Romantismul este miscarea artistica ce neagă stilul riguros si rational al clasicismului,

remarcandu-se prin trasaturi precum discursul liric subiectiv și sensibil, fantezia creatoare,

preferința pentru meditatia filozofica asupra conditiei umane, imbinarea genurilor literare.

Temele majore ale literaturii romantice sunt visul, aspiratia spre absolut, geniul inadaptat,

pesimismul, natura ideala, cuplul adamic, iubirea ideala.

Publicat in a doua jumatate a secolului XIX, ”Luceafarul”, de Mihai Eminescu, este un

poem romantic, inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, dar si din basmul ”Fata in gradina

de aur”, insa viziunea poetica este preluata din filozofia pesimista a lui Arthur Schopenhauer.

Tema centrala a operei este conditia omului superior, nefericit si neinteles intr-o lume

superficiala, mediocra, care nu se poate ridica la inaltimea aspiratiilor sale. Astfel, poetul

utilizeaza un procedeu artistic familiar romanticilor, si anume alegoria, prin care construieste

povestea de dragoste imposibila dintre o fata de imparat si Luceafarul noptii. In poem apar

motive poetice specifice romantismului precum visul, melancolia, demonismul, metamorfozele

geniului, nostalgia, pesimismul, idealul cuplului etern, atitudinea rece si grava a omului de geniu

ce se retrage in universul ideilor. Toate aceste motive poetice dau nastere unor planuri ontologice

aflate in antiteza. Pe de o parte, este reprezentat planul poetic al conditiei umane simbolizate prin

imaginea fetei de imparat care nu-si poate depasi finitudinea, dar care aspira spre absolut, spre

universul cosmic etern. Pe de alta parte, este imaginat planul poetic al conditiei omului de geniu,

ilustrat prin simbolul Luceafarului ca demon indragostit, in stare sa se sacrifice in numele iubirii

ideale.

La nivel structural, « Luceafarul » de Mihai Eminescu respecta versificatia clasica, textul

fiind construit pe baza a 98 de catrene, in care versurile sunt scurte cu masura de 8-9 silabe,

avand rima incrucisata si ritm iambic. De asemenea, stofele sunt organizate in 4 mari tablouri
care descriu destinul unei iubiri ce nu se poate implini.

Primul tablou surprinde iubirea ideala dintre fata de imparat si Luceafar. Scriitorul

utilizeaza o strategie artistica specifica romantismului, si anume antiteza pentru a reprezenta

opozitia dintre planul cosmic si planul terestru. Poemul debuteaza cu portretul fetei de imparat

care se remarca prin puritate, unicitate, frumusete ideala, angelism si sacralitate. In acest sens

sunt relevante vresuri precum : ”A fost odata…si luna intre stele.” Tabloul este construit din mai

multe secvente : melancolia fetei ce priveste Luceafarul noptii ;chemarile ritualice ; visul fetei si

metamorfozele geniului in inger si demon ; refuzul fetei de imparat de a veni in lumile

superioarea ale LUcefarului . In acest tablou este portetizata conditia umana care nu isi poate

depasi limitele, prin imaginea fetei de imparat care este chemata de Luceafar in lumea sa, insa ea

este constienta de efemeritatea sa, de fragilitatea sa in fata mortii. De exemplu, sunt sugestive

versurile : - O, eşti frumos, cum numa-n vis/Un înger se arată,/Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi

merge niciodată;/Străin la vorbă şi la port,/Luceşti fără de viaţă,/Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/Şi

ochiul tău mă-ngheaţă.

Cel de-al doilea tablou descrie, prin opozitie, planul terestru in care se construieste

dragostea dintre Catalin si Catalina. Iubirea celor doi se afla in antiteza cu iubirea din primul

tablou in care personajele au valoare simbolica. Astfel, numele celor doua instante lirice sunt

derivate din acelasi susbtantiv, pentru a sugera mediocritatea acestora, dar si ironia poetului

romantic fata de iubirea lipsita de valori inalte. In aceasta secventa poetica, se remarca motivul

literar al seducatorului, prin portetul lui Catalin, aflat in antiteza cu idealismul romantic al

Lucefarului. In acest tablou, este originala imaginea cuplului adamic pe care cei doi indragostiti

o formeaza dupa ce fug din palat si se retrag in mijlocul naturii, intr-un cadru idilic.

Tabloul al treilea prezinta zborul printre stele al Luceafarului pentru a-i cere
Demiurgului sa il dezlege de conditia sa eterna, pentru a se bucura de „o ora de iubire” (”Reia-mi

al nemuririi nimb/Si focul din privire/Si pentru toate da-mi in schimb/O ora de iubire”).

Descrierea zborului cosmic accentueaza vizionarismul marelui romantic care surprinde in mod

unic cosmogoniile : ”Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi vremea-ncearcă

în zadar/Din goluri a se naşte.” In acelasi timp, tabloul descrie antiteza dintre lumea eterna a

ideilor si efemeritatea conditiei umane, prin monologul Demiurgului, in versurile : ”Ei doar au

stele cu noroc/Şi prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc/Şi nu cunoaştem moarte.”

Tabloul final accentueaza drama omului de geniu care nu poate fi fericit prin intermediul

iubirii. Privind spre cuplul format din Catalin si Catalina, Luceafarul se detaseaza de femeia

adorata, asumandu-si conditia de fiinta superioara, neinteleasa si nefericita pentru o eternitate.

Astfel, sunt remarcabile versurile finale : „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/

Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/Iar eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si

rece”.

La nivel stilistic, Luceafarul de Mihai Eminescu se remarca printr-un limbaj specific

poeticii romantismului. Astfel, scriitorul utiizeaza o serie de metafore, epitete, comparatii, dar si

mituri ce apartin culturii universale. De asemenea, limbajul de remarca prin simplitate stilistica,

desi versurile sunt incarcate de sensuri filozofice. In acest sens, se poate afirma ca poemul

eminescian este o alegorie despre conditia umana.

Sensurile poetice romantice sunt concentrate in semnificatiile titlului. Ca element de

paratextualitate, titlul este construit prin intermediul unui simbol romantic si exprima tentatia

cosmicului, absolutul, cunoasterea totala a lucrurilor. Ca simbol romantic, Luceafarul exprima

sensibilitatea sufletului indragostit, dar si raceala fiintei superioare ale carei idealuri nu pot fi

intelese de omul de rand.

 In concluzie, L de M.E. ramane in istoria literaturii romane ca o capodopera a poeziei

romantice, in care visul se impleteste cu limitele dureroase ale existentei umane, in care iubirea

se contopeste cu suferinta, in care nemurirea este traita ca un blestem al fiintei geniale.