale
esteticii romantice, precum: tratarea temei iubirii în concordanță cu tema naturii, utilizarea unor motive poetice
romantice (noaptea, luna, stelele, codrul, etc.), crearea personajului excepțional pus în situații excepționale,
exprimarea unor stări de melancolie, nostalgie, și valorificarea procedeului romantic al antitezei.
Romantismul creației eminesciene este evident atât în proze, fie în basme („Făt-Frumos din lacrimă”), fie
în nuvele („Sărmanul Dionis”), cât și în poezii, create pe diverse teme, precum iubirea („Dorința”), natura
(„Revedere”), istoria („Scrisoarea III”), condiția geniului („Scrisoarea I”), trecerea timpului („Ce te legeni...”).

Poemul „Luceafărul” a fost publicat în anul 1883, inițial în „Almanahul Societății Literare România Jună”,
iar ulterior în revista „Convorbiri Litere”. Poemul este considerat cea mai reprezentativă creație din opera
eminesciană, dar și din literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Din punctul de vedere al tipologiei, opera este un poem filozofic în care se regăsesc idei filozofice de
influență germană despre condiția geniului, preluate din filozofia lui Arthur Schopenhauer și Immanuel Kant.
Acestea sunt adaptate viziunii eminesciene despre condiția geniului în lume. Specia poemului filozofic se îmbină
cu alte specii literare, ca de exemplu meditația psihologică (în privința diferențelor dintre lumea umană,
efemeră și lumea cosmică, eternă), idila (prin povestea de iubire dintre Cătălin și Cătălina), pastelul (regăsit în
descrierea cadrului natural terestru, dar și cosmic), elegia (prin exprimarea tristeții, nostalgiei și melancoliei
cauzate de neîmplinirea iubirii).
Poemul aparține lirismului obiectiv, având în vedere că ideile și concepțiile autorului sunt exprimate prin
intermediul protagoniștilor (Luceafărul, fata de împărat, Cătălin, Demiurgul), iar exprimarea se face la persoana
a III-a. De altfel, opera este un poem alegoric sau un poem al măștilor, deoarece prin intermediul măștilor lirice
se evidențiază condiția omului comun și a celui de geniu și concepția despre iubire.

Curentul literar căruia îi aparține poemul este romantismul, această încadrare fiind susținută de inspirația
din folclor, opera fiind inspirată din basmul popular românesc „Fata-n grădina de aur”, cules și publicat de
Richard Kunisch ca urmare a unei călătorii în țările românești. Din acest basm popular, Eminescu preia ideea
iubirii incompatibile în cazul unor ființe care aparțin unor lumi diferite, acestea fiind reprezentate în basm de o
pământeancă și un zmeu dispus să-și schimbe condiția pentru a-și împlini iubirea, dar răzbunându-se în final
pentru infidelitatea fetei și nestatornicia ființei umane. Autorul creează o variantă versificată a acestui basm,
„Fata-n grădina de aur”, modificând finalul și condamnându-i pe cei doi îndrăgostiți la a trăi unul fără de altul,
aceasta fiind considerată cea mai mare suferință: „Fiți fericiți, cu glasu-i stins a spus / Atât de fericiți cât viața
toată / Un chin s-aveți: / De-a nu muri deodată”. Inspirația din folclor a poemului, și în special valorificarea
unui basm popular, este accentuată de crearea incipitului pe baza unei formule introductive: „A fost odată ca-n
povești / A fost ca niciodată”, precum și de faptul că personajul feminin prezentat în incipit este fiică de
împărat: „Din rude mari împărătești / O prea frumoasă fată”.

1
 ~ Romantism ~

Specifică romantismului este tratarea temei iubirii, privită aici în două ipostaze, adică atât iubirea
imposibilă, neîmplinită, specifică viziunii eminesciene și ilustrată prin intermediul fetei de împărat și al
luceafărului, cât și iubirea posibilă, evidențiată prin intermediul cuplului Cătălin – Cătălina. Imposibilitatea
împlinirii iubirii dintre fata de împărat și luceafăr se datorează apartenenței lor la lumi diferite și condițiilor
incompatibile, conștientizate de fată, care pune în evidență diferențele dintre ei în primul tabloul al poemului:
„Străin la vorbă și la port, / Lucești fără de viață, / Căci eu sunt vie, tu ești mort, / Și ochiul tău mă-ngheață.”.
Prin intermediul cuplului Cătălin – Cătălina se exprimă concepția că iubirea este posibilă numai în cazul ființelor
care au aceeași condiție și aceeași viziune asupra iubirii și aparțin aceleiași lumi, idee accentuată prin
asemănarea numelor atribuite protagoniștilor, a căror potrivire este ilustrată pe parcursul tabloului al doilea,
care prezintă povestea de iubire realizabilă „Și-i zise-ncet: - <<Încă de mic / Te cunoșteam pe tine, / Și guraliv și
de nimic, / Te-ai potrivi cu mine...>>”.
Romantismul este regăsit în text prin tratarea temei naturii, temă pusă în concordanță cu tema iubirii,
astfel că sunt prezentate aspecte ale celor două planuri cărora le aparțin protagoniștii. Spațiul cosmic este
descris la începutul tabloului al treilea, în contextul călătoriei luceafărului spre Demiurg pentru a-și cere
schimbarea condiției, călătoria simbolizând întoarcerea la originile sale și chiar ale lumii „Un cer de stele
dedesubt, / Deasupra-i cer de stele - / Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele”. Cadrul natural terestru
devine mediul în care este plasat cuplul Cătălin – Cătălina, astfel că este ilustrată ideea romantică a
concordanței dintre planul exterior și cel interior, respectiv dintre tema naturii și cea a iubirii „O, lasă-mi capul
meu pe sân, / Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin / Și negrăit de dulce; / Cu farmecul luminii reci /
Gândirile străbate-mi, / Revarsă liniște de veci / Pe noaptea mea de patimi”.
Valorificarea unor motive poetice specifice romantismului prin care se realizează atât tema iubirii, cât și
tema naturii, sunt regăsite în text, în cazul temei iubirii, prin motivele visului (fata se îndrăgostește în vis de
luceafăr și totodată povestea lor de iubire rămâne un vis) și al chemării adresată inițial de fata de împărat,
invocând prezența luceafărului pentru a-și împlini iubirea alături de el „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând
pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează!”. Răspunsul luceafărului se constituie, de
asemenea, într-o chemare, el propunându-i fetei să-l urmeze în lumea lui superioară „O, vin'! odorul meu
nespus, / Și lumea ta o lasă; / Eu sunt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă!”. Motivul chemării este reluat
în final, de această dată fata invocând prezența luceafărului pentru a-i binecuvânta norocul alături de Cătălin
„Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi luminează!”.
Tema naturii este dezvoltată prin motive romantice precum noaptea, stelele, cerul (în descrierea spațiului
cosmic), respectiv codrul și teiul (în descrierea spațiului terestru): „Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de
stele - / Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele”.
Crearea personajului excepțional pus în situații excepționale este un procedeu romantic regăsit în acest
poem, prin construirea luceafărului ca protagonist ce simbolizează geniului, adică ființa superioară care se
caracterizează printr-o capacitate nelimitată de cunoaștere, aici idealul de iubire și prin nelimitare în timp și
spațiu. Capacitatea de sacrificiu specifică ființei superioare este ilustrată în poem prin hotărârea luceafărului de a
renunța la condiția lui superioară, de nemuritor, pentru a se putea desăvârși spiritual prin cunoașterea iubirii
„Da, mă voi naște din păcat, / Primind o altă lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege. / [...] / Reia-
mi al nemuririi nimb / Și focul din privire, / Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire... ”.

2
 ~ Romantism ~

Totodată, este specific romantică și valorificarea procedeului literar al antitezei, prin intermediul căreia
sunt puse în opoziție cele două planuri, cosmic și terestru, respectiv cele două lumi, adică cea a pământenilor, a
ființelor efemere, și cea a nemuritorilor. Antiteza are rolul de a evidenția diferențele majore dintre cele două
condiții care conduc la imposibilitatea împlinirii iubirii dintre ființele care aparțin unor lumi diferite. Inițial,
antiteza este evidențiată de fata de împărat în versurile „Străin la vorbă și la port, / Lucești fără de viață, / Căci
eu sunt vie, tu ești mort, / Și ochiul tău mă-ngheață”, apoi accentuată de către Demiurg, pentru a-i demonstra
luceafărului inutilitatea sacrificiului „Ei doar au stele cu noroc / Și prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp,
nici loc, / Și nu cunoaștem moarte”, iar, în final, este concluzionată de luceafăr, care constată efemeritatea
umană și nestatornicia caracterului uman „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea
mea mă simt / Nemuritor și rece”.

Din punctul de vedere al orientării tematice, poemul îmbină temele romantice ale iubirii, naturii și
condiției geniului. Tema de bază a operei o reprezintă condiția geniului, autorul însuși explicând că opera este un
poem alegoric despre condiția ființei superioare sau a geniului care devine nemuritor prin realizările sau creația
sa, dar, pe de altă parte, este un însingurat, inadaptat la lumea obișnuită, lume care nu îl înțelege, un nefericit.
Astfel, Eminescu explică faptul că povestea din basmul popular este doar pretextul de la care pornește, deoarece
îi dă sensuri mult mai profunde, alegorice, vizând condiția geniului: „Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce
i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici,
pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici e capabil de a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc”.
Din punctul de vedere al ilustrării condiției geniului, autorul valorifică atât propriile idei și convingeri, cât și
concepția filozofică a lui Schopenhauer, potrivit căreia este reflectată mai ales capacitatea de sacrificiu a geniului
pentru idealurile sale, aici capacitatea de sacrificiu a luceafărului pentru idealul de a cunoaște iubirea și, astfel, de
a se desăvârși spiritual: „Reia-mi al nemuririi nimb / Și focul din privire, / Și pentru toate dă-mi în schimb / O oră
de iubire...”. Condiția geniului sau a ființelor superioare este dezvoltată și în contextul dialogului dintre Hyperion
(ipostaza superioară a luceafărului) și Demiurg, prin felul în care acesta din urmă evidențiază diferențele față de
lumea terestră și condiția umană. El pune în evidență ideea că geniul nu este supus acelorași limitări spațio-
temporale ca omul obișnuit și că poate dobândi eternitatea din punct de vedere spiritual „Ei doar au stele cu
noroc / Și prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Și nu cunoaștem moarte”. Condiția geniului
este concluzionată de către luceafăr însuși (masca lirică a omului de geniu) în finalul poemului prin răspunsul dat
fetei care invocase prezența lui, de această dată pentru a-i veghea destinul alături de Cătălin. Răspunsul
luceafărului dezvăluie viziunea eminesciană că geniul „n-are moarte dar n-are nici noroc”, el neputând cunoaște
împliniri pe plan afectiv, specifice omului obișnuit „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în
lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.
Poemul tratează, de asemenea, tema iubirii în viziune romantică, aceasta fiind, de altfel, tema reluată din
basmul popular care constituie geneza „Luceafărului”. Tema iubirii este privită atât în ipostaza iubirii neîmplinite,
imposibilă, specifică viziunii eminesciene, având în vedere incompatibilitatea ființelor care ar urma să formeze
cuplul. Iubirea dintre fata de împărat și luceafăr rămâne neîmplinită, în ciuda dispoziției acestuia de a renunța la
nemurire și de a deveni asemeni pământenilor „Da, mă voi naște din păcat, / Primind o altă lege; / Cu vecinicia
sunt legat, / Ci voi să mă dezlege”. Pe de altă parte, este ilustrată și tema iubirii posibile, evidențiindu-se astfel
necesitatea compatibilității celor două ființe, ilustrată prin intermediul cuplului Cătălin – Cătălina „Și-i zise-ncet:

3
 ~ Romantism ~

- <<Încă de mic / Te cunoșteam pe tine, / Și guraliv și de nimic, / Te-ai potrivi cu mine...>>”. Necesitatea
potrivirii celor două condiții este evidențiată prin faptul că fata de împărat este individualizată prin nume și este
coborâtă din statutul ei superior pentru a avea o condiție mai apropiată de cea a lui Cătălin, concordanța numelor
accentuând ideea compatibilității.
Tema naturii este ilustrată în pasajele de pastel ale poemului, dezvoltând atât aspectele unei naturi
terestre, cât și cele ale naturii cosmice. Planul terestru este descris în concordanță cu ideea prezentării lumii și
condiției umane, în timp ce planul cosmic este corelat cu ideea superiorității ființelor eterne și cu ipostaza
superioară a luceafărului, aceea de Hyperion „Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște, / Și
vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște. / Nu e nimic și totuși e / O sete care-l soarbe, / E un adânc
asemene / Uitării celei oarbe”.

Titlul este constituit din substantivul care denumește unul dintre protagoniștii poveștii de iubire
imposibilă și este în concordanță cu principala temă a poemului, condiția geniului, având în vedere faptul că
Luceafărul ilustrează aici ființa superioară asociată condiției geniului.

Incipitul este realizat pe baza formulei introductive specifică basmelor „A fost odată ca-n povești / A fost
ca niciodată”, ceea ce accentuează inspirația poemului din folclor, respectiv din basmul popular „Fata-n grădina
de aur”. Incipitul oferă, de asemenea, o portretizare a fetei de împărat, realizată prin intermediul comparațiilor
„Cum e fecioara între sfinți / Și luna între stele” prin care se sugerează frumusețea și unicitatea fetei, precum și
statutul ei superior, raportat la lumea în care trăiește.

Compoziția poemului este realizată din patru tablouri, identificate în funcție de planurile reflectate în
fiecare dintre ele, în funcție de protagoniștii tabloului și de ideea de baza a acestuia. Astfel, tabloul întâi este
constituit prin îmbinarea planurilor terestru și cosmic, protagoniștii fiind fata de împărat și luceafărului, iar
ideea de bază dezvoltată pe parcursul acestui tablou punând în evidență incompatibilitatea condiției celor doi,
imposibilitatea fetei de a-și depăși condiția umană și dispoziția luceafărului de a renunța la nemurire pentru a
se împlini spiritual prin cunoașterea iubirii, răspunzând, astfel, și repetatelor chemări adresate de fata de împărat
„Da, mă voi naște din păcat, / Primind o altă lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege”.
Tabloul al doilea este construit prin ilustrarea exclusivă a planului terestru, protagoniștii acestui plan fiind
Cătălin și Cătălina. Ideea de bază a tabloului este posibilitatea împlinirii iubirii în cazul iubirilor care sunt
compatibile din punctul de vedere al condiției, idealurilor, viziunii asupra vieții și iubirii. Compatibilitatea este
accentuată prin crearea altei ipostaze a fetei de împărat, mult mai apropiată aici de condiția umană, identificată
prin nume. Potrivirea numelor protagoniștilor subliniază, de asemenea, compatibilitatea lor „Și-i zise-ncet: -
<<Încă de mic / Te cunoșteam pe tine, / Și guraliv și de nimic, / Te-ai potrivi cu mine...>>”.
Tabloul al treilea ilustrează exclusiv planul cosmic, protagoniștii fiind Demiurgul și luceafărul, aflat acum
în ipostaza Hyperion, adică „cel care trece deasupra”, care accentuează condiția superioară. Debutul tabloului
prezintă călătoria luceafărului spre Demiurg, străbătând spațiul întreg și putându-se întoarce la originile lumii,
ceea ce demonstrează nelimitarea lui în timp și spațiu „Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște,
/ Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște”. Ideea de bază a tabloului este sublinierea antitezei dintre
cele două lumi, terestră și cosmică, și dintre cele două condiții, a pământenilor și a ființelor superioare, eterne.
Relevarea antitezei devine pretextul pentru a-l convinge pe luceafăr că sacrificiul la care este dispus nu-și are

4
 ~ Romantism ~

rostul și devine, totodată, ideea în jurul căreia se construiește răspunsul Demiurgului „Ei doar au stele cu noroc /
Și prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Și nu cunoaștem moarte.”
Tabloul al patrulea este creat simetric față de primul, adică este construit prin îmbinarea planurilor
terestru și cosmic, protagoniștii fiind atât cuplul Cătălin – Cătălina, cât și luceafărul care, reluându-și locul din
cer, constată nestatornicia umană și se convinge că sacrificiul lui ar fi fost inutil și că Demiurgul avea dreptate.
Ideea de bază a tabloului subliniază, pe de o parte, împlinirea iubirii prin intermediul cuplului de pământeni, iar
pe de altă parte, condiția ființei superioare, a geniului, care își păstrează statutul superior, rămânând nemuritor,
dar neîmplinit pe plan afectiv, fiindu-i imposibil să cunoască stări și sentimente specifice umane „Trăind în cercul
vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.

Finalul este conclusiv și aparține luceafărului care evidențiază diferențele majore dintre cele două lumi,
respectiv condiții, astfel că, ultima strofă valorifică antiteza romantică dintre efemeritatea umană și eternitatea
ființelor superioare. Limitările specifice condiției umane sunt redate prin metafora „cercul strâmt”, iar ideea că
ființa umană este supusă destinului este concentrată în versul „Norocul vă petrece”. Antiteza dintre cele două
planuri este marcată prin conjuncția adversativă „ci”, care face trecerea la prezentarea condiției geniului etern,
dar neîmplinit pe plan afectiv, adică „Nemuritor și rece”: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, /
Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.

Elementele de recurență au rolul de a accentua tema iubirii imposibile și incompatibilitatea

protagoniștilor, fiind reprezentate de motivul chemării, repetat pe parcursul tabloului întâi, și reluat în tabloul al
patrulea. Inițial, chemarea este rostită de fata de împărat, aceasta dorindu-și împlinirea iubirii alături de luceafăr
„Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează!”. Ea
este urmată de răspunsul luceafărului, constituit, de asemenea, într-o chemare „O, vin'! odorul meu nespus, / Și
lumea ta o lasă; / Eu sunt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă”, pe care fata nu o poate împlini pentru că
nu-și poate părăsi lumea, adică nu poate ieși din propria condiție „O, ești frumos, cum numa-n vis / Un înger se
arată, / Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată”. Chemarea din final o reia, în mare măsură, pe cea
inițială, doar că de această dată fata invocă prezența luceafărului pentru a-i binecuvânta împlinirea iubirii alături
de Cătălin „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi
luminează!”.

Relațiile de opoziție sunt construite în spiritul antitezei, cu scopul de a evidenția diferențele dintre omul
de geniul și omul comun, prin intermediul opoziției dintre cele două planuri, terestru și cosmic, și dintre cele
două condiții, efemeră și respectiv eternă. Relațiile de opoziție sunt evidențiate, pe rând, de fiecare protagonist
al poemului pentru a ilustra conștientizarea incompatibilității celor două lumi și a imposibilității împlinirii
afective atâta timp cât diferă viziunea, idealurile, în general condițiile. Acest tip de relații sunt evidențiate în
tabloul întâi de fata de împărat care, în ciuda condiției ei obișnuite, este conștientă de diferențele dintre ea și
luceafăr, acestea neputând fi depășite „Străin la vorbă și la port, / Lucești fără de viață, / Căci eu sunt vie, tu
ești mort, / Și ochiul tău mă-ngheață”. Relațiile de opoziție sunt mult mai bine evidențiate în tabloul al treilea,
antiteza fiind aici procedeul pe baza căruia se construiește discursul Demiurgului, care evidențiază opozițiile
dintre cele două lumi pentru a-l determina pe Hyperion să renunțe la sacrificarea propriei condiții „Ei numai doar
durează-n vânt / Deșerte idealuri - / Când valuri află un mormânt, / Răsar în urmă valuri; / Ei doar au stele cu

5
 ~ Romantism ~

noroc / Și prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Și nu cunoaștem moarte”. Pe baza relațiilor de
opoziție este construit și finalul poemului, antiteza fiind formulată aici din perspectiva luceafărului „Trăind în
cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.
Relațiile de simetrie sunt evidențiate prin modalitatea de construcție a tablourilor întâi și ultim, având în
vedere că ambele prezintă îmbinarea planurilor terestru și cosmic. În ambele există ca protagoniștii luceafărul și
fata de împărat, aflată însă în final într-o ipostază care evidențiază mult mai bine efemeritatea umană („chip de
lut”) și în ambele este valorificat cel mai important motiv, prin care se realizează tema iubirii, adică motivul
chemării, adresată în ambele cazuri luceafărului, cu deosebirea că, inițial, fata dorește împlinirea iubirii alături
de acesta „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi
luminează!”, iar, în final, doar binecuvântarea iubirii alături de Cătălin „Cobori în jos, luceafăr blând, /
Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi luminează!”.

Elementele de prozodie sunt specifice poeziei clasice, dar au și influențe din poezia populară, mai ales în
ceea ce privește măsura versurilor. Astfel, la nivel prozodic, se remarcă alcătuirea textului din 98 de catrene cu
rimă încrucișată, ritm iambic și măsură de 7-8 silabe.

Tropii sunt valorificați pentru a da expresivitate limbajului poetic, dintre figurile de stil remarcându-se
comparația („Cum e fecioara între sfinți / Și luna între stele”), epitetul în inversiune („O prea frumoasă fată”),
oximoronul („dulce ploaie”) și metafora („cercul strâmt”). Din seria imaginilor artistice, predomină cele vizuale,
valorificate atât în portretizarea protagoniștilor („Iar umbra feței străvezii / E albă ca de ceară”), cât și în
prezentarea cadrului exterior, fie terestru, fie cosmic („Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”)

În concluzie, poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu este o creație romantică în care este tratată tema
condiției geniului, dezvăluind viziunea eminesciană asupra iubirii și asupra condiției umane.