~ Drama ~

Iona
de Marin Sorescu

Marin Sorescu aparţine generaţiei literare şaizeciste, alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, fiind un
autor neomodernist a cărui activitate literară s-a manifestat atât în domeniul poeziei, cât şi în cel al prozei, al
eseisticii şi al dramaturgiei. Piesa „Iona” face parte din trilogia „Setea muntelui de sare”, al cărui titlu este
simbolic, substantivul „setea” exprimând dorinţa omului de a atinge idealul sau absolutul. Toate cele trei piese
ale trilogiei, adică „Iona”, „Paracliserul” şi „Matca” tratează ca temă condiţia umană şi pun problema unui destin
inevitabil. Geneza piesei se află în mitul biblic al lui Iona, fără ca textul să aibă conţinut religios, din mitul biblic
fiind preluată plasarea lui Iona în burta peştelui, doar că aici această situare devine simbolul claustrării într-o
lume limitată şi în propria condiţie, în timp ce în mitul biblic reprezintă pedeapsa divină pentru neascultarea lui
Iona de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu în cetatea Ninive, pentru a reinstaura liniştea.

Piesa „Iona” aparține perioadei postbelice, datând din 1968 și fiind inclusă în volumul „Setea muntelui de
sare” în 1974.

Din punctul de vedere al tipologiei, textul se încadrează în specia dramei existențiale, chiar dacă este
subintitulat de autor „Tragedie în 4 tablouri”. Aspectele care conferă caracterul de dramă existențială sunt
urmărirea destinului nefericit al lui Iona, care reprezintă, de fapt, destinul omului care tinde spre absolut, fiind
nemulțumit de propria condiție, crearea unor situații grave, ca de exemplu claustrarea lui Iona în burta peștelui,
adică în propria condiție, aflându-se în imposibilitatea de a găsi ieșirea din determinările unui destin prestabilit,
și dezvoltarea unei meditații filozofice asupra existenței umane, evidențiată pe parcursul succesiunii replicilor lui
Iona prin intermediul întrebărilor și răspunsurilor care aparțin acestui unic personaj activ al piesei. Subtitlul
„Tragedie în 4 tablouri” este regăsit, din punctul de vedere al semnificațiilor, pe parcursul textului prin tragismul
situațiilor în care se află Iona și prin tragismul propriului destin pe care îl resimte personajul, percepându-l ca o
limitare a posibilității de a ieși din propria condiție și de a atinge absolutul. Finalului nu trebuie să i se atribuie
neapărat o notă tragică, întrucât gestul spintecării propriului abdomen poate fi un semn al faptului că Iona este
totuși un învingător, atâta timp cât a ajuns să conștientizeze faptul că eliberarea nu trebuia căutată în lumea
exterioară, ci în propriul interior spiritual prin regăsirea și cunoașterea de sine.

Curentul literar căruia îi aparține piesa este neomodernismul, autorul creând un teatru modern prin
valorificarea unor elemente de noutate (sau de modernitate) care inovează dramaturgia românească.
Elementele care dau modernitatea piesei și justifică încadrarea în curent literar sunt crearea unui singur personaj
activ, Iona, căruia îi aparțin toate replicile și care își asumă gesturi și atitudini, celelalte două personaje fiind
doar figuranți, numiți generic de autor „Pescar I” și „Pescar II” și caracterizați ca fiind „fără vârstă”, deși și prin
intermediul lor se ilustrează condiția umană, însă atitudinea de acceptare a destinului și de supunere,
reprezentată prin păstrarea bârnei în spinare pe parcursul plasării celor doi figuranți în scenă, crearea textului

1
 ~ Drama ~

sub forma unui monolog dialogat, având în vedere că există o succesiune de replici, doar că toate îi aparțin lui
Iona, din punct de vedere formal remarcându-se particularitatea introducerii replicilor în text prin intermediul
linei de dialog. Faptul că textul este un monolog dialogat și că toate replicile îi aparțin lui Iona este dezvăluit de
la început prin indicațiile scenice ale autorului, acesta oferind o cheie de interpretare a rolului și de înțelegere a
textului: „ Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, se
comportă, tot timpul, ca și când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează și se „strânge” după cerințele
vieții sale interioare și trebuințele scenice.”. Neomodernismul este justificat, de asemenea, prin interferența
speciilor literare, care este conferită de îmbinarea elementelor dramei cu cele ale tragediei, precum și cu cele
ale teatrului filozofic, piesa constituindu-se astfel într-o dramă existențială. De asemenea, piesa este una
modernă, având în vedere caracterul filozofic, replicile lui Iona constituindu-se într-o meditație filozofică, nu
doar asupra propriului destin, ci și asupra existenței umane în general. Autorul însuși dezvăluie faptul că piesele
din această trilogie au atributele unui teatru filozofic, mărturisind că filozofia a reprezentat o preocupare în
perioada respectivă pe care a reflectat-o în creația literară. Caracterul filozofic este confirmat de faptul că, după
cum însuși autorul mărturisește, piesele acestei trilogii ar putea constitui o carte de filozofie dacă ar fi citite fără
dialog: „E o doză mare de neliniște în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse și
nerezolvate. I se pot aplica multe etichete, etichetele pot fi întoarse și pe dos, după un timp, după ce se mai
șterge scrisul de pe ele. țin mult la tripticul „Iona”, „Paracliserul”, „Matca” pentru că acolo m-am căutat cu mai
multă îndărătnicie. Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filozofie pe care chiar intenționam s-o
scriu în acel timp, ca tratat – și m-a luat teatrul pe dinainte. Teatrul și poezia.”. Modernitatea piesei este
justificată, totodată, prin transmiterea mesajului și dezvoltarea temei prin intermediul alegoriei și al metaforelor
cu valoare de simbol, prin intermediul cărora este evidențiată însingurarea umană, accentuând dorința de
atingere a absolutului, relevând limitările specifice lumii și condiției umane. De exemplu, marea în fața căreia se
află Iona semnifică existența umană, aparent nesfârșită, dar iluzorie și nestatornică, peștele cel mare pe care îl
are Iona în minte este simbolul idealului, al absolutului spre care tinde, iar eșecul repetat de a-l pune în năvod
simbolizează incompatibilitatea dintre condiția umană limitată și ideea de absolut care se refuză cunoașterii
umane; nadele frumos colorate care împânzesc apa mării reprezintă tentațiile specifice existenței umane care
distrag ființa de la drumul ei spre absolut, iar peștii cei mici, „fâțele”, sunt simboluri ale unor idealuri mărunte,
ale unor dorințe imediate, compatibile cu lumea umană, de aceea doar acești pești pot fi prinși de Iona; burta
peștelui în care se află Iona simbolizează o lume limitată, evidențiind condiția umană care constrânge individul,
iar încercările lui Iona de a ieși din burta peștelui semnifică încercările de a-și depăși condiția, de a ieși din
propria lume, eșecul repetat fiind o confirmare a incapacității omului de a-și schimba destinul și de a găsi
eliberarea spirituală în lumea exterioară, care este una limitată. Modernitatea piesei este justificată, de
asemenea, prin valorificarea și reinterpretarea unui mit, aici mitul biblic al lui Iona, conform căruia Iona fusese
trimis să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în cetatea Ninive, dominată de răutăți, pentru a reinstaura
liniștea. El se teme, însă, pentru viața lui și se sustrage misiunii, ascunzându-se pe o corabie, iar Dumnezeu iscă o
furtună, urmare a căreia este aruncarea lui Iona în mare, el fiind înghițit de un chit ca pedeapsă pentru
neascultarea sa. După trei zile și trei nopți petrecute în burta peștelui, timp în care se căiește pentru neascultare,
Iona este vărsat pe uscat, tot din poruncă divină. Conform neomodernismului, mitul nu este preluat ca atare, ci
reinterpretat, adică Marin Sorescu preia plasarea lui Iona în bruta peștelui, dar nu îi conferă semnificații
religioase, ci o cu totul altă interpretare, adică aceea a unei lumi și condiții umane limitate din care individul nu

2
 ~ Drama ~

mai poate ieși; semnificația este relevată atât de explicațiile date de autor, cât și de replici ale personajului,
sugestivă fiind în acest sens interogația retorică „Dar parcă poți să mai ieși din ceva o data ce te-ai născut?”.

Orientarea tematică este specifică teatrului modern, dar și dramei existențiale, având în vedere că tema
tratată este meditația asupra condiției umane și, în special, relevarea condiției omului singur care se confruntă
cu propriul destin și caută ieșirea dintr-o lume limitată. Faptul că mesajul piesei trebuie interpretat ca relevând
singurătatea umană și destinul nefericit a fost evidențiat de autorul însuși atunci când a fost întrebat ce
semnificații dă piesei sale și personajului „Totul mi se încurcă în memorie. Știu numai că am vrut să scriu ceva
despre un om singur, nemaipomenit de singur.[...] E tot ce-mi mai amintesc.”.

Titlul este constituit din numele personajului activ al piesei, ceea ce îl transformă într-un personaj
eponim. Plasarea numelui în titlul operei și faptul că acesta are rezonanță biblică anticipează geneza piesei,
aflată în mitul biblic al lui Iona, fără a releva, însă, că aici i se atribuie alte semnificații. Faptul că numele
personajului este și titlul operei anticipează că prin intermediul acestuia vor fi relevate ideile și concepțiile
autorului, adică aici va fi dezvoltată meditația asupra condiției umane și, în special, destinul unui individ care
tinde spre absolut, nemulțumindu-se nici cu lumea în care trăiește și nici cu propria condiție.

Compoziția este specifică textelor dramatice, conținutul fiind structurat pe diviziuni specifice acestora, cu
particularitatea că aici se regăsesc, dintre aceste diviziuni, doar tablourile, anticipându-se structurarea
conținutului în patru tablouri prin subtitlul oferit de autor piesei „Tragedie în patru tablouri”.

Didascaliile care reprezintă intervențiile autorului în text se regăsesc atât la începutul tablourilor, cât și
pe parcursul succesiunii replicilor. Indicațiile scenice plasate la începutul fiecărui tablou au rolul de a prezenta
decorul și circumstanța în care se află Iona. De exemplu, didascaliile de la începutul tabloului I precizează că
„Scena e împărțită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de pește. Cealaltă jumătate – apa, niște
cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peștelui, nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă.”.
Indicațiile inserate în cadrul replicilor au rolul de a orienta interpretarea personajului, oferind detalii despre
starea sufletească, despre gesturi și mimică, despre tonalitatea vocii și despre mișcarea scenică (de exemplu:
„încercând năvodul”, „cu uimire”, „băgând de seamă că n-are ecou”, „râzând”, etc.). Pe lângă aceste didascalii
specifice textului dramatic, aici mai sunt prezente indicații ale autorului și la începutul textului, înaintea
tablourilor, Sorescu oferind cheia de interpretare a mesajului pe care îl transmite prin intermediul lui Iona, totul
pornind de la condiția omului singur.

Relațiile temporale și spațiale sunt construite simbolic, astfel că elemente care ar putea constitui repere
spațiale precum marea sau burta peștelui nu pot fi interpretate în sens propriu întrucât ele nu indică un spațiu
concret, ci devin simboluri prin intermediul cărora se exprimă concepția asupra vieții sau existenței umane și se
relevă claustrarea individului în propria lume și în propria condiție. Reperele temporale sunt practic inexistente,
putându-se vorbi aici despre atemporalitatea situațiilor și a condiției personajului, trimiterea la această
atemporalitate fiind făcută de autor prin sintagma „fără vârstă” prin care îi prezintă pe cei doi pescari, figuranți.

Conflictul este în concordanță cu specificul unei drame existențiale, dar și crearea aici a unui singur
personaj activ, astfel că este evident conflictul interior al lui Iona, relevat prin intermediul întrebărilor care-l

3
 ~ Drama ~

frământă și al meditației filozofice. Conflictul interior al personajului este, de fapt, drama individului, care nu
numai că a pierdut comunicarea cu lumea exterioară, ci, după un timp, ajunge să piardă și comunicarea cu sine,
din moment ce nici măcar ecoul nu-i mai răspunde, semn al însingurării totale. Toate întrebările și frământările
care constituie conflictul interior relevă, în plus, drama ființei umane care încearcă să-și depășească propria
condiție, să iasă din limitările specific umane și să atingă absolutul.

Incipitul prezintă circumstanțele în care se află Iona și insistă asupra însingurării lui prin replicile
„Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul. Ei, dar ecoul? […] Gata și cu ecoul meu... Nu mai e, s-a
isprăvit.”. Incipitul relevă, în plus, construirea textului pe baza unui monolog dialogat, fiind evidentă, încă din
incipit, succesiunea replicilor introduse prin linie de dialog, dar încă de aici înțelegându-se că ele aparțin aceluiași
personaj, adică lui Iona.

Finalul este interpretabil, în sensul că gestul spintecării propriului abdomen, după ce a eșuat în
încercările de a se elibera de orice constrângeri sau limitări, poate semnifica, pe de-o parte, faptul că Iona a fost
învins de propriul ideal, iar pe de altă parte, faptul că este un învingător, înțelegând că eliberarea vine din
propriul interior spiritual; prin urmare, spintecarea propriului abdomen și mai ales replica „Răzbim noi cumva la
lumină” dezvăluie întoarcerea lui Iona spre sine, coborârea în propriul interior spiritual, în încercarea de a se
cunoaște și a se regăsi, singura care îi poate oferi eliberarea dintr-o lume umană limitată.

Modalitățile de caracterizare sunt specifice textului dramatic, remarcându-se, în primul rând

caracterizarea directă făcută de către autor în didascalii, dar și caracterizarea indirectă, realizată prin acțiunile,
gesturile, replicile și frământările interioare ale personajului. Astfel, prin caracterizarea directă, realizată în
didascalii, autorul evidențiază statutul psihologic al personajului, insistând asupra faptului că este un însingurat,
stare demonstrată prin comunicarea cu sine sau prin interiorizarea dialogului: „Ca orice om foarte singur, Iona
vorbește tare cu sine însuși...”. În didascaliile care însoțesc replicile, autorul îi evidențiază starea de spirit, creată
în concordanță cu starea de meditație, dar și cu incertitudinea lui Iona față de sensul existenței, specificul vieții
și posibilitatea depășirii propriei condiții. Pentru caracterizarea personajului, sunt sugestive didascalii precum
„înspăimântat”, „ezită”, „uimit”, etc. Gesturile și atitudinea lui Iona devin o modalitate de caracterizare
indirectă, astfel că, de exemplu încercările repetate de a ieși din burta peștelui evidențiază hotărârea și
perseverența, întrucât, deși prima încercare se soldează cu un eșec, Iona nu renunță, căutând, de fapt,
eliberarea de propria condiție.

În concluzie, piesa „Iona” de Marin Sorescu este o dramă existențială, ce se constituie într-o meditație
asupra condiției umane, în special asupra condiției omului singur și ilustrează caracteristici ale teatrului modern.