Particularitati de constructie a unui personaj dintr-un text narativ studiat,

apartinand lui Mihail Sadoveanu

I Personajul literar - o ipostaza a umanului reflectata cu mijloace literare

Personajul este una dintre instantele narative cele mai importante ale textului epic.
Este o individualitate (persoana) infatisata dupa realitate sau rod al fictiunii. Personajul poate
fi definit dintr-o multitudine de perspective: cea morala (raportul dintre om si el insusi),
sociala (raportul dintre individ si colectivitate), ontica sau filozofica (raport dintre om si
univers) si estetica (raportul dintre realitate si conventia literara).

Personajul, purtator al anumitor valori, reflecta o anumita viziune despre lume si viata
a autorilor. In opera lui Sadoveanu si cu deosebire in volumul “Hanul Ancutei”, “homo fictus”
apartine unei civilizatii traditionale, rurale, arhaice, fara sa fie insa primitive, intr-o “tara ce nu
exista pe harta, sadoveaniana si originala” (Nicolae Manolescu) Sunt oameni care stiu sa se
bucure, oameni care pretuiesc prietenia, intelepciunea, politetea, seninatatea lumii vechi,
abstracte ritmului de viata moden.

II Prezentarea statutului social, psihologic si moral al personajului ales

Una dintre cele mai frumoase povesti rostite la han, “Fantana dintre plopi” ii apartine
capitanului Neculai Isac, prietenul din tinerete al comisului Ionita, “maestrul de ceremonii” de
la han. Statutul de narator personaj ii da capitanului prilejul disparuta a tinetetii sale
aventuroase. Talentul de povestitor este exersat in compania tovarasilor, oameni cu aceleasi
valori spirituale (“om cum ne place noua”), iar istora relatata, desi cu grad ridicat de
subiectivitate da impresia de autenticitate. Introducerea in scena a personajului, invalui intr-o
aura de mister, da impresia unui erou exceptional, legenda care poate calatori peste timp,
care vine dintr-un trecut indepartat ca sa aduca in prezent adevaruri uitate si istorii fabuloase
(“se vedea venind un calaret, invaluit in lumina si in pulberi”).

Statutul social al lui este prezentat prin interventia comisului - “capitan de mazali”.
Tot el da referiri despre originea lui (“Neculai Isac de la Balabanesti, din tinutul Tutovei”). Era
om cu dare de mana (in tinerete avea oi si neguta “toamna vinuri) si acum pastreaza
insemnele avutiei, derivate din vestimentatie (“Purta ciubote de iuft cu tureci nalte s-un ilic de
postav civit cu nasturi rotunzi de argint”) si din fapte (da tiganilor bani, ii cumpara Margai
haina promisa, ii cinsteste pe cei de la han cu vin: “ceru pentru sine si toti vin vechi in oale
noua”).

Din punct de vedere psihologic, personajul apare in doua ipostaze: initial, portretul
este acela al seducatorului. Prezentarea comisului o confirma (“Batea drumurile, cautamdu-
si dragostele; […] si pentru o muiere care-i era draga, isi punea totdeauna viata (…) Si-a
avut ibovnice cate toate zarile). Apoi, sufera dupa o iubire pierduta. Este capabil de
sentimente profunde. Frumusetea Margai il tulbura si-i provoaca emotii (“Am simtit in mine
ceva fierbinte: parca as fi inghitit o bautura tare”).
 Perspectiva morala impune un om complex. Nu are resentimente pentru fata care
il atrase intr-o capcana, intelege atitudinea acesteia si faptul ca si-a sacrificat viata pentru el.
Imaginea din finalul povestirii indica, prin expresia de pe chip, povara vinovatiei si a
regretului (“Obrazul dreptu botot spre ochiul strans, parca era inclestat si pecetluit pe
totdeauna intr-o durere.”)

II Evidentierea a doua trasaturi ale personajului ales prin cate o scena/secventa

comentata

Ambele secvențe alese sunt ilustrative pentru a evidenția firea aventuroasă a

personajului-narator: prima întâlnire și ultima, a mărturisirii neașteptate din partea fetei
(intriga și punctul culminant). Astfel, într-o toamnă din tinerețea sa, Niculai Isac trecea apa
Moldovei cu gândurile rătăcite la ultima lui iubire pierdută. Întâlnește o liotă de țigani între
care se individualizează, ca o pată de culoare, fetișcana cu fustă roșie și gesturi
seducătoare. Atracția erotică se evidențiază prin comparații și atunci când descrie efectul
dragostei la prima vedere ("ochii iuți mă tulburară deodată. Am simțit în mine ceva fierbinte:
parcă aș fi înghițit o băutură tare"), și atunci când realizează portretul dinamic al fetei: ”Ca o
șopârlă s-a azvârlit spre mine și-a primit banul în poală”. Puritatea ei primitivă îl subjugă pe
tânăr, dar erotismul este estompat, golit de senzualitate, căci e filtrat prin oglinda apei: ”îi
văzusem în apă trupul curat și frumos rotunjit”. Simbolul apei este unul legat de purificare și
regenerare. Popasul lui făcut la fântâna dintre cei patru plopi pentru a privi în urmă este de
asemenea dublu semnificativ. Impresia că o vede și pe fată privind cu mâna streașină la
ochi după el este dovada instalării unei obsesii, dar anticipează și rolul de răscruce pe care
locul îl are în fulgerătoarea lor poveste de iubire, martor al unor trăiri curate, dar și mormânt
al unei morți năpraznice.

Cea de-a doua secvență e pregătită prin forța descrierilor sugestive de natură care
anunță răsturnarea dramatică de situație și evoluează tensionat grație dialogului alert. Scena
evidențiază dualitatea ființei umane, căci fata trăiește porniri contradictorii: amână momentul
când îi va mărturisi că a fost trimisă drept capcană pentru ca Hasanache și al lui să-l
jefuiască și să-l ucidă, pentru a mai gusta câteva clipe de dragoste/ tandrețe, deși știe că
asta îi poate costa scump pe amândoi. Când în sfârșit îi mărturisește, cu înfrigurare îi cere
pedeapsă sau iertare pentru că l-a trădat, îngenunchind în fața lui și înlănțuidu-i picioarele.
Reacțiile lui sunt dictate de instinctul de conservare, după un scurt moment de derută când
nu poate pricepe agitația și tremurul fetei. Având și câinele în ajutor, face față confruntării cu
hoții, însă nu ia în calcul varianta de a o salva și pe fată. Revenirea la locul nelegiuirii cu
ajutoare de la han evidențiază intenția lui nobilă, dar devine doar priveghiul neputincios al
unei crime abjecte. Sălbăticia codului gitan, cruzimea cu care șatra înţelege să pedepsească
trădarea, se încarcă de valoare simbolică: e agresiunea absurdă a materiei primare
împotriva spiritului.

III Analiza, la alegere, a două componente de structură limbaj semnificative pentru

constructia personajului (actiune, conflict, modalităti de caracterizare si limbaj)

Componentele de structura si de limbaj sunt semnificative penttu constuctia

personajului: modalitatile de caracterizare sunt cele consacrate de textul epic: directe si
indirecte. Fiind o povestire in rama, opera are doi naratori. Naratorul cadru ii face un portret
fizic (“era un om ajuns la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal”) si-i da i aura
legendara (“calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult, de pe departate taramuri”).
Cu sinceritate, personajul-narator se autocaracterizeaza: “eram un om buiac si ticalos”.
Caracterizarea indirecta se desprinde din fapte, atitudini. Talentul de povestitor urmeaza un
adevarat ritual: indepartarea de lumea materiala (“ingaduie-mi sa-mi duc calul la grajd”),
gustarea vinului ca excitator memorial, captarea bunavointei prun folosirea formulelor de
adresare totodata politicoase si familiare (“iubitori prieteni”; “domnilor si fratilor”), urmate de
istoria spusa pe nerasuflate, in crescendo dramatic. De asemenea, limbajul este tipic
moldovenesc, sfatos, ceremonios. Uneori e poeric, in stilul cronicarilor (“dragostea mea din
anul acela se desfrunzise cu vara”, “catastihul acelor vremuri a inceput sa mi se incurce”).
Toate atesta aparteneta personajului la umanitatea tipic sadoveniana. El ramane viu prin
povestea sa despre iubire si moarte. Tragismul intaritor dovedeste ca in lumea traditionala
nu se poate face abstractie de statutul social, iar cine indrazneste este pedepsit. Tocami din
acest motiv, capitanul Isac nu este un erou romantic complet, el are doar cateva
caracteristici ale acestui tip, insa ramane un personaj liniar, un aventurier atins de
sensibilitate.

In concluzie, particularitatile de constructie a personajului raman semnificative

pentru vizunea despre lume a scriitorului, subliniind ca o experienta tragica lasa urme nu
doar pe chip, cat si pe suflet.