~ Comedia ~

O scrisoare pierdută
de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale a aparţinut Epocii Marilor Clasici, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici şi Mihai Eminescu.
Activitatea sa literară s-a manifestat atât în domeniul prozei, cât şi în cel al dramaturgiei, fiind cunoscut mai ales ca autor de
schiţe datorită volumului „Momente şi schiţe” şi autor de comedii, datorită celor patru texte dramatice care se înscriu în
această specie, adică „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „D’ale carnavalului” şi „Conu’ Leonida faţă cu
Reacţiunea”. Atât în schiţe, cât şi în comedii, atitudinea autorului este una critică, satirizând moravuri ale societăţii
contemporane lui şi punând în evidenţă opoziţia dintre aparenţă şi esenţă, dezvoltată în comedia „O scrisoare pierdută” pe
fundalul unui context politic, adică acela al alegerilor pentru Camera Deputaţilor.

În ceea ce priveşte încadrarea în perioadă, textul aparţine perioadei antebelice, fiind reprezentativ pentru
literatura din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având în vedere că opera a fost publicată în anul 1883 şi transpusă
scenic în noiembrie 1884 la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Ca tipologie, textul este o comedie de moravuri, respectând principii estetice ale acestei specii dramatice şi
criticând moravuri ale societăţii burgheze şi ale lumii politice. Apartenenţa la specia comedie este justificată prin crearea
unor situaţii amuzante, prin intermediul cărora sunt criticate diferite aspecte ale societăţii, precum incultura, corupţia,
imoralitatea, ca de exemplu intrarea repetată în scenă cetăţeanului turmentat, care este ameţit nu doar în sens propriu, ci şi
bulversat pentru că nu este informat despre ceea ce se întâmplă în spatele scenei politice, fiind sugestivă în acest sens
întrebarea devenită laitmotiv „Eu cu cine votez?”, care denotă lipsa de informare a cetăţeanului obişnuit sau a alegătorului.
O altă situaţie amuzantă o reprezintă discuţia dintre Zaharia Trahanache şi Ştefan Tipătescu, în care Trahanache îi vorbeşte
despre scrisoarea de amor deţinută de Caţavencu, pe care o considera o „plastografie”, părând foarte indiferent faţă de
ameninţarea lui Caţavencu, în timp ce Tipătescu este tot mai agitat, el ştiind că scrisoarea nu este un fals şi temându-se de
compromiterea imaginii sale politice, a funcţiei pe care o deţine şi a relaţiei de prietenie cu Trahanache. De asemenea,
crearea unui final vesel, fericit este o trăsătură a speciei comediei, în text acesta constând în împăcarea rivalilor politici,
odată cu numirea de la centru a lui Agamiţă Dandanache, însă din atitudinea personajelor reiese faptul că împăcarea este
una convenţională, impusă de situaţie, şi temporară, adică până la viitoarele alegeri, când conflictul politic se va redeclanşa.
Finalul are un substrat moralizator, criticându-se felul în care a fost numit candidatul Agamiţă Dandanache, adică tot ca
urmare a unui şantaj cu o scrisoare de amor, într-o manieră similară cu cea la care apelase Caţavencu, spre deosebire de
care, Dandanache este chiar mai viclean, nereturnând scrisoarea, ci fiind dispus să o folosească şi altă dată.

- Valorificarea mai multor tipuri de comic, remarcându-se comicul de moravuri, prin intermediul căruia sunt satirizate
moravuri ale societăţii burgheze şi ale lumii politice, precum corupţia, şantajul, imoralitatea, comicul de caracter,
personajele fiind construite pe baza unei trăsături dominante, ceea ce conduce la încadrarea lor în tipologii (de ex.:
Nae Caţavencu – tipul politicianului demagog, Ghiţă Pristanda – tipul slugarnicului, Zoe Trahanache – tipul
adulterinei, etc.); comicul de intenţie, creat prin opoziţia dintre intenţia aparentă a autorului faţă de personaje, care
este una de îngăduinţă, înţelegere şi amuzament, şi intenţia de esenţă, care este cea critică, satirică. Comicul de
situaţie, care constă în crearea situaţiilor amuzante care au substrat critic (de ex.: scena numărării steagurilor
reprezintă o situaţie amuzantă prin încurcătura în care se află Pristanda, prin faptul că numără de mai multe ori
aceleaşi steaguri şi adună greşit intenţionat pentru a ajunge la 44, dar această situaţie are, totodată, scop critic,
satirizând corupţia poliţaiului şi atitudinea tolerantă a prefectului, Ştefan Tipătescu); comicul de limbaj are scopul

1
 ~ Comedia ~

de a evidenţia incultura prin intermediul unor asocieri de termeni contradictorii, ca de exemplu „curat murdar”, al
unor nonsensuri, precum „industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, al
unor truisme sau adevăruri evidente, ca de exemplu „Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri
care va să zică nu le are”, şi prin intermediul amestecului de stiluri, ilustrat cu ajutorul personajului Agamiţă
Dandanache, acesta trecând în permanentă de la stilul oratoric, oficial, la cel familiar. Comicul de nume este prezent
în crearea numelor în concordanţă cu o trăsătură dominantă de caracter, astfel că, de exemplu numele Caţavencu
ilustrează tipul politicianului demagog prin faptul că provine de la „caţă”, adică o persoană care vorbeşte mult, dar
inutil, dar şi viclenia personajului, numele provenind şi de la substantivul „caţaveică”, adică o haină cu două feţe din
blană de vulpe, numele Dandanache, provenind de la substantivul „dandana”, care înseamnă încurcătură, problemă,
este în concordanţă cu faptul că numirea lui Dandanache încurcă planurile lui Caţavencu, dar şi cu faptul că el
încurcă personajele, considerându-l pe Tipătescu soţul Zoei şi pe Trahanache prefectul judeţului.

Din punctul de vedere al curentului literar, textul este o comedie realistă, pentru că prezintă în mod veridic situaţii
regăsibile în realitate precum desfăşurarea alegerilor, practicarea şantajului politic,ilustrat prin intermediul lui Caţavencu,
dar şi al lui Dandanache, existenţa unor relaţii extraconjugale, dezvoltată prin intermediul relaţiei dintre Zoe şi Tipătescu,
aspiraţia spre funcţii politice a persoanelor inculte şi imorale, etc.; realismul este susţinut şi de crearea personajelor tipice
puse în situaţii tipice, ca de exemplu tipul amorezului sau al junelui prim – Ştefan Tipătescu, tipul politicianului demagog –
Nae Caţavencu şi Agamiţă Dandanache, tipul slugarnicului – Ghiţă Pristanda, tipul adulterinei – Zoe Trahanache, tipul
încornoratului – Zaharia Trahanache, tipul prostului fudul sau al ineptului – Farfuridi şi Brânzovenescu, tipul alegătorului –
Cetăţeanul Turmentat.

Pe lângă elementele realiste, această comedie reflectă şi principii ale clasicismului, reprezentate aici de construirea
personajelor pe baza unei trăsături dominante de caracter şi de scopul critic la adresa burgheziei şi în special a politicianului
incult şi corupt, efectul fiind unul moralizator.

Orientarea tematică este specifică schiţelor şi comediilor lui Caragiale, având în vedere faptul că tema tratată este criticarea
societăţii burgheze, realizată pe fundalul alegerilor pentru Camera Deputaţilor. Tema vizează prezentarea în mod critic a
inculturii, corupţiei şi imoralităţii.

Compoziţia este specifică operelor dramatice, având în vedere structurarea textului pe diviziuni specifice acestui gen literar,
conţinutul fiind organizat aici în patru acte, structurate la rândul lor pe mai multe scene, astfel că actul întâi are 9 scene,
actul al doilea – 14, actul al treilea – 7, şi actul al patrulea – 14.

Didascaliile sau indicaţiile scenice, care reprezintă intervenţiile autorului în text, au rolul de a facilita punerea în scenă a
piesei, în aşa fel încât reprezentarea scenică să reflecte cât mai fidel intenţiile şi viziunea autorului. Didascaliile de la
începutul actelor prezintă decorul, astfel că, de exemplu, în didascaliile de la începutul actului I se precizează că în scenă se
află : „O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund, o uşă, la
stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi un fotoliu.”. Didascaliile de la începutul scenelor
prezintă personajele aflate în scenă (vestimentaţia, mişcarea lor scenică, starea de spirit), iar didascaliile de pe parcursul
replicilor evidenţiază limbajul nonverbal, adică gesturile şi mimica personajelor, dar şi elemente ale limbajului paraverbal,
adică intonaţia sau tonalitatea vocii, ca de exemplu „râzând”, „cu mirare”, „muşcându-şi buzele”, „impacientat”, etc.

Relaţiile temporale şi spaţiale sunt construite în concordanţă cu intenţia autorului de a sugera caracterul general valabil al
situaţiilor şi caracterelor prezentate, astfel că, în privinţa plasării acţiunii în timp şi spaţiu, autorul face la începutul piesei
precizarea că aceasta se desfăşoară „În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”. Anul desfăşurării acţiunii este

2
 ~ Comedia ~

precizat doar în contextul discursului electoral al lui Farfuridi, pe care auditoriul încearcă să îl aducă în actualitate, precizând
că se află în 1883.

Conflictul este derizoriu sau superficial, neavând efecte grave asupra existenţei personajelor, aici identificându-se un
conflict exterior de bază, adică cel politic, constând în disputarea candidaturii pentru funcţia de deputat de către cele două
grupări politice, adică cea de la putere, reprezentată de Tipătescu, Trahanache, Zoe, care îl promovează drept candidat pe
Farfuridi, şi cea din opoziţie, al cărei candidat este Nae Caţavencu, susţinut de Ionescu, Popescu, popa şi dăscălimea. Acest
conflict de bază declanşează conflicte particulare între personaje, ca de exemplu cel dintre Caţavencu şi Tipătescu, cauzat
de faptul că imaginea publică şi onoarea lui Tipătescu sunt puse în pericol de posibilitatea publicării scrisorii, astfel că
Tipătescu reacţionează impulsiv, trimiţându-l pe Pristanda să-l aresteze pe Caţavencu şi să găsească cu orice preţ scrisoarea.
Conflictele interioare sunt reprezentate frământările sau neliniştea personajelor Tipătescu şi Zoe, care se află în situaţia
disperată de a nu putea recupera scrisoarea decât cu preţul susţinerii lui Caţavencu, altfel onoarea lor ar fi iremediabil
compromisă.