Autori si opere:

(1) Mihai Eminescu • - Luceafarul / Floare albastra

(2) G. Bacovia • - Plumb
(3) Lucian Blaga • - Eu nu strivesc corola de minuni a lumi
(4) Ion Barbu • - Riga Crypto si lapona Enigel
(5) Tudor Arghezi • - Testament
(6) Liviu Rebreanu • - Ion
(7) Ioan Slavici • - Moara cu noroc
(8) Ion Creangă • - Povestea lui Harap Alb
(9) Mihail Sadoveanu • - Baltagul
(10) I. L. Caragiale • - O scrisoare pierduta
(11) Camil Petrescu • - Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi
(12) G. Călinescu • - Enigma Otiliei
Luceafarul – opera romantica

Curentul literar manifestat pe plan european in prima jumatate a secolului al XIX –

lea, romantismul, impune primatul sentimentului si al fanteziei creatoare, subectivitatea,
fascinatia misterului, interesul pentru folclorul local si mituri, preferinta pentru anumite motive
literare si teme, Creatia eminesciana valorifica in mod original particularitatile romantismului,
utlizand un timbru aparte in poemul “ Luceafarul”.
In primul rand putem sustine faptul ca “Luceafarul” este o opera romantica datorita
antitezei folosite in intreaga opera. Poezia eminesciana este cladita pe ideea de antiteza
spirituala prezentand doua imagini contrastante dominand in poem. Sunt prezentate cele doua
lumi din care fac parte cei doi indragostiti, fiind pozitionate la puncte opuse: lumea astrala a
Luceafarului si lumea pamanteana a fetei de imparat. Prin aparetenenta fiecaruia la lumea
mentionata anterior rezulta o alta antiteza specifica operei romantica si anume opozitia dintre
geniu si omul comunde rand totusi sa refuze iar nemurirea, fata de imparat nu poate sa isi
depaseasca conditia si nu poate lasa in urma lumea in care este obisnuita sa traiasca, ea insa
aspira catre fericire si incearca sa il determine pe geniu sa coboarea in planul uman. Indragostit
fiind de faptura de lut, Luceafarul accepta ipoteza unei existente terestre pregatit fiind sa
renunte la nemurire. Calatoria catre aceasta schimbare nu este insa una simpla, el trebuie sa
calatoreasca catre Demiurg si sa ceara o noua viata: “ Si se tot duce, s-a tot dus/ De drag-unei
copile/ S-a rupt din locul lui de sus/ Perind mai multe zile”.
Cel de al doilea tablou aduce in scena o noua masca a e-ului liric, pe Catalin, un
tanar din planul terestru ce se indragosteste de fata de imparat, Catalina. In comparatie cu
descrierea Luceafarului potretul lui Catalin apare in contrast fiindu-i remarcate trasaturile
umane: “Viclean copil de casa”, “ indraznet cu ochii”, “cu obrajii ca doi bujori”. O reala
antiteza intre geniu si noul personaj poate fi remarcat cu usurinta prin statutul fiecaruia, pe cand
Luceafarul este un astru ceresc cu puteri supranaturale si nemurire, Catalin este un “baiat din
flori” cu o slujba umila la palatul unde locuieste fata de imparat. Intreaga actiune din acest
tablou se desfasoara strict in plan terestru unde ia nastere dragostea pamanteana dintre Catalin
si Catalina. Chiar daca in prima instanta fata refuza noua entitate invocand dorul pentru
Luceafar “O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte” ea aluneca usor in lectiile de
erotism prezentate de catre Catalin fetei neexperimentate: “ti-as arata/ din bob in bob amorul” ,
“Cand sarutandu-te ma-nclin/ Tu iarasi ma saruta”. In urma acestora fata cedeaza treptat “Mai
nu vrea, mai se lasa” acceptand in final conditia sa umana si neputinta sa de a aspira catre
entitatea astrala “In vechi il voi iubi, si-n veci va ramanea departe”.
Pe cand al doilea tablou prezinta lumea oamenilor urmatoru tablou va prezenta in
detaliu doar cosmosul si lumea din care Luceafarul provine. Drumul parcurs de Luceafar inspre
Demiurg este o calatorie in timp, el strabatand ca “un fulger ne-ntrerupt” intensitatea stelara
comprimand timpul cosmic “Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe”. Cosmogonia
prezinta Geneza universului, setea de existenta si dorinta arzatoare a acestuia de a se naste: “Nu
e nimic si totusi e/ O sete care-l soarbe/ E un adanc asemene/ Uitarii celei oarbe”. Ajuns in fata
Creatorului, Luceafarul I se adreseaza Demiurgului prezentandu-i eterninatea drept o piedica si
o nefericire: “De greul negrei vecinii/ Parinte ma dezleaga”. El cere sa cunoasca dragostea
umana si sa fie eliberat de nemurire: “Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si pentru
toate da-mi in schimb/ O oara de iubire”. Pentru prima data in opera adevarata identitate e
Luceafarului este dezvaluita de catre Demiurg ce I se adreseaza drept Hyperion si refuza
categoric aceasta alegere a fiului sau. Creatorul se straduieste sa ii arate Luceafarului cat de
diferite sunt cele doua lumi, cat sunt de incompatibile si cat de importanta este nemurirea la
care vrea sa renunte atat de usor pentru un om comun: “ Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri
de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”. In egala masura
Demiurgul este cel care ii prezinta dragostea trada si ruinata, cum omul nu a putut acorda ragaz
geniului si l-a dat uitarii: “Si pentru cine vrei sa mori?/ Intoarce-te, te-ndreapta/ Spre-acel
pamant ratacitor/ Si vezi ce te astepta”. Aceasta strofa este trecerea catre tabloul final, o
combinatie intre planul terestru si cel astral. Sunt dezvaluiti cei doi tineri indragostiti ce aspira
spre fericire, tipic muritorilor. Apare tema iubirii impletita cu natura, idila petrecandu-se in
codru “mandrii tei”, “cranguri”, “apa”.
Finalul aduce o ultima antiteza intre omul de geniu si cel comun, pe cand geniul este
ranit si alege sa se izoleze, omul de rand isi doreste sa plaseze norocul si iubirea sub semnul
unei stele, geniul aspira catre concret iar omul de rand spre visare.

Floare albastra – eseu structurat

Opera eminesciana “Floare Albastra” aparuta in anul 1873, 1 Aprilie, este una dintre
poeziile reprezentante ale curentului romantic.
Mihai Eminescu a fost si este cel mai cunoscut poet roman, se explica mai intai prin
faptul ca el vorbeste limba poporului, o cunoaste cum n-o cunoaste nimeni din contemporanii
sai, citat din Mihai Beniuc.
Titlul este un cuvant, o sintagma sau un enunt cu rolul de anticipa continutul textului
poetic, relevand de regula teme, motive, personaje sau valori metaforice deminante in text.
Acestuia ii revine in parte rolul de a crea in receptor stare de spirit adecvata, conform W.
Kayser. In cazul textului poetic “Floare Albastra”, titlu este compus dintr-o sintagma ce
cuprinde subtantivul “floare” si adjectivul “albastra”.Titlul este preluat de Eminescu de la
Novalis, pentru care “floare albastra” era un simbol al tendintei spre infinit, pe care autorul
roman o va transforma, avand o alta viziune, in opera eminesciana ea devine simbolul iubirii
neimpartasite acest aspect putand fi dedus din adjectivul albastru ce arata raceala. Intre titlu si
textul pe care il precede exista o stransa legatura.
Incipitul acestei opere este format asemenea unui repros din partea fetei fata de
persoana iubita: “Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori, si ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita incalte/
Sufletul vietii mele”. Este prezentata superioritatea barbatului, ce urmeaza sa priveasca cu
ingaduinta spusele fetei alintand-o prin diminutivul “mititica” in acelasi timp, ironizand,
aratandu-si superioritate intelectuala. Verbele la perfect simplu “zise”, “spuse” fixeaza povestea
in interiorul unei amintiri, exprima o actiune trecuta, apropiata fiind de momentul vorbirii.
Urmatoarea secventa poetica prezinta vocea fetei incepand astfel ritualul iubirii.
Motivele naturii “codru cu verdeata”, “izvoare”, “stanca”, “balta”, toate acestea formeaza un
cadru natural, bogat in elemente astfel incat natura devine martora a iubirii lor. Ceremonialul
cuprinde elemente stereotipe: chemarea in codru, refacerea cuplului, jocul nevinovat al
gesturilor de tandrete.
 Finalul poeziei, ultimile 2 catrene reprezentand vocea lui, prezinta meditatia asupra
iubirii pierdute, aratand stare de fixitate a e-ului poetic prin comparatia “ca un stalp”, iar verbul
“stam”, exprima persistenta starii de nemiscare. E-ul regreta faptul ca timpul este ireversibil, ca
lucrurile trecute nu se pot intoarce si tineretea in care nu a avut parte de iubirea dorita.
Marcile eului liric prezente de-alungul intregului text poetic ne indica faptul ca
opera este formata drept un dialog intre iubita si e-ul liric care se dedubleaza: “voi fi rosie”,
“mi-ai desface de-aur parul”, “astfel zise mititica”, “ca un stalp stam”. Desi aceastea transforma
opera intr-o egloga, complexitatea textului poetic nu se opreste aici fiind de altfel si peom
folozofic datorita geniului care mediteaza asupra “piramidelor invechite”, fiind “cufundat in
stele”.
Repetitia cuvantului dulce in numeroase versuri in transforma in epitetul central
avand un rol important in opera, ajutand in special la definirea temei, a iubirii. Aparitiile
epitetului pot fi observate in “dulce netezindu-mi parul” aratand prin aceasta iubirea fetei fata
de geniu, naivitatea si inocenta ei, “dulci ca florile ascunde” facand parte din ceremonialul
iubirii desfasurat in natura, de aici din nou importanta naturii in acest text eminescianan, “dulce
floare” din versurile “Ce frumoasa, ce nebuna!/ E albastra-mi dulce floare” exclamatie ce
exprima regretul profund al e-ului fata de iubrea pierduta pentru eternitate.
Imaginea facuta iubitei este un ameste de inocenta si senzualitate, este calda si
afectuoasa. Elementele portretului sau fiind “rosie ca marul”, “parul de aur”.
Poezia tineretii sale, Eminescu reuseste sa surprinsa tema iubirii, impletita cu
maiestrie cu natura intr-un mod desavarsit.

Plumb – eseu structurat

Plasata in fruntea primului volum de versuri, poezia “Plumb”, aparuta in 1916, este
o sinteza nu doar a volumului pe care il deschide ci a intregii lirici bacoviene.
Sursa de inspiratie a constituit-o o vizita pe care poetul a facut-o prin 1900 la cavoul
Sturezestilor fiind profund impresionat de sicriele si florile din plumb ce confereau interiorului
o nota stranie.
Titlul operei ce este de regula un cuvant, o sintagma, un enunt, ce aniticipeaza
continutul textlui poetic relevand teme, motive, personaje sau valori metamorfice in text, este
in acest caz un cuvant “Plumb” cu valoare simbolica intrucat un singur termen sugereaza o
serie de stari sufletesti. Simbolistica acestui cuvant poate fi interpretata in numeroase feluri dat
fiind faptul ca plumbul este un metal cenusiu, greu. Cenusiul sugereaza plictisul, monotonia,
nevroza specifica lumii bacoviene. Rezultatul dinre alb si negru, cenusiul este culoarea humei
in case se intorc toate, oamenii dar si lucrurile. Elementul ce contribuie la finalizarea in aceasta
stare este greutatea, sub povara ei este presat omul adancindu-l treptat in nefiinta. Titlul
reuneaste astfel prin aceste simbol mai multe semnificatii: monotonia, apasararea, caderea.
Din titlu reiese de asemenea tema operei, alunecarea in moartea a lucrurilor si
oamenilor sub apasarea grea a plumbului.
Incipitul operei “Dormeau adanc sicriele de plumb” pune sub semnul somnului
profund si apasator al mortii intreaga opera. Incremenite de plumbul care le-a cotropit sicriele
atarna greu si tragic.
Finalul este adus de catre versul “si-i atarnau aripile de plumb” avand o semnificatie
profunda. Bacovia asociaza zborul creatiei si subliniaza prin “aripile de plumb” imposibiliatea
de a se inalta fiind tras in jos de catre greutatea sufocanta a plumbului. De aici reise neputinta
fiintei bacoviene de mai crea.
Poezia bacoviana “Plumb” este impartita in doua secvente poetice, e realitatea
exterioara si una interioara. Primul plan, cel exterior prezinta decorul funebru tipic unui cimitir
cu elementele sale. Prezente sunt cavoul, sicriele, florile, totul fiind captura de plumbul obsesiv
si molipsitor astfel incar chiar si coroanele arborilor scartie jalnic si greu: “Si scartaiua
coroanele de plumb”. Verbele aproape toate la imperfect prelungesc parca intr-un timp infinit
“somnul sicrielor”, agonia si nevroza.
Cea de a doua secventa prezinta imaginea din interior, primul vers “Dormea intors
amorul meu de plumb” arand apropierea, actiunea desfasurandu-se acum in interiorul cavoului.
Prin “dormea intors amorul” se pot deduce numeroase intelesuri printre care “intors cu fata spre
apus”, rezultand moartea fiintei iubite a e-ului liric. In aceasta secventa precum si in cea
anterioara este prezentata o imagine statica in care plumbul a pus stapanire pe tot, singurul
ramas liber fiind vantul “Stam singur in cavou… si era vant”, el fiind responsabil pentru
miscarea galagioasa a coroanelor, totodata pentru atmosfera rece “Stam langa mort si era frig”.
Expresivitatea textului poetic este regasit in mai multe elemente. Un prim element il
constituie repetitia obsesiva a cuvantului “plumb” ce apare de trei ori in fiecare strofa si odata
in titlu. Din cele sapte pozitii de patru ori apare drept un determminant concret al substantivului
“sicrie de plumb”, “flori de plumb”, “coroane de plumb”, tragand parca realitatea in jos,
reliefand apasarea plumblui. Insotind substantivul abstract in doua cazuri “amorul meu de
plumb” si “aripele de plumb”, greutatea cenusiului ucide iubirea si posibilitatea de a crea, e-ul
fiind blocat in aceasta lume fara nici o posibilitate de a evada.
Versurile sunt simetrice, cuvintele folosite sunt putine, totul sugerand o anumite
linearitate existentiala. Din punct de vedere prozodic un alt element al expresivitatii, cele doua
strofe sunt catrene, rima imbratisata, ritm iambic si masura versului fiind de 10 silabe.
Impresionat de valoarea certa a creatilor bacoviene Alexandru Macedonski publica
in revista “Flacara” urmatoarele: “Lui G. Bacovia: Poete scump, pe frunte porti mandre foi de
laur, caci singur pana astazi din plumb facut-ai aur”
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – eseu structurat
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut blagian
“Poemele luminii” si este o arta poetica, in care autorul isi exprima conceptia asupra menirii
creatorului de arta.
Titlul stabileste o relatie intre doi termeni “eu” si “corola de minuni a lumii”
metafora prin care lumea e privita ca o uriasa corola alcatuita din mistere, cei doi termeni sunt
uniti prin verbul “strivesc” in ipostaza negativa aratand atitudinea poetului. Privita mai atent
metafora corolei reliefeaza mai mult semnificatii: frumusete imaculata, armonie, perfectiune,
ordine cosmica. Titlul reuseste sa descifreze ideile filozofice ale textului, lumea este plina de
taine, iar aceste taine nu pot si nu se cuvine a fi cunoscute, poetului ii vine in parte rolul de a
amplifica misterul pentru a-l pastra.
Incipitul acestei opere in care este reluat titlul, are caracter de confesiune fiind urmat
de cele trei secvente poetice.
Prima secventa poetica exprima atitudinea poetului fata de tainele lumii. Acesta se
organizeaza in jurul a doi termeni care constituie cuvintele-cheie ale textului “eu” si “altii”.
“Eu” il reprezinta pe e-ul liric, pe artist, prin consecinta pe toti creatorii de arta. Cel de al doilea
cuvant-cheie ii desemneaza pe oamenii de stiinta. Ei “ucid” prin cercetare, descifrare si
explicare, tainele ascunse ale lumii, ei “sugruma vraja” misterelor prin intelectul lor rational.
Prezentat in antiteza fata de acestia, artistul nu distruge, el pastreaza perfectiunea lumii asa cum
este: “nu strivesc”, “nu ucid”, ‘sporesc”, “imbogatesc” si “iubesc”. Apropiindu-se de tainele
lumii, poetul nu le ucide, ci le amplifica, acesta se datoreaza faptului ca la baza actului creator
sta iubirea.
Cea de a doua secventa poetica debuteaza prin conjuctia adversativa “dar”
schimbandu-se ideea poetica. In aceasta secventa este conturata mai bine antiteza dintre
cunoasterea paradisiaca si cea luciferica. Pentru a-si defini cunoasterea e-ul liric se compara
lunii. Cei doi apara si invaluie in mister tainele, aceasta comparatie fiind prezenta in special
datorita puterii lunii de a crea intr-un peisaj nocturn, zone de clar-obscur pline de mister. Poetul
pastreaza esenta sacra a lumii “asa imbogatesc so cu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant
mister”. O seama de termeni si expresii numesc misterele care nu pot si nu trebuie descifrate de
om “nepatrunsul ascuns”, “adancimi de intuneric”. Numai poetul si le poate apropia “si tot ce-i
ne-nteles/ Se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari”.
Cea de a trei a secventa introdusa prin “caci” este concluzia operei in care apare o
enumeratie metaforica semnificand flora, omul, cunoasterea, viata si moartea. La nivelul
expresivitatii semnificatia mijloacelor artistice ultilizate sunt profunde, acestea relevandu-se
partial ca si misterele: opozitiile contribuie la cele doua modalitati de cunoastere paradisiace si
luciferice; folosirea verbului “nu strivesc” sugereaza o anume fragilitate a lumii fiind usor
tulburata.
Cateodata datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim ci sa-l
adancim asa de mult incat sa il prefacem intr-un mister si mai mare.

Riga Crypto si lapona Enigel – eseu structurat

Scrisa in 1924 si publicata in “Revista romana”, “Riga Crypto si lapona Enigel” este
balada caracterizata de insusi autor drept un “Luceafar intors”.
Intrucat aceasta balada este o alegorie, ea este structurata in doua planuri: povestea
de suprafata si cea de adancime. Povestea aduce in prim plan doua nunti: prima, una reala,
implinita, ce va construi rama operei si cea de a doua, una initiatica, neimplinita, modificata in
final, prin casatoria lui Crypto cu masalarita.
Prima parte, rama povestirii ce constituie de altfel si prima secventa poetica prezinta
scenariul unei nunti in care menestrelul este rugat sa spuna povestea de dragoste cu final tragic
a Rigai Crypto si laponei Enigel. Cadrul este plasat intr-un décor de mult apus, menestrelul
amintind de evul mediu. Acest trubadur ce peetrece la nunta devine trist si “mult-indaratnic”
ascultand cerinta nuntasilor considerand neprielnic momentul rostirii unei astfel de povesti
triste de dragoste. Este prezentata antiteza prin cantecul menestrelului:
“Cu foc l-ai zis acum o vara/ Azi zi mi-l stins, incetinel”.
Cea de a doua parte prezinta secventele doi si trei, menestrelul cantand povestea
nuntii nenuntine a lui Riga Cryto cu lapona Enigel. In cadrul acestei povesti secventa numarul
doi a operei prezinta portretul celor doi Crypto si Enigel. Crypto “regele ciuperca” este stapan
asupra lumii vegetale si traieste “in pat de rau si-n huma unsa” existenta eterna. El este descris
de catre celelalte plante drept “sterp si naravas” acesta impotrivindu-se Soarelui dorind sa
ramana ascuns, fara a voi sa infloreasca. El este reprezentantul lumii vesnice acesta fiind
demonstrat si prin verbul la iperfect “imparatea” un termen arhaic ce arata dainuirea eterna intr-
o lume mitica. Antitetic acestui portret este cel al lui Enigel ce spre deosebire de ciuperca
“naravasa” ea este “lapona mica, linistita” imbracata specific tarii nordice “cu piei”. Ea este
surprinsa in transhumanta “De la iernat la pasunat” valoarea simbolistica a acestui drum fiind
indreptarea spre Soare, simbolul cunoasterii, fata devine geniu in aceasta opera.
In cadrul transhumantei ea se opreste pentru odihna pasind astfel in cea de a treia
secventa poetica a textului. Prin intermediul visului cei doi se intalnesc, Crypto indragostindu-
se de Enigel, ademenind-o pe aceasta cu diverse daruri pe care fata le va refuza. El incearca sa
convinga fiinta umana sa patrunda in lumea sa vesnica, fata refuzand cu blandete: “Te-as
culege, riga bland/ Si esti umed si plapand/ Teama mi-e te frangi curand/ Lasa. Astepta de te
coace”. Cuvintele ei constituie incercarea de a-l face pe Crypto sa renunte pentru el neexistand
“coacere”.
In finalul operei din cauza unei discutii prelungite Crypto este surprins de Soare
tocmai cand imprudentul indragostit a parasit umbra protectoare. Atins de razele arzatoare
“regele ciuperca” va suferi o trasformare demonica, pedeapsa pentru ca a incercat sa-si
contrazica destinul. “ Impodobit” cu petele ce indica ciupercile otravitoare si plin acum de
venin Crypto va ramane captiv intr-o lume malefica.
Sub raportul continutului, balada “Riga Crypto si lapona Enigel” al carui titlu duce
cu gandul la o poveste tragica de dragoste, dezvolta tema increatului. Notiunea de increat
reprezinta stadiul imediat anterior nasterii. Considerat ca timp al puritatii, increatul trebuie
mentinut, intrucat trecerea la stadiul de creat aduce imbatranirea si apoi moartea. Asa se
intampla cu insasi Riga Crypto scos din starea sa la lumina.
Desi un scriitor foarte talentat Barbu este in egala masura un mare matematician
cum el inusi recunoaste: “ Ca in geometrie, inteleg prin poezie o anumita simbolica pentru
reprezentarea formelor posibile de existenta… Pentru mine poezia este o prelungire a
geometriei, asa ca , ramanand poet, n-am parasit niciodata domeniul divin al geometriei.”

Testament – eseu structurat

Tudor Arghezii a fost cel mai mare poet roman recunoscut de altfel drept cel mai
priceput potrivitor de cuvinte din literatura. El scrie poezia “Testament” plasand-o prima in
volumul sau “Cuvinte potrivite”, anul 1927, asezarea acesteia in fruntea volumului denotand
caracterul ei pragmatic, vizibil in fiecare secventa a textului.
Prinsi fara scapare in lantul succesiunii generatiilor suntem fiecare dintre noi
mostenitori avand totodata obligatia de a oferi generatiilor viitoare. Ceea ce primim atat in plan
material cat si spiritual trebuie sa “restituim” celor ce ne urmeaza. In cazul lui Arghezii, prin
intermediul operei “Testament” el va lasa viitoarelor generatii remarcate prin cuvantul “fiule”,
o carte, ce va deveni ulterior laitmotivul textului poetic.
Incipitul operei argheziene cuprinde doue versuri ale acestuia “Nu-ti voi lasa drept
bunuri dupa moarte/ Decat un nume adunat pe-o carte”, in acestea concentrandu-se ideeile de
baza ale intregii poezii: succesiunea generatiilor, truda indelungata a creatorului, importanta
“cartii”, a operei, pentru urmasi. Formulat ca o adresare directa catre “fiu”, incipitul
delimiteaza eventualele bunuri materiale de adevarata avutie, cea spirituala, exprimata prin
metafora cartii. Inca din incipit se contureaza prima opozitie “cartea” asigurand dainuirea
creatorului chiar daca acesta va trece in moarte.
Finalul operei consta intr-o reluare a temei cartii, acesta sublinieaza “mania
bunilor”, poetul incadrandu-se intr-un lant evolutiv care vine din veac.
Opera “Testament” este structurata in 3 secvente poetice datoria poetului, procesul
de creatie al operei respectiv modul in care este acceptata mostenirea spirituala. Prima secventa
prezinta cartea ce pe un simbol al intelepciunii,un ajutor in ascensiunea pe scara cunoasterii
“cartea mea-i fiule o treapta” si in acelasi timp ea devina “hisovul vostru cel dintai” sublinind
caracterul sacru al operei sale, vechimea sa si puterea dea exprima suferintele si fericirile
neamului. Imaginea halucinanta a strabunilor care urca “prin rapi si gropi adanci” sugereaza
suisul pe branci in timp al generatiilor.
 In cea de a doua secventa poetica este concentrata o idee densa. In aceste versuri
ideea legaturii dintre generatii castiga noi semnificatii, “batranii” autorului sunt taranii care au
mentinut prin truda lor viata planetei, metfora “Sudoarea muncii sutelor de ani: cumuleaza
toate suferintele strabunilor avand drept consecinda aparitia unor generatii de intelectuali.
Poetul este mandru de radacinilie sale stiind ca rostul este datorat lor, el ridicandu-i la rangul de
creatori. In versurile acestei secvente isi face aparitia estetica uratului “Facui din zdrente,
muguri si coroane” insemnand preschimbarea uratului in frumos adica in poezie. Aceasta apare
in numeroase alte versuri precum in “Din bube, mucegai si noroi/ Iscata-am frumuseti si preturi
noi”.
In ultima secventa a operei autorul isi sintetizeaza opiniile asupra viitorului si a
felului in care este primita opera sa. Alcauita din “slava de foc” si “slava faurita” cartea este
darul pe care “robul” intepretat de autor ofera “domnului” si anume cititorului, urmasul sau.
Expresivitatea textului poetic se remarca la numeroase nivelui, “Testament” este
alcatuita din 5 strofe de intindere inegala, cu rima imperecheata si cu masura versului de
unsprezece silabe. Fiind cel mai mare potrivitor de cuvinte, Arghezii foloseste cuvinte din toate
categoriile: regionalisme (brazda, poale, plavan), arhaisme (hisov), cuvinte religioase
(Dumnezeu, icoane) si neologisme(obscur), chiar si verbele fiind folosite la numeroase timpuri
verbale avand fiecare o insemnatate deosebita. Viitorul are rolul de a anunta caracterul
pragmatic al textului “voi lasa”, iar perfectul compus ilustreaza amprenta pusa de generatii “am
ivit”, “am adunat” fiind de altfel o componenta din metafore.
Poezia releva o ideatie bogata, metafore indraznete si o viziune originala asupra
uratului. Daca am incadra-o numai in modernism ar fi insuficient incat felul traditionalist in
care poetul vorbeste despre stramosi nu poate fi neglijat.
Creatia poetului este singura zestre lasata de el urmasilor. Ea este in acelasi timp un
punct final si un inceput, o prima treapta in urma careia se asterne un lung trecut de truda si
suferinta dupa cum sustine Stefan Munteanu in “Limba si literatura”
Ion – eseu argumentativ – descriere de personaj
Romanul “Ion” scris de catre Liviu Rebreanu apare ca primul roman romanesc et
modern in anul 1920. Acest roman realist aduce in centrul sau destinul personajului cu acelasi
nume, Ion, un personaj complex cu lumini si umbre a carui suflet are parti greu de inteles si de
explicat.
Complexitatea personajului este datorata impulsului sfasietor a doua solicitari
simultane: glasul iubirii si glasul pamantului. Departe de a fi primitiv si instinctual, Ion traieste
o drama motivata social si psihologic. Inca de la o varsta frageda personajul principal
realizeaza ca traieste intr-o lume in care pamantul are o reala importanta, el conditioneaza
statutul social si relatia dintre oameni. In aceasta lume, indiferent de cat de inzestrat este omul
el nu este apreciat dupa calitati ci dupa sufrata de pamant pe care o detine. Pamantul este deci o
granita a unei vieti indestulate si fericite. Asadar dorinta arzatoare a lui Ion este a unui om ce
vrea sa traiasca altfel, intr-o lume care nu ii ofera prea multe sanse.
Ion isi lucreaza cu indarjire si harnicie micuta suprafata de pamant pe care o are,
munca sa fiind in zadar fiind el se simte umilit de ceilalti: se cearta cu Vasile Baciu, lupta cu
George, certurile preotului, reporsurile mamei ca trage la saracie doar amplifica zbuciumul
personajului. Pentru Ion pamantul inseamna mai mult decat avere si bunastare, pentru el
inseamna demnitate, dorinta de a intra in rand cu oamenii. Este cheia unei porti spre o lume mai
buna. Singura solutie de a detine pamant, in lumea in care traieste, este casatoria cu o fata
bogata. Cum Vasile Baciu nu si-ar fi dat fata de buna voie Ion decide sa o seduca pe Ana. Setea
pentru pamant il determina pe Ion sa o ia pe Ana de sotie nu dragostea pentru aceasta.
Neputinta de a-si schimba viata il determina sa faca aceasta alegere.
Trasatura principala a protagonistului este ambitia, astfel incat el este un simplu
tanar, fiu de taran care lucreaza din greu pentru a depasi saracia pe care o traieste si este capabil
de orice pentru a evada din acest statut social. La hora Vasile Baciu il umileste in fata satenilor
numindu-l talhar, hot si sarantoc, de aici formandu-se in interiorul lui Ion o ambitie puternica,
dorinta de a deveni egalul lui Baciu, “Ce-s eu sluga dumitale sa imi poruncesti?”.
Comportamentul lui Ion fiind surprins prin tehnica detaliului “schimba fete-fete”, “genunchii ii
tremurau”, “fiecare vorba parca ii impungea inima”. O alta dovada a ambitiei sale de nestavilit
este planul seducerii Anei, nu se da inlaturi de la nimic sa se insoare cu Ana si sa ajunga egalui
lui Vasile Baciu caruia ii ia in cele din urma toata averea.
Autorul insista asupra setei de pamant a personajului, acesta manifestand fata de
pamant o adoratie patimasa: “Cu o privire setoasa, Ion cuprinse tot locul cantarindu-l. Simtea o
placere atat de mare vazandu-si pamantul incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l
imbratiseze.” Din momentul in care Ion se hotaraste sa o ia pe Ana el dovedeste o viclenie si
tenacitate calculata, avand in minte un adevarat plan: jocul la hora, chemarea la poarta,
ignorarea de cateva zile, readucerea si parasirea. Daca pana la un punct el poate fi inteles in
zbaterea sa pentru pamant, tratamentul inuman fata de Ana este aproape inexplicabil. Lacomia
nemasurata a personajului reiese in mare masura din certurile cu Vasile Baciu.
Dupa obtinerea pamantului personajul se schimba, dobandeste constiinta noi sale
pozitii in lumea satului, “in ochi avea o lumina mandra de biruitor, era plin de sine, pe ulita
umbra cu pasii mari si genunchi indoiti, vorbea mai apasat cu oamenii si vesnic numai de
pamant si avere”. O scena semnificativa este aceaa in care Ion, ametit de fericire se apleaca si
saruta pamantul. Ajuns stapanul tuturor pamanturilor dorite, imbracat in cele mai bune haine
ale sale pleaca sa inspecteze pamantul acesta oferindu-i un anumit aer de importanta. Il vede si
din acel moment in ochii sai devinde o fata superba ce il ademeneste prin frumusetea sa.
Lasandu-se vrajit de tanara inchipuita are atitudine indoielnica crezand ca traieste un vis dar
dupa ce saruta pamantul devine mandru si biruitor precun s-ar fi aflra in fata unui dusman pe
care abia acum a reusit sa il rapuna. Stapanirea pamantului ii da lui Ion sentimentul puterii
simtindu-se “mare si puternic ca un urias”.
Dupa casatorie trasaturile isi pierd treptate omenescul. Abia dupa nunta Ion
realizeaza ca odata cu pogoanele de pamant primeste si “urata satului”. El manifesta fara de
Ana o brutalitate greu de inteles. Atitudinea sa inumana, certurile, bataile, vorbele grele duc la
sinuciderea Anei. Moartea acestuia il surprinde dar nu il schimba. Groaza declansata de
moartea Anei tine doar o clipa pentru ca gandul lui Ion se indreapta imediat la copil care este
singurul mostenitor al averii socrului sau. Nici moartea copilului nu il impresioneaza prea mult.
Treptat Ion realizeaza ca pamantul nu ii aduce fericirea iar in sufletul sau glasul
iubirii il duce catre Florica.Urmand acest glas el isi gaseste sfarsitul ucis de catre George, intr-o
moarte violenta care apare drept o pedeapsa ca a vrut prea mult si nu stiut cand trebuie sa se
opreasca.
Ion – textul narativ si relatia dintre doua personaje
Incadrata cronologic in perioada interbelica, proza lui Liviu Rebreanu se constituie
din acumulari succesive in timp, incepand cu nuvele si pana la marile sale creatii romanesti
“Ion”, “Padurea spanzuratilor”, “Rascoala”. Cea intai mentionata opera are un loc important
printre lucrarile autorului, datorita dimensiunilor simbolice ale personajului central si prin
maretia linistita a curegerii vietii. Un alt motiv este tema pe care o dezvolta romanul si anume
patima pentru pamant a unui tanar taran si consecintele ei tragice.
Aceasta poate fi remarcata pe intreaga durata a romanului. Amplul incipit fixeaza
actiunea oferind cateva repere geografice: Valea Somesului, oraselul Armadia, care apropie
cititorul de spatiul actiunii, satul ardelenesc Pripas. Imaginea dominanta este cea a drumului,
care are un rol metaforic, romanul infatisand drumul vietii lui Ion: “Din soseaua care vine de la
Carlibaba, intovarasind Somesul se despreinde un drum alb mai sus de Amradia, trece raul
peste podul batran de lemn, spinteca satul Jidovita si alearca spre Bistrita. Lasand Jidovita,
drumul urca intain anevoie pana ce-si faca loc printre dealurile stramtorate, pe urma insa
inainteaza vesel, neted, ca sa dea buzna in Pripas.” Actiunea incepe intr-o duminica de vara
cand tot satul este adunat la hora. Printre tinerii aflati la hora se numara si Ion al Glanetasului,
flacau harnic dar sarac ce iubea cu patima pamantul de cand era copil. Solutia pentru a dobandi
ce isi doreste ar fi casatoria cu Ana. Inca din aceasta scena Ion incearca sa si-o apropie pe Ana
ci toate ca stia ca este dispretuit de tatal feteil ca aceasta era sortita lui George. In aceeasi seara
rusinat din pricina ca Baciu il facuse “sarantoc” Ion il provoaca pe George pe care il bate
cumplit la carciuma lui Avrum. A doua zi mergand la coasa dorinta lui Ion pentru pamant
devine tot mai mare, in acest timp satul fierbe comentand intamplarea de la carciuma si cel mai
idignat este Belciug care il cearta pe Ion. De partea flacaului se afla familia invatatorului
Herdelea. In duminica urmatoare preotul il dojeneste pe Ion in biserica toate aceste incidente
determinandu-l doar sa fie tot mai indarjit sa isi schimbe statutul social si casatoria cu Ana
devine o optiune tot mai buna. Convins ca tatal Anei nu va fi niciodata de acord cu aceasta
casatorie si tot mai speriat de idea ca George se va insura cu Ana, in pragul Craciunului Ion
ramane cu fata pana dimineata la scurt timp afland de la aceasta ca a ramas insarcinata. Cand
afla Vasile Baciu aceasta intamplare o bate cumplit pe fiica lui. Incercand sa indrepte lucrurile
o timite pe Ana acasa la Ion dar acesta nu o accepta pana nu ii sunt indeplinite conditiile. Dupa
negociere Vasile Baciu promite ca dupa casatorie va da 5 loturi de pamant si o pereche de boi
tinerilor insa Ion nu este multumit. Se ajunge la o invoiala urmand dupa nunta ca Ana sa
primeasca toate pamanturile si cele doua case. Abia dupa casatorie Ion intelege ca nu primeste
doar pamanturile ci si pe Ana si copilul lor si ajunge sa o urasca pe femeie.
Dupa ce ajunge sa aiba toate pamanturile pe care si le dorea Ion traieste o fericire
imensa insa de scurta durata. Fericirea lui este ruinata de veste ca Florica adevata sa iubire se
casatoreste cu George. Ana realizeaza ca Ion nu o iubeste si ca Florica este cea la care el tine
cel mai mult, iar dupa episoade de batai si certuri din partea sotului ei Ana hotaraste sa se
sinucida fapt ce duce si la final relatiei dintre Ion si Ana.
Finalul infatiseaza acelasi drum care de aceasta data iese din sat odata cu plecaea
familiei Herdelea. Destinele individuale se contopesc astfe cu marea viata a lumii care curge
neintrerupt ca un fluviu fara sfarsit.
In opinia mea relatia descrisa de catre autor in opera sa subliniaza faptul ca un om
are puterea de a se folosi de orice si oricine pentru a-si atinge scopul. Astfel putem vedea cum
protagonistul se transforma chiar si prin relatia cu sotia sa. Din flacaul harnic va ajunge un sot
inuman ce isi pedepseste crunt sotia in ciuda nevinovatiei ei.

Moara cu noroc – tema si viziune

Ioan Slavici a fost unul dintre marii clasici, precursor al lui Liviu Rebreanu si
intemeietor al nuvelei realist-psihologice in literatura romana. Nuvela este o specie a genului
epic in proza, cu un singur fir narativ, urmarind un conflict unic, concentrat. Personajele nu
sunt numeroase, fiind caracterizate succint in functie de contributia lor la desfasurarea actiunii.
Nuvelele pot fi clasificate dupa modalitatea de realizare a subiectului in nuvele: istorice,
psihologice, fantastice, filozofice sau anecdotice, iar in functie de curentele literare in care se
inscriu ca formula compozitionala, acestea pot fi: renascentiste, romantice, realiste sau
naturaliste. Nuvela “Moara cu noroc”, cea mai izbutita dintre scrierile de acest gen ale lui
Slavici intruneste trasaturi importante ale acestei tipologii: in actiune sunt antrenate caractere
tari de oameni primitivi, intriga reliefeaza stari sufletesti complicate iar finalul demonstreaza
justitia normei morale. Compozitia acesteia este una clasica, conflictul se desfasoara liniar si
ascendent, faptele fiind distribuite in cele saisprezece capitole, respectu-se ordinea cronologica
a desfasurarii lor. Fiind cea mai ampla nuvela a lui Slavici ea poate fi considerata, nu numai ca
intindere dar si ca numar de personaje drept un mic roman.
Titlul este un toponimic, acesta denumeste spatiul in care se indeplineste destinul
personajelor pedepsite pentru ca au incalcat norma morala. Hanul “Moara cu noroc” este o
rascruce, un loc deschis invaziei raului purificat in final prin foc, devenind in final un loc al
nenorocului.
Tema principala consta in urmarile dezastruoase pe care sete de imbogatire le are
asupra vietii sufletesti a individului, a destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea
autorului ca goana dupa bani zdruncina tihna si amaraste viata omului, in cele din urma ducand
la pierzanie. Acest principiu al autorului este redat prin intermediul vorbelor batranei: “Omul sa
fie multumit cu saracia sa, daca e vorba, nu bogatia ci linistea colibei tale te face fericit.” Tema
este bine concentrata in mai multe secvente narative printre care si in dialogul dintre Ghita si
Lica in care samadaul ii marturiseste cu nonsalanta carciumarului crimele sale, dezvaluindu-i
acestuia treptat degradarea sa morala cauzata de bani. In urma vorbelor lui Lica, Ghita este
cuprins de spaima, tremurand precum “o frunza de mesteacan”. Chiar daca este contrariat de
faradelegile porcarului acesta continua complicitatea cu el schimbandu-l banii.
 Incipitul nuvelei are semnificatii profunde care se reverbereaza asupra intregii
actiuni. Opera se deschide printr-un concept moral, viziunea batranei fiind cea a autorului.
Aceste cuvinte stau la baza intregii actiuni fixand destinul personajelor in functie de respectarea
sau nerespectarea lor. Finalul este in egala masura moralizator si simbolic prezentand-o tot pe
batrana alaturi de copii si implinirea viziunii sale “Simteam eu ca nu o sa iasa bine, dar asa le-a
fost data”. Finalul inverseaza semnificatia titluluisi arunca peste viata celor doi soti sentinta de
fier a destinului. Imaginea femeii care isi ia nepotii si pleaca este incurajatoare, s-ar putea crede
ca, intr-o lume in care respecta norma morala ei vor putea avea un alt destin.
Expozitiunea plaseaza intamplarile narate, temporal in a doua jumatate a secolului al
XIX- lea iar spatial in zona Ardealului. Ghita se hotraste sa renunte la “linistea colibei”, pe
motivul saraciei oamenilor ce ii oprea sa mai apeleze la serviciile sale de cismarie. Afland
despre arendarea carciumei de la Moara cu noroc hotarasc sa se mute acolo. Intriga este
formata din insasi aceasta hotarare a lui Ghita ce perturba starea de echilibru a vietii familiei
sale. Desfasurarea actiunii porneste odata cu mutarea in noul spatiu. Familia incepe a lucra la
noua achizitie, hanul fiind mereu plin aducand multi bani proprietarilor. Lucrurile merg bine iar
hanul isi pastreaza ipostaza benefica pana la aparitia lui Lica Samadaul care va schimba
destinul familiei. Inca de la sosirea acestuia, Ghita isi ia masuri de aparare cumparandu-si de la
Arad doua pistoale, tocmindu-si inca o sluga si aducand doi caini. Treptat in sufletul lui Ghita
are loc o transformare din cauza lui Lica, pentru el familia devine un obstacol in relatia sa cu
noul cunoscut. Intr-o zi Samadaul soseste la carciuma pe neasteptate si-i cere lui Ghita toti
banii din lada promitand ca ii va inapoia. Acesta este un alta pas in pactul cu diavolul, de acum
inainte carciumarul fiind nevoit sa-l apere pe Lica pentru a-si recupera banii. In preajma
sarbatorii Sfantului Dumitru, Samadaul si oamenii lui vin sa petreaca la carciuma. Peste noapte,
Ghita il vede pe Lica plecand insotit de un strain, intorcandu-se tarziu, sore zorii zilei. Tot
atunci soseste de la Ineu jandarmul Pintea aducand vestea ca, in timpul noptii, arendasul fusese
batut si jefuit. Chemat in fata comisarului, Ghita este eliberat pe “chezasie” si trimis acasa sub
escorta. In apropiere de moara jandarmii gases trupul unei femei si al unui copil, Pintea fiind
convins ca autorul este Lica. Dus la Oradea in fata judecatorului, Lica se foloseste de relatia sa
cu cei bogati si scapa nepedepsit. Chiar si Ghita marturiseste in favoarea sa.
Ghita continua sa oscileze intre bine si rau neputand sa renunte la visul sau de
imbogatire. Punctul culminant al opere este reprezentat de scena de Paste de la han.
Intentionand sa il predea pe Samadau carciumarul il lasa singur cu Ana,pleaca sa il anunte pe
Pintea. La intoarcere Ghita o injunghie pe Ana din gelozie si neincredere aratata sotiei si
cuprins de remuscari este ucis de Raut, unul din oamenii lui Lica. Urmarit de Pintea, Samadaul
alege sa se sinucida zdrobindu-si capul de un copac. Deznodamantul prezinta bunica cu cei doi
nepoti in fara dezastrului de la moara.
Din punct de vedere al perspectivei, “Moara cu noroc” este o lucrare obiectiva,
naratorul fiind omniscient si omniprezent, iar indicii textuali ai prezentei sale sunt formularile
la personala a III a.
In opinia mea viziunea autorului despre lume este aceea ca in final toti oamenii
primesc ceea ce merita el exemplificand acestea prin intermediul destinelor personajelor sale.
Un bun exemplu este cazul lui Ghita care va decadea din cauza banului, el fiind ucis in final si
asa platest pentru patima sa.
Moara cu noroc – caracterizare de personaj – Ghita
In nuvela phisologica accentul cade pe reliefarea trairilor sufletesti ale personajelor,
a conflictului interior care le macina. Reprezentativ in acest sens este personajul central al
operei lui Slavici, “Moara cu noroc”, Ghita. El este personajul complex si tragic pe care il
putem incadra in tipologia omului care si-a pierdut omenia.
Complex fiind el are parte de diverse feluri de caracterizare pintre care statutul sau
social. Datorita acestuia el se afla in permenanta in relatii cu oamenii bucurandu-se la inceput
de aprecierea lor. Statutul sau de om harnic, bland si onest este distrus de aparitia diabolica a
lui Lica. Banuit de complicitate, judecat si eliberat dupa serioase indoieli, Ghita se va simti
exclus din randul oamenilor cinstiti. Impactul Samadaului asupra sa este cheia dezumanizarii
personajului acesta trezind setea de bani in apele adanci din sufletul lui Ghita “se gandea la
castigul pe care l-ar putea face in tovarasia lui Lica, vedea banii gramada inaintea sa…”.
Acceptand pactul cu diavolul, Ghita va trece prin toate cercurile instrainarii, indepartandu-se de
Ana, de copii, treptat devenind un alt om “Ar fi voit sa mearga la ea, sa-i ceara iertare si sa o
impace, dar nu putea, era in el ceva ce nu-l lasa”. Odata cu aceasta transformare se acumuleaza
treptat furie in sufletul hangiului pe care o va tine inauntrul sau. Furia este generata de
sentimentul de neputinta si neimplinire “Mi-ai luat linistea sufletului si mi-ai stricat viata”.
Tensiuena acumulata in sufletul lui Ghita si ura impotriva Samadaului va rabufni din adancuri
intunecate si este revarsata asupra sotiei pe care o va ucide pretextand “Simt numai ca mi s-a
pus ceva de-a curmezis in cap si ca numai pot trai, iara pe tine nu pot sa te las vie in urma
mea.”
Drama personajului provine din lupta care se da intre cele doua jumatati ale fiintei
sale dand nastere principalei sale trasaturi, incertitudinea. O jumatate il ispiteste la complicitate
cu Lica, iar cealalata ii trezeste remuscari adanci, aceasta confruntare sfasierotare din sufletul
hangiului poate fi remrcata in doua importante scene. O prima scena este cea din capitolul IX in
care remarcam 2 monologuri interioare, contradictorii: “Da, am primit porci de furat de la Lica,
daca voi, fiind pusi in locul meu ati fi mers mai departe decat mine ori v-ati fi aruncat cu
nesocotinta in primejdie”, monolog prin care va incerca sa se dezvinovateasca, sa se impace cu
sine si sa isi continue activitatea pentru a aduna cat mai multi bani. Pe de alta parte el
marturiseste intirect Anei, cerandu-si iertarea fata de aceasta motivandu-si faptele drept acte de
dragoste fata de ea “Caci toate le fac numai din dragoste catre tine”. Indecizia este definita de
lupta intre a ramane sau a pleca si intre lacomie si dragostea fata de familie. O a doua scena
este regasita in capitolul XIV unde erorarea carciumarului isi are izvorul in permanenta oscilare
intre bine si rau fiind un pion in jocul dublu: ar dori sa-l dea pe Lica pe mana jandarmului
Pintea dar nu poate renunta la mirajul castigului. Asa se face ca primind de la Lica bani furati
pentru a-i schimba, Ghita il anunta pe Pintea dar nu ii spune ca jumatate din ei sunt ai lui. Pe
masura ce timpul trece, iar banii se inmultesc Ghita este tot mai dornic de imbogatire: amana
aducerea dovezilor in mana jandarmului, ba chair se gandeste sa fuga in lume salvand
neasteptata avutie. Find convins ca ce facuse este nedrept el incearca din nou sa se
dezvinovateasca motivand ca “nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoasa in spinare”.

Moara cu noroc – relatia dintre doua personaje – Lica si Ghita (o poti include si la caracterizare
de personaj si la eseu)
Opera “Moara cu noroc” leaga intre doua dintre personajele sale relatia de stapan si
sluga. In degradarea psihica a protagonistului elementul demonic isi are un rol esential. Din
cauza acestuia, Ghita va pierde treptat tot ce are. Prin transformatea suferita hangiul cinstit si
harnic sfarseste drept robul talharului folosit drept marioneta sa si in final un criminal
dezumanizat.
Pentru inceput Ghita traieste o viata linistita la han alaturi de familia sa, echilibrul ce
va fi perturbat de aparita lui Lica, un barbat “de 36 de ani, inalt, uscativ si supt la fata cu
mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancene impreunate le mijloc”. Inca din primul
moment noul venit isi demonstreaza duritate si autoritatea prin autocaracterizarea sa, el trezind
spaima la adresa celor care il cunosc “de la mine nimeni nu cuteaza sa fure, ba sa-l fereasca
Dumnezeu pe acela pe care as crede a-l banui”. Ghita nu se lasa intimidat in prima instanta de
acest talhar intrucat el isi cumpara doua pistoala si intocmeste inca o sluga si doi caini pentru a-
l apara. Lica nu este oprit de aceste masuri luate de hangiu, el isi continua nelegiurile
consideranu-se stapanul acceptat de toti, reprezentand puterea, modifica vieti intr-un mod
malefic, trufas si sadic.
Inteligenta Samadaului il ajuta sa-si dea seama ca Ghita iubeste banul, in consecinta
il va coduce abil spre prabusirea in pacat. O scena in care poate fi remarcata aceasta este cea in
care Samadaul aduce hangiului bani insemnati dandu-i jumatate din suma. In ciuda faptului ca
este deranjat si infuriat de vorbele lui Lica “te stiu om care tine la bani” este in acelasi timp
ipocrit si se complace situatiei fiind constient el insusi ca tine la avere si nu poate renunta. In
aceasta scena transformarea hangiului devine evidenta, omul puternic de alta data avea acum
“un pacat pe care nu-l putea stapani… si se lasa cu totul la voia intamplarii”. In interiorul sau se
poarta o lupta apriga intre raul ce se ancorase in suflet si farame din binele de alta data. Faptul
ca nu izbuteste este perfect conturat in scena finala in care Lica ii va marturisi scrimele sale.
Astfel gradul de influenta pe care Samadaul il are asupra carciumarului este maximal,
demonstrand relatia stapan-rob. Tonul imperativ folosit de Lica “acu nu te las sa pleci! Ai stat
pana acum de incapatanat” el inspaimantandu-l pe Ghita “Pentru ce Lica? Pentru ce? Striga
carciumarul cuprins de spaima”. Din acest moment Samadaul stie ca il stapaneste pe
carciumar , spunandu-i chiar “acum tremuri inaintea mea ca frunza de mesteacan”. Se stabileste
o noua legatura total opusa de cea initiala, Ghita devine sluga Samadaului pierzandu-si toate
calitatile.

Povestea lui Harap-Alb – basmul cult – eseu structurat

Basmul denumit de G. Calinescu “oglindire a vietii in moduri fabuloase” se axeaza
pe prezentarea unei lumi incaretotul este posibil, elementul supranatural se identifica astfel cu
realitatea lumii create. Basmul este specia genului epic in proza, in care se prezinta
confruntarea dintre bine si rau, reprezentate de personaje din sfera supranaturalului final sau
fiind de regula unul fericit, victoria binelui asurpa fortelor malefice. Aceasta specie literara este
construita pe baza unor momente esentiale: situatia de echilibru este perturbata de un
eveniment neasteptat (intriga) care declanseaza o actiune desfasurata in vederea restabilirii
ordinii initiale; deznodamantul aduce o noua situati de echilibru. Acest tipar este specific
basmului popular, el este o creatie colectiva transmisa pe cale orala, ce nu apartine unui singur
autor. Basmul lui Creanga insa este o fuziune originala intre elementele preluate din folclor si
viziunea sa proprie asupra existentei.
Aparent simplu, titlul precizeaza caracterul initiatic: Harap-Alb este numele sub care
protagonistul trece prin toate incercarile care ii aduc desavarsirea umana.
Incipitul acestui basm se deosebeste de formula initala a basmului popular “A fost
odata ca niciodata” care pune evenimente sub semnul timpului si al unicitatii. Varianta lui Ion
Creanga “Amu cica era odata, intr-o tara, un crai, care avea 3 feciori”, are rolul de a introduce
citititorul din realitate in lumea fabuloasa. El modifica formula initiala folosind regionalismul
“amu” iar prin aceasta se situeaza naratiunea in atemporalitate, intr-un moment fabulos. Finalul
“Si a tinut veselia ani intregi si acum mai tine inca, cine se duce acolo bea si mananca, iar pe la
noi cine are bani bea si mananca, iara cine nu se uita si rabda.” aduce o nota ironica,
accentuand diferenta dintre basm si realitate. Acesta are un rol invest incipitului, acela de a
readuce cititorul inapoi in planul realului. De asemenea finalul este o preluare a formei de
sfarsit din basmul popular fiind slefuit de originalitate specifica autorului.
Textul dezvolta mai multe motive literare: ale mezinului, al obiectelor magice,
drumul initiatic, calul nazdravan. In jurul acestor motive se construieste pe mai multe secvente
narative legate intre ele prin procedeul inlantuirii.
Situatia initiala este prezentata succint in expozitiune: craiul are trei feciori, fiecare
fiind un potetial mostenitor la tron. Intriga perturba echilibrul prin scrisoarea din partea lui
verde Imparat ce are nevoie de un mostenitor, el avand doar fete. Pentru a alege un urmas cei
trei feciori sunt supusi unei probe a curajului, under unde fratii mai mare esueaza mezinul va
reusi cu ajutorul Sfintei Duminici.
Desfasurarea actiunii porneste odata cu plecarea fiului craiului spre unchiul sau. In
timpul calatoriei el se ratacete si se intovaraseste cu un Span nesocotind sfatul parintelui sau.
Ajunsi la o fantana mezinul este convins sa coboare in aceasta iar Spanul profita de naivitatea
sa si il va bloca inauntru prin aceasta transformandu-l pe tanar din fiu de imparat in sluga sa
printr-un juramant. Ajungand la cureat imparatului Verde, Harap-Alb este supus mai multor
proble: aducerea salatilor din gradina ursului, a pielii cerbului si a fetei lui Ros-Imparat. Cea
din urma proba va aduce cu sine alte 6 pe care le va putea traversa cu ajutorul noilor sai
prieteni: Gerila, Setila, Fomila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila, al furnicilor si al albinelor. Probele
constau in casa supraincalzita, ospatul bogat, separarea macului de nisip, pazirea fetei,
identificarea acesteia si proba propusa de insasi fata intrecerea dintre cal si turturica in aducerea
smicelelor de mar, apa vie si apa moarta. Punctul culminant este marcat de uciderea lui Harap-
Alb de catre Span si invierea de catre fata lui Rosu Imparat. Deznodamantul consta in triumful
binelui in fata raului, Harap- Alb traind fericit pana la adanci batraneti.
Conflictul principal este determinat de lupta continua dintre bine si rau, in cazul
nostru Harap-Alb si Spanul. Cel secundar este unul interior, traversat de catre Harap-Alb. De
exemplu tanarul nu stie ce sa faca atunci cand il intalneste pe Span, pe de-o parte stie ca tatal
sau l-a sfatuit sa nu se impreteneasca cu el, pe de alta pare vazand ca s-a ratacit si nu are alta
solutie pana la urma nu isi asculta parintele si pleaca la drum impreuna cu dusmanul sau. Desi
basmul popular delimiteaza personajele in doua categorii: pozitive si negative, in basmul cult
personajele sunt diferentiate: eroul (Harap Alb), ajutoarele (cal, Sfanta Duminca), prietenii sai
(Gerila, Setila, Ochila, Flamanzila, Pasari-Lati-Lungila) si donatorii (furnicile si albinele).
Trasatura principala a personajelor lui Creanga consta in umanizarea lor. Spre exemplu Harap-
Alb nu este un invincibil, ci un tanar obisnuit, cu sentimente obisnuite: plange, se manie, este
fricos, etc. Desi este fiu de crai acesta vorbeste ca un taran, folosind forme la viitor popular “oi
pute”, “oi mai sluji”, cat si locutiuni populare “mort-copt”. In acelasi fel sunt prezentate si
celelalte personaje: Gerila este egoist, pus pe cearta, pe de alta parte Ochila este impaciuitor,
calm, pasnic. Pentru a contura aspectul fizic al prietenilor, Creanga realizeaza un portret
grotesc dar un mod surprinzator amuzant.
In relatia dintre cei doi calatori, Harap-Alb joaca rolul intiatului iar Spanul pe cel al
calauzei. Scena intalnirii celor doi este una emblematica, care ilustreaza schimbarea raportului
dintre cele doua personaje: fiul imparatului devine sluga sub numele de Harap-Alb iar Spanul ii
devine stapan. Coborarea in fantana poate fi interpretata drept o coborare in infern, iar Spanul
este cel care calauzeste pasii initiatului, il obliga prin juramant sa ramana sluga, astfel moarte
eroului devine necesara pentreu ca altfel nu poate scapa de povara juramantului. In mod sinistru
chiar Spanul este cel care il elibereaza facandu-i “favoarea” de a-l ucide. In urma interactiunii
dintre cei doi, putem observa ca Spanul se dovedeste a fi matura cu experienta de viata, asa
reusind sa il manipuleze pe Harap-Alb.
In basmul cult a lui Ion Creanga, tema binelui care invinge raul este construita pe
baza solida a temei initierii. Consider ca ambele au fost valorificate intr-un mod ingenios de
catre autor intrucat Harap-Alb reuseste sa invinga raul numai cu conditia ca prima data sa
castige lupa cu el insusi, victoria acesteia constand in maturizarea sa.
Harap-Alb – caracterizarea personajului Harap-Alb
Ca si in basmul popular in “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga personajele au
valori simbolice. Bunaoara Craiul, Calul si Sfanta Duminica sunt niste “sfatuitori” ai tanarului
novice, ultimii avand doar un rol precumpanitor in formarea sa ca om. Dupa unele opinii ei
sunt niste “pedagogi” care il conduc pana la sfarsitul initierii sale.
In centrul actiunii sta Harap-Alb, personaj principal si simbolic. Mezinul apare
umanizat, un tanar naiv care se aventureaza intr-o calatorie plina de primejdii si este pacalit cu
usurinta de catre Span. El apare astfel la inceputul basmului fiind curajos, increzator in fortele
proprii, lasandu-se condus de aparentele celorlalti. Astfel el se considera mai vrednic decat
fratii sai si accepta cu greu ajutor batranei fiind convins ca nu ii poate fi de nici un folos. In
acelasi timp el il alunga pe calul ce mananca jaratic pentru ce acela era “o rapciuga de cal”.
Insa dea-lungul drumului sau el devine constient de limitele sale fiind infricosat de probele ce il
asteapta marturisind calului sau “ei calutul meu, cand ai sti tu in ce necaz am intrat”. Invata
mila si respectul atunci cand le cruta pe furnici si le ajuta pe albine si priveste dincolo de
aparente acceptand ajutorul monstrilor. In finalul romanului tanarul neexperimentat devine
responsabil si isi cucereste viitoare sotie prin perseverenta si respectul de care da dovada. Prin
drumul acesta romanul se dovedeste a fi un bildungsroman ce reprezinta initierea.
Principala trasatura a personajului este naivitaea de care da dovada in numeroase
scene printre care cea a labirintului si a fantanii. In prima scena mentionata, tanarul convins de
fortele sale pleaca de la tatal sau ratacindu-se in codru. Padurea in care se rataceste
simbolizeaza un adevarat labirint, o lume necunoscuta flacaului, care greseste pentru prima
oara, incalcand sfatul tatalui sau de a se feri de omul span. Naivitatea sa iese la iveala in
momentul in care el nu este capabil sa citeasca viclenia Spanului care isi schimba infatisarea de
trei ori in fata acestuia. In cea de a doua scena fiul de crai poposeste alaturi de Span la fantana
pentru a lua apa proaspata. Pacalid de aceasta data de Span tanarul va cobora in fantana fiind
blocat in interiorul acesteia. Devenit sluga Spanului isi asuma numele de Harap-Alb dovedind
in acelasi timp loialitatea si credinta fata de noul sau stapan intrucat jurase pe palos.
 Umanizarea personajului de basm se face prin arta naratiunii, caracterizata de
oralitate si umor. Acest mijloc artistic de caracterizare este reprezentat de registrul stilistic
alcatuit din cuvinte si expresii populare, din numeroasele regionalisme folosite de Harap-Alb.
Ion Creanga a ilustrat in opera sa prorpia experinenta de viata.

Baltagul – eseu argumentativ

Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-
lea, acesta creând o impresionantă operă literară care cuprinde povestiri, nuvele, romane, având
ca teme esenţiale: istoria, condiţia umană, natura, viaţa satului. Romanul „Baltagul” de Mihail
Sadoveanu, publicat în anul 1930, este „probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu)
al scriitorului şi aduce o formulă românească inedită în peisajul epicii interbelice:
polimorfismul structurii, „amestecul de roman realist şi naraţiune arhetipală grefată pe un
scenariu poliţist” (Carmen Matei Muşat). Romanul este specia epicii culte, în proză, de
dimensiuni ample, care dezvoltă o acțiune stufoasă, declanșată de o intrigă profundă,
dilematică, cu un conflict bivalent, la care participă numeroase personaje, bine individualizate
și complex caracterizate. Romanul a necesitat un număr de doar șapte până la zece zile de
scriere deoarece se afla în mintea scriitorului de foarte mult timp. La baza inspirației
scriitorului au stat trei tipuri de surse: autobiografice, folclorile și mitice.
Tema operei este reprezentată de monografia satului moldovenesc de la munte,
lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor ce l-au ucis pe
Nechifor Lipan. De asemenea, se regăsesc marile teme sadoveniene precum: viaţa pasatorală,
natura, miturile, iubirea , arta povestirii, înţelepciunea. Titlul operei face trimitere la mitul
labirintului, mit ce se conturează şi la nivelul acţiunii. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un
obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar.
Perspectiva narativă susține viziunea realistă a lui Sadoveanu. Naratorul se
distanțează de evenimente, se remarcă un narator obiectiv care relatează întâmplările la
persoana a III-a, prin focalizarea. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soţului,
Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă şi calculată, ca un „Hamlet feminin”, ea reconstituie
crima pe propriilor deducţii şi o povesteşte veridic celor prezenţi, ceea ce îi determină pe
criminali să-şi recunoască vina în faţa satului şi a autorităţilor. Secvenţele narative sunt legate
prin tehnica înlănţuirii şi prin tehnica alternanţei. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele
descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemnte de portret fizic, individual (Vitoria,
Gheorghiţă) şi colectiv (muntenii). Naraţiunea este nuanţată de secvenţe dialogate sau de replici
ale Vitoriei, precum laitmotivul rostit de femeie în căutarea soţului la fiecare popas: „Nu s-a
oprirt cumva…astătoamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte?...Mie să-i spuneţi cine a-ţi
văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”. La
nivel compoziţional, textul este structurat pe 16 capitole, urmărind două coordonate
fundamentale, aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea
adevărului) şi aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic
include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comunicare
om-natură şi mitul marii treceri. Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă de
Nechifor Lipan la nunţi şi cumetrii, care pune în relaţie destinul individual al acestuia,
reprezentat de munteni, cu destinul altor neamuri: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit
lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam … La urmă au venit și muntenii ș-au ingenunchiat
la scaunul Împărăției. Domnu s-a uitat la ei cu milă: -Dar, voi, necăjiților, de ce ați întârziat? …
-Apoi, ați venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteți, dar n-am ce vă
face. Rămâneți cu ce aveți, Nu vă mai pot da întra-adaos decât o inimă ușoară … și s-aveți
muieri frumoaser și iubărețe”. În cadrul textului cuvintele „rânduială” și „semn” sunt frecvent
folosite, ele fiind cosiderate cuvintele cheie ale romanului. Prin dispariția lui Nechifor Lipan
„rânduiala”, ordinea cosmică, a fost distrusă. În opera sadoveniană, natura se reflectă în om,
tragedia fiind anunțată de schimbări în natură: „Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât
deobicei”, vremea se tulbure, iarna vine mai repede. Un alt element care confirmă moartea lui
Nechifor este visul Vitoriei, vis care anunță și călătoria pe care acesta trebuie să o facă în
căutarea celui dispărut: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea,
trecând spre asfințit o revărsare de ape”. Semne viitoarei călătorii vin încă odată din partea
naturii: „Cocoșul dă semn de plecare”. Intriga cuprinde frământările protagonistei, dar și
pregătirile pe care le face pentru călătoria ce va urma. În viața acestei societăți arhaice biserica
și practica magică coexistă. Astfel, înainte plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare:
ține post negru 12 vineri, merge împreună cu Gheorghiță, fiul ei, la biserică pentru a se închina
la Sfânta Ana, vinde lucruri pentru a face rost de banii de drum, merge la Piatra-Neamț să se
consulte cu autoritățile, sfințește baltagul care îi va aparține lui Gheorghiță. Atitudinea ei față
de lumea orașului este importantă pentru tipul de mentalitate pe care aceasta îl reprezintă: ea nu
are încredere în rânduiala din această lume și refuză scrierea unei jalbe către „stăpânirea
pământeană”. Desfășurarea acțiunii prezintă călătoria Vitoriei și a fiului ei. Această călătorie în
căutarea adevărului despre soțul ei începe în luna martie și străbate invers linia transhumanței;
căutarea adevărului este asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui drum are diferite
conotații, Vitoria reconstituie traseul și evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei,
ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine. Pentru
Gheorghiță călătoria are rolul unei iniției, romanul căpătând caracter de bildungsroman. Primul
semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu apare la Bicaz, unde hangiul își
amintește de acesta. Urmele sunt găsite Călugăreni și, mai apoi, la Farcaș. La Vatra-Dornei
ciobanul cumpărase în noiembrie 300 de oi, odată cu acestă achiziție, în mărturiile oamenilor
apar 3 ciobani. Chipul unuia rămâne în amintirea oamenilor deoarece acesta avea buza
despicată, detaliu ce prefigurează natura malefică a personajului. La hanul din Broșteni femeia
află că ciobanii au trecut spre Gura Negrei. Urma acestora este regăsită la Borca, apoi la
Sabasa. Important în desfășurarea călătoriei sunt asistările la un botez, La Cruci, respectiv, la o
nuntă, la Borca. Succesiunea acestor momente esențiale din viața omului, îi dă de gândit
Votorie și anticipează înmormântarea din finalul operei. După popasul de la Crucea Talienilor,
Vitoaria coboară pe celălat versant al muntelui, în satul Suha. Ajuns aici, femeia iese din
întuneric, misterul rezolvându-se deoarece ea stie acum cu siguranță că asasinii lui Lipan sunt
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Adevărul trebuie însă demonstrat și se va face acest lucru cu
ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa și a soției sale. Tot în acest sat, eroina
romanului îl găsește pe Lupu, câinele călăuzind-o mai apoi în râpa unde descoperă oasele și
hainele lui Nechifor. Pentru Gheorghiță, căutarea tatălui are rolul unei inițieri,deoarece pe
parcursul acestei călătorii labirintice el se maturizează. Esețial este momentul în care este pus
să vegheze, în râpă, osemintele tatălui, moment ce are semnificația unei renașteri simbolice și
care asigură continuitatea dintre părinte și fiu, simbolizând și dobândirea unei personalități:
„Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.” .
Maturizarea se împlinește în momentul în care îl pedepsește pe unul din asasinii tatălui,
omarându-l cu ajutorul baltagului sfințit. Punctul culminant al textului este conturat de scena
parastasului, unde Vitoria conduce din fundal, cu inteligență și tenacitate, ancheta care duce la
dezvăluirea și pedepsirea vinovaților. Reconstituirea fidelă a scenei crimei îi surprinde atât pe
cei prezenți la parastas, cât și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Primul îți recunoaște
vina, însă cel de-al doilea devine agresiv. Astfel acesta este lovit de către Gheorghiță cu
baltagul și sfâșiat de Lupu. Vitoria Lipan devine în final un personaj justițiar. Deznodământul îl
prezintă pe Bogza recunoscându-și vina și cerându-i iertare Vitoriei. Aceasta îi răspunde, însă,
rece : „Dumnezeu să te ierte”, apoi pune la cale pomenile viitoare pentru sufletul lui Nechifor
Lipan , dar și drumul de întoarcere spre casă împreună cu fiul ei și cu oile cumpărate de
Nechifor înainte să fie ucis. Astfel, finalul restabilește atât ordinea socială, cât și pe cea
cosmică: Nechifor a fost răzbunat și reintrodus în ordinea cosmică prin ritualul de
înmormântare, iar Vitoria se reîntoarce la viața ei, unde are grijă de casă și de copii. Cuvintele
protagonistei din finalul operei se leagă de povestirea lui Lipan din începutul romanului:
muntenii nu au noroc în viață, dar au o „inimă ușoară” care îi ajută să treacă peste necazuri și
să-și continue mai departe drumul în viață.
Vitoria Lipan, protagonista operei, femeia voluntară, este „un exponent al speței”
(George Călinescu) în relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin însușirile sale: „În
căutarea bărbatului, Vitoaria pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv … Vitoria este un
Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cerecetează cu disimulație, pune la cale
reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării” (George Călinescu).
Gheorghiță Lipan, personaj secundar, reprezintă generația tânără, care trebuie să ia locul
predecesorilor reprezentați prin tatăl dispărut. Romanul poate fi considerat inițaitic, deoarece
acesta reprezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiță. În opinia mea, tema și viziunea
despre lume se reflectă în romanul „Baltagul” în mod original, în nivelul mitic alacestuia.
Astfel, romanul, care are o schemă epică polițistă, dezvăluie în profunzime un scenariu mitic în
care uneori se regăsesc atât elemente din „Miorița” (motivul ciobanului invidiat de ceilalți,
motivul căutării, etc.), cât și, așa cum observă Alexandru Paleologul, elemnte din mitologia
egipteană, din mitul lui Isis care pleacă într-o călătorie pentru a recompune trupul dezmembrat
al lui Osiris. Cu toate acestea, Nicoale Manolescu observă în „Arca lui Noe” că în acest roman
„mitul s-a alterat prin istorie”. În concluzie, romanul „Balatgul” de Mihail Sadoveanu aparține
tradiționalismul mitic, acesta fiind un roman care oferă o imagine amplă și profundă a vieții,
zugrăvește modul de viața a oamneilor de la munte, unde obiceiurile și tradițiile sunt păstrate
cu sfințenie. „Baltagul” este considerat expresia cea main înaltă a stilului sadovenian și unul
dintre marile romane ale literaturii române.
Baltagul - caracterizarea personajuli Vitoria Lipan

Vitoria Lipan este personajul principal al romanului Baltagul de Mihail Sadoveanu,

ea fiind munteanca din zona Dornelor, mai exact Magura Tarcaului, Vitoria este nevasta lui
Nechifor Lipan, un om ce se ocupa cu oieritul, ca majoritatea barbatilor din acea perioada.
Vitoria este un personaj principal, rotund, dinamic, puternic individualizat, reprezentand tipul
femeii justitiare care pleaca impreuna cu fiul ei in cautarea lui Nechifor, plecat sa cumpere oi la
Dorna. Vitoria si Lipan au avut sapte prunci, dar cinci dintre ei au murit de difterie, ramanand
doar cu cu doi, un baiat, Gheorghita si o fata Minodora.
Vitoria era o femeie in varsta, trecuta prin multe, mai ales ca femeilor de la sat le era
foarte greu deoarece barbatii fiind plecati mai mereu cu oile, ele trebuiau sa aiba grija atat de
copii, cat si de gospodarie si de prepararea produselor provenite de la oi “viata muntenilor e
grea, mai ales viata femeilor. Uneori stau vaduve inaitne de vreme, ca dansa”. Avea o viata
grea si nu se putea spune ca, castigau nespus de bine “aveau cat le trebuia: poclazi in casa, piei
de miel in pod, oi in munte. Aveau si parale stranse intrun cofaiel cu cenusa”.
In opera se evidentiaza doua modalitati de caracterizare a personajului, cea directa si cea
indirecta.
Caracterizarea directa a Vitoriei Lipan se realizeaza prin intermediul naratorului, in
special prin atitudinea sa pe care o are fata de protagonista. In acelasi timp, parerea altor
personaje, dar si autocaracterizarea contribuie la caracterizarea acesteia.
Vitoria Lipan, o sotie iubitoare, porneste in cautarea barbatului sau: “era dragostea ei de
douazeci si mai bine de ani. Asa-i fusese drag si acuma, cand aveau copii mari cat dansii.”
Ea e descrisa ca fiind o femeie frumoasa cu ochi caprui “aprigi si inca tineri”, “care erau dusi
departe”.
 Vitoria era o femeie traditionala, tipica mediului din care facea parte. Purta
imbracaminte traditionala “Nevasta se ridica in picioare, isi paturi pe ea catrinte si-si stranse
sub sani birneata. Apoi intra in odata din drapta si-si schimba broboada […] isi lua pe umeri un
sumaies.”. Astfel, ea refuza sa renunte la obiceiuri si tradintii, respingand modernismul,
accentuand in acest fel conditia omului de la sat, in special a femeilor “femeile stiau ceva
nedeslusit depsre tren”, “o ajungea mintea ce are de facut insa fata de o lume necunoscuta
pasea cu o oarecare sfiala”, “nevasta intelegea ceva, dar era biruitoare ca orice femeie si
desprinsa sa rasara la orice intepatura”.
Sotia lui Nechifor era o femeie credincioasa si aplea intotdeauna la Dumnezeu
pentru a o ajuta sa-si gaseasca sotul “intai am sa fac rugaciunile de cuviinta de la Maica
Domnului, zise ea. Dupa aceea am sa tin post negru 12 vineri in sir.  Pan’ atunci poate mi se
intoarce omu”. In fata lui Dumnezeu ea se arata intotdeauna “umilinta si cu fruntea plecata”.
Femeia avea de multe ori o infatisare “incruntata si dusmanoasa”, “se uita numai cu suparare si
i-au crescut tepi de aricioaica”, dar numai mdatorita faptului ca “ea era plina de ganduri, de
patima si de durere”.
Restul personajelor o descriu ca fiind de pe alta lume “Femeia asta trebuie sa fie de
pe alta lume; cele de la noi sint mai prietenoase; taie cu vorba nu cu baltagul” sau din contra, ca
o femeie misterioasa si care cunoaste bine comportamentul oamenilor, dar ea la randul ei nu era
inteleasa de multi “ea era deasupra tuturor, avea intr-ansa o privire s-o taina pe care Lipan nu
era in stare sa o dezlege”, “mama asta trebuia sa fie fermecatoare, cunoaste gandul omului”,
“asta-i o dispearata”. Cu toate acestea, unii barbati erau atrasi de iscutimea si misterul ei “daca
n-as fi ovrei si insurat si munteaca asta n-ar avea sot, intr-o saptamana as face o nunta”.
Vitoria se autocaracterizeaza ca fiind o femeie iscusita, desteapta si vicleana “eu te cetesc pe
tine, macar ca nu stiu carte” in ciuda faptului ca nu a avut parte de o educatie superioara.
In acelasi mod, ea afirma ca Gheorghita, Minodora si Nechifor sunt toata familia ei “eu frati n-
am avut, suriroile mele au ramas departe incolo dupa alti munti si nu m-am mai raspuns cu ei.
Asa ca aicea traim numai noi cu copiii”.
Personajul principal, al romanului, Vitoria Lipan este caracterizat indirect, dominantele sale
trasaturi evidentiindu-se prin gesturi, limbaj, comportament, fapte, vestimentatie si relatia cu
celelalte personaje.
Vitoria Lipan reprezinta, in opera, tipul femeii autoritare, cumparate cu un bun spirit de
observatie. Caracterul sau bine individualizat s-a format datorita incercarilor la care a fost
supusa de-a lungul vietii. Femeia isi iubeste sotul, ca la prima tinerete, est emereu cu gandul la
el “isi aducea aminte, stand singura pe prispa”. Desi viata alaturi de sot nu a fost intotdeauna
dulce, femeia pretuieste viata barbatului ce i-a fost alaturi mai mult decat orice. De multe ori,
ea indurase si bataie din partea sotului insa asta n-o facea sa ii poarte prica “Muierea indura
fara sa cracneasca puterea omului ei si ramanea neinduplecata cu dracii pe care-i avea”. Asadar,
ea recunoaste autoritatea barbatului si se supune cu umilinta in fata acestuia. Vitoria isi iubeste
cei doi copii, insa pare ca ea pretuieste mai mult baiatul caruia ii puse nume Gheorghita “caci
era numele cel adevarat si tainic al lui Nechifor Lipan”, baiatul ii aminteste mereu femii de
Lipan la varsta tineretii de aceea il apara cu ardoare “il ocrotea si-l apara de cate ori in ochii lui
Lipan erau nouri de vreme rea”.
Vitoria este o femeie harnica si gospodina, stie cum sa organizeze mersul lucrurilor. Este
isteata si da dovada de pricepere atunci cand hotaraste sa o caute pe baba Miranda “upa ce se
insereaza trece la baba Miranda pe intuneric, cas sa nu o vada nimeni”.
Femeia tine la prestigiu si nu vrea sa fie vazuta intr-o ipostaza care sa o faca subiect de discutie
in randul oamenilor, dorind ca familia ei sa fie privita ca una respectabila in sat. Totodata ea
doreste sa evite oamenii care mereu intreaba de Lipan si asta o face sa se simta umilita si
rusinata, deoarece acesti oameni ar putea crede c asotul o parasise, fiindca nu avea ce raspuns
sa le dea.
Munteanca stie ce are de facut si nu se zgarceste cand vine vorba de bani, cum ea insasi ii
recunoaste preotului “Acum n-am la mine parale, darom cda cat se cuvine caci avem de unde”.
Vazand ca barbatul nu se intoarce, Vitoria hotaraste sa preia indatoririle barbatului, merge la
preot tocmai pentru a trimite o scrisoare lui Gheorghita prin care ii spunea sa vanda din oi
pentru a face rost de banii decesari acitarii datoriilor pe care le avea. Ea de asemenea, va vinde
o parte din produsele de acasa si-i va trimite bani.
Este asadar tipul femeii cu simt practic, stie sa se descurce si nu permite ca suferinta pe care-o
poarta sa o afecteze atat de mult, incat sa uite de gospodarie si copii. Se simte mai responsabila
si lupta pentru dreptate. Este puternica si nu se lasa coplesita de durere. Are insa un moment de
slabiciune cand, in preajma sarbatorilor de iarna Gheorghita se intoarce acasa. Femeia il
primeste asa cum se cuvine si arata inca o data, iubirea ce i-o poarta fiului “Vitoria il primi cu
mare bucurie si il saruta pe amanoi obrajii, dupa aceea trecu in alta odaie si se incuie pe
dinauntru, ca sa poata plange singura”. Nu vrea sa para slaba in fata copiilor, in special in fat
abaiatului pentru care vrea sa fie un exemplu de urmat, acum ca simte ca sotul ei s-a prapadit.
Doreste sa-si formeze baiatul, sa-l faca sa capete un caracter puternic, ca al tatalui, caruia ii
poarta numele si cu care se aseamana fizic fapt ce o emotioneaza pe Vitoria cand il revede.
Dupa ce isi varsa durerea in singuratate, femeia isi aminteste de indatoririle pe care le are si se
intoarce alaturi de copii, parand ca toata suferinta s-a scurs, insa ea o tine ascunsa in suflet si nu
o exteriorizeaza pentru copiii sai.
Ca mama, Vitoria este iubitoare si blanda, insa doar fata de Gheorghita, greseste facand
diferenta intre el si Minodora, fata de care este aspra si dura, certand-o si vorbindu-i pe un ton
in care se resimte dojana “Vitoria il admira (pe Gheorghita) din cealalta parte a masutei,
Minodora se cuibarise pe un scaunel, jos, gata sa sara de cate ori trebuia ceva”. Nu acorda
importanta fetei, pe car eo pune pe planul al doilea, ocupandu-se doar de baiat, acesta fiind in
ochii mamei cel mai de pret. S-ar putea ca Vitoria sa aiba acest comportament fata de Minodora
doar fiindca ea stie ce inseamna statutul de femeie, stie cat a trudit si cum arata viata
muntenilor de la Magura Tarcaului.
Vitoria Lipan este o femeie agera, are gandirea limpede si o strategie bine cugetata. Doreste sa
porneasca in cautarea lui Lipan dupa ce va termina de postit cele 12 vineri. In aceasta calatorie
o va insoti Gheorghita, tocmai pentru a-i da baiatului o lectie importanta care sa-l faca sa se
matrizeze. Baiatul pare sa nu inteleaga atitudinea mamei ceea ce pe Vitoria o preocupa si face
ca durerea sa fie mai apasatoare “Ofta cu naduf si incepu sa se stranga masa, cu miscari
smucite”. Se simte neinteleasa, dar nici nu ar vrea sa-si spuna durerea ce-i macina sufletul Ïn
inchipuirea ei banuiala care intrase insa era un vierme neadormit”.
Incepuse sa reflecteze tot mai mult asupra ceea ce are de facut, se consulta in sinea ei si voia
sa-si puna ordine in minte si in suflet “Din fata nadejdii pe care si-o pusese in singurul barbat al
casei intelgea ca trebuie sa dea inapoi”.
Se simte singura, fara sprijin, pe Gheorghita il vede nepretgatit pentru ceea ce ii pregatise si
asta o face sa se inspaimante de intensitatea cu care fiinta launtrica se zbate in ea. Are o vointa
de fier si este capabila sa indure orice pentru a obtine un rezultat, un semn. Are vorba taioasa si
spune lucrurilor pe nume si propriul copil “Asa se spune, ii raspunse maica-su dar sa stii ca
pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici belsug”. Doreste sa isi trezeasca baiatul la realitate
si sa-l motiveze sa-i taie din elan, sa-l faca sa inteleaga situatia in care se afla. Este sigura pe
afirmatiile pe care la face si reuseste sa provoace neliniste atunci cand prevesteste ceva “Nu te
uita urat Gheorghita, ca pentru tine de-aici inainte incepe a rasari soarele”.  Isi cunoaste
abilitatile si prin istetimea vorbelor stie cum sa i se adreseze baiatului Ëu te cetesc pe tine,
macar ca nu stiu carte, intelege ca jucariile au stat. De-acu trebuie sa te arati barbat. Eu n-am alt
sprijin si am nevoie de bratul tau”. Sfaturile parintesti ii inmoaie sufletul lui Gheorghita,
Vitoria putand sa se bucure de faptul ca modul de abordare folosit daduse roade. Femeia este
foarte credincioasa si cauta un semn din partea Sf. Ana, mergand cu Gheorghita la Manastirea
de la Bistrita. Aici ea simti ca primise inca un semn care vesteste moartea lui Lipan. Monahul
de la manastire o indeamna pe femeie sa mearga la autoritati si ea aculta.
Despre munteanca se poate spune si ca este o fire sociabila, careia ii place sa comunice si sa
intre in vorba pana si cu necunoscutii, […] “dupa ce a stat multa vreme de vorba cu femei
venite din locuri departate”. Femeii ii place sa aiba mereu programul zilei de maine bine pus la
punct, este calculata si actioneaza numai dupa ce se gandeste indelung la ceea ce va face Ea
ramane singura, supt candela si supt icoane, gandindu-se atintit ce are de facut a doua zi”. Ii
place sa rezolve problemele dupa propria-i lege fara sa tina cont de legile lumesti”[…] nu i-a
pasat si n-a avut nevoie de niciun fel de slujbaj al mariei sale”. Desi hotarata si cu un plan bine
pus la punct, femeia are o oarecare retinere de a duce la bun sfarsit ceea ce isi propusese” […]
insa fata de o lume necunoscuta pasea cu o oarecare sfiala “. Se simte complexata de faptul ca
este o taranca care pana acum nu mai iesise din satul sau, de aceea ii este  teama ca ar putea sa-i
taie calea printre necunoscuti.
Dupa ce Vitoria Lipan se infatiseaza subprefectului, acesta ii sugereaza ideea de moarte a lui
Lipan. Ea stia ce are de facut mai departe si este si mai hotarata ca pana acum sa faca dreptate
sotului.
” Avand intr-ansa stiinta mortii lui Nechifor Lipan si crancena de durere, se vazu totusi
eliberata din intuneric” […] “incepu a pune la cale indeplinirea unor hotarari mari”. Este foarte
convinsa de ceea ce are de facut, in ea nascandu-se dorinta de razbunare “N-am sa mai am
hodina cum n-are paraul Tarcaului, pan’ ce l-oi gasi pe Nechifor Lipan”, “sa stie si altii cat mi-i
de neagra inima”. Dupa ce pusese totul la punct in gospodarie, ca o buna administratoare,
Vitoria o duse pe Minodora la manastire, moment ce reflecta atitudionea rece a mamei fata de
fiica “copila plangea in pumni, iar obrazul maica-sa parca era un portret neclintit”. Este distanta
si nu isi arata afectiunea si nici durerea, vrand sa para in continuare o femeie puternica.
Fata de Gheorghita ea devina mai autoritata, baiatul ascultand intocmai indicativele mamei
“flacaul inviinta si asta, in tacere”.
Vitoria, sotia lui Lipan, dovedeste ca se pricepe sa negocieze, reusind sa-l convinga pe domnul
David sa-i cumpere produsele cu pretul pe care ea il stabilise.
In drumul sau, Vitoria intreaba de Lipan, insa agera la minte, nu spune ca-i este sotie si pentru
ce il cauta si inventeaza povesti, spunand ca Lipan ii este dator cu niste bani.
Cand femeia vrea sa plateasca domnului David pentru gazduire, ea cere bani “marunti de
cateva mii”pentru ca este precauta, vrea sa se pazeasca de hoti “Nu vreau sa se simta ca am cu
mine ca sa nu ispitesc pe nimeni.” Este agera la minte si stie ce are de facut, se poate spune ca
reprezinta tipul femeii cu judecata, ce are o strategie buna ce-i dovdeste inteligenta.
Vitoria are convingerile si credinta proprie pe care si-a format-o de-a lungul vietii fiind si o
femeie conservatoare “Nu stii ca Dochia isi scutura cojoacele si dupa aceea le intinde la
soare?”, “Toate stateau ca-ntr-o asteotare. Cand vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau sa duca
o veste noua. Asa dezlega Vitoria intelesul acestor infatisari schimbate”, “numarand zilele,
sarbatorile si posturile dupa moda papistasilor”, “au baut pe rand in acelasi pahar, neuitand sa
inchine pentru mort”. Cu toate astea, VItoria este o femeie credincioasa, care se roaga lui
Dumnezeu, merge prin manastiri si preoti, are incredere in ei si le asculta sfaturile. “Dumnezeu
prin Sfanta de la Bistrita, a adus-o pe dansa, pe cai ocolite, tocmai unde trebuia ca sa-si
gaseasca pe cel drag, sa-l ridice din locul pieirii si sa-l puie in pamant cu toate randuielile
stiute”, “Iar cine ucide un om nu se poate sa scape de pedeapsa dumnezeiasca”, “poate a da
Dumnezeu sa ma mai opresc pe la dumnealui vreodata”, “Preotii au cerut lui Domnu
Dumnezeu pace pentru sufletul robului sau, apoi au cantat cu glas inalt vesnica pomenire”, “ce
ti-a dat Dumnezeu, nu poti imprumuta.”, “ochii Vitoriei se intristara si se intoarsera catra
rasarit, la icoane. Facand trei cruci, femeia saluta pe sfinti”, “astept de la Dumnezeu sa se faca
lumina. Hotararea Lui are sa cada la vreme”.
Femeia se simte ofensata de-a lungul drumului cand oamenii o subapreciaza si nu ii vad
inteligenta: “De unde stii ca-l cheama Macovei?” “Cum sa nu stiu daca asa-i scris pe firma,
deasupra usii? Dumitru Macovei (Gheorghita), “Vad ca toti santeti cu cap si cu invatatura.
Numai eu is o proasta”.
Vitoria isi respecta cuvantul dar, dovedindu-se de incredere: “Poftim si tie, Neculaies, paralele
pe care ti le-am fagaduit”.
Ea isi iubeste sotul cu adevarat “au baut pe rand…neuitand sa inchine si pentru mort”. Doreste
sa faca dreptate, isig aseste energia necesara pentru a o lua de la inceput si puterea de a
continua pentru a-si indeplini scopul “Cu asa glas a strigat, incat prin toti cei de fata a trecut un
cutremur. S-a daramat in genunchi; si-a rezemat fruntea de margineasicriului.”, “Cum de-am
gasit in mine atata putere sa rabd atatea si sa implinesc toate”.
Vitoria are un suflet bun si este educatia deoarece nu uita sa le multumeasca celor care o ajuta,
iar cu cei necunoscuti se poarta ca si cu niste prieteni: “Spune lui domnul Toma ca-l
multamesc…si spuen mamuca-ta vorbe bune”, “Vitoria a primit plosca si a facut frumoasa
urare miresei. Arata vesela fata si limba ascutita, desi s-ar fi cuvenit sa fie scarbita, cace se
ducea la rai datornici”, “Veniti cu tot cu nevestele dumneavoastra. Tare frumos va povestesc.
Pentru Gheorghita, Vitoria este un model, cea care il iarta si il sustine, il ajuta se sa maturizeze
si il sprijina mereu. Conducandu-l cu siguranta, dar si cu asprime, femeia il lasa pe fiul ei sa
actioneze doar atunci cand stie ca s-a maturizat. “Gheorghita, hatari ea, tu sa stai aici sa
priveghezi pe tatu-tau.”, “Eu am encazul meu. Fa cum spun.”,”Fac cum spui, se invoi
Gheorghita”, “Impus de un alt tipat al femeii, feciorul mortului simti in el crescand o putere
mai mare si mai dreapta a ucigasului. Primi pe Bozga in umar, i-l dadu indarat, apoi il lovi scurt
cu muchea baltagului, in frunte.”
Vitoria joaca rolul vaduvei nevinovate, credule, putin superficiale: “Ca o femeie necajita ce ma
aflu am venit la niste prietini.”, “Sa ma fereasca Dumnezeu sfantul de un gand rau, ori de o
banuiala.”, “Si-a fi gasit alta femeie, ranji Bogza. Asta se poate, primi munteanca, zambind si
ea palid, numai sa nu fie cea cu dinti ranjiti.” Astfel ea isi ascunde adevarata personalitate
luand prin surprindere pe cei doi ciobani care l-au omorat pe Lipan.
Inteligenta ei si logica sa impecabila sunt calitatile care au ajutat-o sa culeaga cu atentie
informatiile necesare si sa reconstruiasca momentul omorarii lui Nechifor. Cu mult tact si
ambitie, ajutata si de spiritul sau justitiar reuseste sa descopere criminalul mai repede decat
jandarmii. Vitoria gaseste slabiciunile omului si il provoaca, astfel criminalul se rpeda si ii cere
iertare.
La sfarsitul romanului, femeia isi reia cursul vietii, preocupandu-se de gospodarie si de
MInodora “S-apoi dupa aceea ne-am intoarce iar la Magura, ca sa luam de coada toate cate-am
lasat. iar pe sura-ta sa stiu ca niciun chip nu ma pot imecei ca sa-o dau dupa feciorul acela nalt
si cu nasul mare al dascalitei lui Topor’”. Pentru femeie, moartea sotului reprezinta inceputul
unei noi vieti, in care va trebui sa-si asume mai multe responsabilitati.
Gheorghita, fiind deja format ca adult prin maturizare, ii da incredere mamei sale, acesta
bazandu-se pe el pentru a substitui absenta tatalui din casa.
In concluzie, personajul literar Vitoria Lipan se incadreaza in tipologia femeii justitiare si
hotarate care reuseste sa-si duca la bun sfarsit misiunea care i-a fost menita.
In opinia mea, personajul descris impresioneza prin calitatile sale, dar si prin slabiciuni, reusind
sa isi duca viata mai departe indiferent de circumstante.
O scrisoare pierduta – eseu comedie

Comedia este o specie a genului dramatic in care se prezinta o intamplare hazlie, cu

deznodamant vesel, ridiculizandu se astfel personaje, moravuri, realitati sociale si situatii
general umane. Opera O scrisoare pierduta de Ion Luca Caragiale infatiseaza desfasurarea
alegerilor intr un judet de munte, intr unul din secolele trecute. Ca orice opera dramatica,
aceasta a fost scrisa cu scopul de a fi reprezentata pe scena. Opera este structurata in acte si
scene, cuprinzand 4 acte, fiecare avand 9 scene. Timpul si spatiul sunt limitate. Intamplarile se
petrec la sfarsitul anului 1883 in capitala de judet. Caracterul dramatic este evidentiat de
folosirea dialogului si monologului dramatic, precum si de prezenta indicatiilor scenice prin
care se fixeaza cadrul actiunii si se evidentiaza unele dintre trasaturile specifice ale
personajelor. Descrierea si naratiunea nu sunt prezente ca moduri de expunere decat in aceste
indicatii sau in replicile personajelor. Specific acestei specii literare este comicul de moravuri
care vizeaza coruptia politicienilor ori viata de familie de caracter ce surprinde numeroasele
tipuri umane, dar si de situatie, de limbaj si de nume.
Firul dramatic e structurat pe momentele subiectului, dar intriga se consuma inainte
de inceperea actiunii pierderea scrisorii de amor primita de la Tipatescu, prefectul judetului de
catre Zoe. Expozitiunea infatiseaza discutia dintre Pristanda si Tipatescu care afla astfel ca Nae
Catavencu este in posesia unei scrisori compromitatoare, ce i poate asigura reusita in alegeri.
Alertat,in desfasurarea actiunii, prefectul ordona perchezitia la domiciliul lui Catavencu.
Trahanache si Zoe,sunt santajati de catre adversarul lor politic cu publicarea scrisorii, daca nu il
vor sprijini in alegeri. Afland cele intamplate, prefectul devine din ce in ce mai nelinistit.
Farfuridi si Branzovenescu, ii banuiesc de tradare pe Pristanda, Zoe si Tipatescu vazandu i in
vizita la Catavencu. Ei trimit o depesa la Bucuresti acuzandu l pe prefect de tradare. In acest
timp Catavencu este arestat din ordinul lui Tipatescu. Speriata de cele intamplate si de o
posibila publicare scrisorii, Zoe incearca sa l convinga pe prefect sa il sustina pe Catavencu,
care devine din ce in ce mai impulsiv ,refuzand bunurile oferite de prefect.
Cand Zoe il convinge pe Tipatescu sa fie de partea lui Catavencu Pristanda aduce telegrama
prin care se anunta candidatura lui Dandanache, propus de la centru. Acest moment constituie
punctul culminant. Actiunea evolueaza spre deznodamant Dandanache va ajunge deputat, iar
Catavencu, caruia i se descoperise polita falsificata, va organiza petrecerea in cinstea
proclamatului. Astfel totul se termina intr o atmosfera de sarbatoare, impacare si veselie
unanima. Prezentarea conflictului derizoriu intre esenta si aparenta, este o alta trasatura a
acestui gen literar.
Numeroasele personaje sunt reduse la schema cu functie comica, tipuri ridiculizate,
devenind contra exemple si tipuri umane cu doar cateva trasaturi. Tipatescu e tipul junelui prin,
Zoe al adulterinei, Trahanache al incornoratului, Pristanda al servitorului, Catavencu al
demagogului ambitios, iar Farfuridi si Branzovenescu al prostului fudul.
Personajele sunt principale Trahanache, Tipatescu, Pristanda, Catavencu, Zoe, iar
secundar fiind cetateanul turmentat.Tipatescu este personajul principal ce apare in toate
momentele subiectului. Portretul fizic este proiectat intr un plan secundar in indicatiile scenice
apar reliefete in mod direct cateva detalii vestimentare in haine de odaie
Portretul moral e infatisat mai ales indirect prin dialog si monolog, dar si prin
replicile celorlalte personaje si chiar prin indicatiile scenice. Prin personaje este pus in evidenta
ridicolul unei lumi, satirizandu se mai ales imoralitatea si incultura. Desi nu e incult ca si
celelalte personaje, imoralitatea il caracterizeaza si pe Tipatescu inchide ochii la gainariile
politaiului, isi administreza judetul ca pe propria mosie, oferind functii
si arestand pe Catavencu dupa bunul plac. Apare aici, in linii ingrosate comicul de caracter.
Prin acelasi comic este caracterizat si Catavencu care vrea sa ajunga deputat printr o
scrisoare santajand, dar cand nu mai este stapan pe situatie organizeaza petrecerea in cinstea
celor alesi. Zoe duce o viata dubla, dar cei din jur se prefac a nu i da importanta. Comicul de
caracter, de situatie si de limbaj, apare intr o imbinare perfecta, in replicile lui Pristanda,in care
se vorbeste despre momentul spionarii casei lui Catavencu. Politaiul se crede vesnic la datorie
eu nu eu la datorie, coane Fanica, zi si noapte la datorie .Repetitia de 4 ori a c.c.loc starneste
rasul caci, de fapt, menirea sa de slujbas al satului era alta. E incantat chiar ca, urcat pe uluci,
vede ca la teatru ce se petrece si aude ce se discuta in casa lui Nae. Ar fi ascultat mai mult, dar
un chibrit aprins aruncat pe fereastra il face sa lunece peste un dobitoc care tocmai trecea pe
acolo. Falsa personalitate a lui Catavencu, tirada lui sforaitoare sublinaza atat comicul de
limbaj, dar si pe cel de situatie si de caracter.
De fapt, titlul operei e simbolic, sugerand comicul de situatie din comedie. Nu e
vorba numai de scrisoarea pierduta de Zoe care ii poate aduce lui Catavencu succesul in
alegeri, ci si cea care il ajuta pe Dandanache sa devina deputat. Elocvent este si comicul de
nume Dandanache deriva de la dandana, Trahanache de la trahana .Tipatescu e cel ce a urcat
tipa tipa in varful piramidei sociale, iar Farfuridi si Branzovenescu au nume cu aluzie culinara
ce starnesc rasul. Argumentele de mai sus demonstreaza ca aceasta creatie este o comedie.

O scrisoare pierduta – caracterizare de personaj Zoe

 Comedia “O scrisoare pierduta”, reprezentata scenic in 1884, este o comedie
realista de moravuri politice si ilustreaza dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei
electorale pentru alegerea de deputati.Pe fondul agitatiei oamenilor publici se nasc “intelectuali
independenti” si membrii partidului de guvernamant, personaje ridicole puse in situatii comice,
cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii. Comedia are in componenta sa un singur
personaj feminin, Zoe, sotia celui mai influent om din judet, Zaharia Trahanache (dupa cum
rezulta din lungul sir de “comitete si comitii” al caror “prezident” este mentionat in lista de
personaje). Desi politica era o preocupare strict barbateasca, Zoe are o importanta decisiva atat
in declansarea peripetiilor, cat si in vesela impacare generala din final.
Actiunea se petrece in capitala unui judet de munte, unde grupul detinator al puterii
(Trahanache-care are mai mult un rol reprezentativ,ca prezident-, Tipatescu-prefect, detinatorul
puterii executive-, Farfuridi si Branzovenescu-cei doi avocati-) isi vede linistea amenintata de
grupul advers condus de avocatul Catavencu, dornic sa sparga monopolul puterii. In ciuda
faptului ca initiatorul acestei miscari contestatare si-a creat zgomotoase si atragatoare
instrumente de propaganda si influentare a electoratului, un ziar combativ “Racnetul
Carpatilor”, si o societate cu o denumire ridicol-bombastica, adevarul e ca sansele de reusita in
alegeri sunt conditionate de sustinerea grupului advers.
Zoe e cea mai castigata din mentinerea neschimbata a situatiei, fiindca detine
controlul atat asupra lui Trahanache, in calitate de sotie tanara, cat si asupra prefectului, cu care
intretine o legatura amoroasa de vreo opt ani. Dar tocmai propria-i neglijenta (pierderea
scrisorii amoroase de la Tipatescu) ii pericliteaza statutul. Actul intai arata tocmai efectele
perturbatoare ale neglijentei ei, deoarece dupa ce pierde scrisoarea, ea este gasita de Cetateanul
turmentat, care o “pierde” pentru ca i-o fura Catavencu, acesta o pierde la randul lui si o gaseste
din nou Cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza “adrisantei”, inchizand astfel cercul.
Catavencu, cand a avut scrisorica de amor in posesie, a folosit-o ca obiect de santaj,
chemandu-I pe cei doi soti pe rand, la sediul ziarului. De la inceput, Zoe se vede scutita de a
face fata reprosurilor batranului ei sot, care nu numai ca nu e dispus sa dea crezare adevarului
infatisat negru pe alb in biletul compromitator, dar ar face tot posibilul ca sotia sa sa nu afle, ca
sa o menajeze. Marea problema a Zoei ramane Tipatescu, pentru care sustinerea lui Catavencu
este inacceptabila din orgoliu si pentru ca si-ar asuma un risc major in privinta carierei sale
politice.
Pentru Zoe insa toate disputele politice sunt “mofturi” ale barbatilor, cand este in joc
reputatia ei. Este o luptatoare hotarata si foloseste tot arsenalul de arme feminine ca sa-si
salveze onoarea, de la rugaminti la plans si la santaj sentimental. Singura concesie pe care o
face este aceea de a astepta sa vada daca solutia lui Tipatescu va da roade. Cand insa Ghita se
intoarce de la perchezitionarea casei lui Catavencu (arestat din ordinul lui Tipatescu) fara sa fi
dat de scrisoare, pentru Zoe e clar ca amantul ei trebuie sa negocieze, lucru pe care acesta il si
face. Prezenta ei in apropierea celor doi adversari e singura in masura sa puna stavila
degenerarii negocierii intr-o incaierare si, cu toata furia lui, Tipatescu ii face Zoei pe plac.

Pe tot parcursul acestor agitate evolutii se poate remarca din atitudinea celorlalte personaje ca
nimeni nu se indoieste ca adevaratul centru de putere al judetului este Zoe. Astfel, cea dintai
aparitie a ei, care genereaza un intens comic de situatie in afara dialogului, il pune pe Ghita
Pristanda intr-o mare incurcatura, intrucat primise ordin de la Tipatescu sa o anunte pe Zoe ca
nu poate veni la dejun, dar aceasta, care se afla deja in casa prefectului, intr-o camera alaturata,
asteptand sa plece sotul ei, ii face semn sa vina la ea. Ghita se indreapta cand spre iesire, cand
spre interiorul casei, spre surpriza lui Tipatescu, dar in cele din urma asculta de semnul Zoei.
Ori de cate ori umilul politai, care cunoaste toate secretele mai marilor sai, primeste ordine
contradictorii de la acestia, el il executa cu prioritate pe cel al Zoei. Oricat de furiosi ar fi
Farfuridi si Branzovenescu pentru ca nu sunt partasi la deciziile care se iau, in momentul in
care Trahanache aduce in discutie fidelitatea absoluta a sotiei sale, cei doi se grabesc sa il
asigure de respectul lor total pentru ea, desi cunosteau si ei, ca toata lumea buna a targului,
vechea ei legatura cu prefectul.
Atitudinea cavalereasca a tuturor barbatilor fata de Zoe este in parte explicabila prin
imaginea-cliseu a femeii, ca faptura plina de sensibilitate, slaba tocmai datorita acestui fapt, pe
care barbatul trebuie sa o ocroteasca si sa o menajeze. Zoe adopta, cand e cazul, atitudini si
comportamente potrivite acestui cliseu si le utilizeaza ca instrumente in manipularea barbatilor.
Astfel, cand Trahanache se intoarce pe neasteptate la Tipatescu si da peste ea, venita sa discute
cu amantul santajul lui Catavencu, Zoe lesina, provocand ingrijorarea “prezidentului” si
reprosurile lui la adresa prefectului care nu respectase consemnul de a pastra secretul fata de
Zoe care e “simtitoare”.
Tinand cont de natura relatiilor din acest triunghi, situatia este de un comic intens,
mai subliniat prin faptul ca prefectul crede si el in lesinul Zoei, desi cu cateva secunde inainte
ea nu daduse nici un semn de slabiciune. De altfel, “coana Joitica”, dupa cum o numesc cei mai
multi, numai slaba nu e. O dovedeste felul in care actioneaza la santaj, decizia ei ferma de a
obtine scrisoarea cu orice pret: desi in epoca femeile nu aveau dreptul la vot, ea isi impune
candidatul, pe Nae Catavencu, in numele unui interes strict personal, de a capata scrisoarea de
amor “Da, il aleg eu. Eu sunt pentru Catavencu, barbatul meu cu toate voturile lui trebuie sa fie
pentru Catavencu. In sfarsit, cine lupta cu Catavencu lupta cu mine…”.
Faptul ca sub presiunea situatiei isi exteriorizeaza emotiile uneori in chip isteric
trecand de la plans la atitudini sfidatoare, cum o face in finalul actului al doilea, nu trebuie sa
induca in eroare. Daca pe parcursul actului al treilea rolul Zoei este cu totul modest, in ultimul
act ea va demonstra ca este “dama buna” asa cum o complimenteaza Cetateanul turmentat. Cu
toata marea ei neliniste si agitatie determinate de disparitia lui Catavencu cu tot cu scrisoarea
compromitatoare, ea il primeste cu deferenta, ca o doamna de lume, pe neasteptatul oaspete si
proaspatul ales Agamemnon Dandanache, dar mai ales comportamentul fata de Catavencu este
reprezentativ.
Dupa o prima reactie de scorpie veninoasa la aflarea vestii ca scrisoarea ei fusese
pierduta, indata ce o reprimeste de la Cetateanul turmentat, Zoe il iarta pe Catavencu, insa nu
atat din bunatate –cum sustine ea- , ci si dintr-o doza de calcul: directorul “Racnetului
Carpatilor” se dovedise un ambitios abil, un orator cu priza, asa incat transformarea lui din
adversar in partizan este mai utila pentru toata lumea. Faptul ca acesta comisese o frauda nu
reprezinta un impediment pentru Zoe: la fel ca toti ceilalti, “dama buna” este cu totul
indiferenta fata de orice fel de principii.
In aceasta comedie de moravuri care satirizeaza viata politica, tanara “Joitica” este,
contrar aparentelor, o sotie utila nevoilor lui Trahanache, ajuns la varsta zahariselilor si a
tabieturilor. Tanarul Tipatescu a ramas in judet la insistentele ei, ratand ascensiunea in cariera.
Este cocheta, inteligenta, autoritara, voluntara , ambitioasa si isi impune vointa in fata oricui.
Cand este stapana pe situatie devine buna, iertatoare, toleranta. Isi intemeiaza linistea si
fericirea pe batranul, bogatul si influentul ei sot si pe mai tanarul si capabilul ei amant, cu totul
robit de farmecele ei. In elita capitalei de provincie cuplul perfect inseamna, de fapt, un
triunghi. Zoe e artizana lui. Ea este singurul personaj feminin al lui Caragiale care reprezinta
dama distinsa din societatea burgheza, nefacand parte, ca celelalte eroine, din lumea
mahalalelor.

Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi – eseu

Romanul a aparut in anul 1930.Stari de constiinta legate de razboi si personaje de

front, abia schitate in Ciclul mortii, sunt reluate, in dimensiuni mai ample, in romanul Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, in care gasim precizarea ca: “drama razboiului nu e
numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare
sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste astfel ceea ce cunostea intr-un
anumit fel.” Tinand sa ajunga la maximum de veridicitate si autenticitate, C. Petrescu sondeaza
sistematic straturile profunde ale constiintei. Exprimarea adevarului, fie el cat de crud, devine o
norma morala fundamentala.
 Romanul este alcatuit din doua carti aparent distincte. Prima carte cuprinde
monografia analitica a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant in viata sufleteasca a
lui Stefan Gheorghidiu. Nu este o analiza de psihologie generala, ci analiza sentimentului trait
de personaj in conditii date, cele ale unei societati cuprinse de febra afacerilor prilejuite de
pregatirea intrarii in razboi si de participarea la razboi. A doua carte este propriu-zis jurnalul de
campanie al autorului imprumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal in roman i-a
schimbat caracterul de notari zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea
unei experiente dramatice, in care eroul a dobandit intelesurile profunde ale vietii si solutiile
juste ale chinurilor din constiinta lui stapanita de gelozie.
Cele doua carti se imbina intr-o unitate de compozitie de larga viziune structurala;
ele sunt doua parti care se alatura cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudura
organica in care problema primei parti se rezolva prin experienta din a doua carte, ca un triumf
moral al personajului principal.
Aceasta unitate compozitionala o releva si titlul romanului, care subliniaza ca ultima noapte de
dragoste este si intaia noapte de razboi. E noaptea punctului de sudura care unifica
consubstantial cele doua parti.
In planul subiectiv ca si la Proust, memoria reinvie intamplari trecute, dar la Camil
Petrescu constiinta selectioneaza acele fapte care vor contribui la dezvaluirea adevarului.
Retrairea explica si sistematizeaza fapte care vor conduce la optiunea finala. Eroul principal,
Stefan Gheorghidiu, se aseamana cu eroii lui Stendhal, pentru ca si acesta isi inzestra
personajele cu energie, virilitate si loialitate.
In constiinta sa se deruleaza, intr-o rememorare dramatica, viata lui interioara, supusa unei
autoanalize, pentru a discerne adevarul iubirii lui. E o iubire pura, ideala si absoluta care este
patata de infidelitatea sotiei sale Ela? Stefan Gheorghidiu se casatorise cu Ela din dragoste, - el
student la Filozofie, ea studenta la Litere - o dragoste care aducea in viata lui de student sarac
unica bogatie spirituala pe care o nazuia. Dar o mostenire neasteptata, lasata lui de Tache
Gheorghidiu, unchiul sau foarte bogat, ii transforma viata. Atrasa in lumea marii burghezii, Ela
se adapteaza la morala acesteia. Noua sa conditie sociala o conduce la mondenitate si
cochetarie erotica. Dragostea pentru sotul ei cade in conformism conjugal, folosit cu iscusinta
ca sa se apere. In psihologia lui Stefan Gheorghidiu explodeaza gelozia; sentimentul devine
exclusiv dominant si-l tortureaza. De la nevoia de dragoste absoluta la gelozia chinuitoare - iata
procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.
Analiza psihologica, pe care o urmareste autorul, atinge profunzimi neexplorate si ea poarta
amprenta autenticitatii, pentru ca este o introspectie ascutita a personajului.
De fapt, gelozia lui Stefan Gheorghidiu apare ca o alta fata, in fond fireasca, a intensitatii
sentimentului sau de dragoste, a setei sale dupa dragostea absoluta.
Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobesti, organizat de
Anisoara, care avea mania excursiilor “in banda”. Femeia de lume, Ela, face in asa fel incat sa-l
aiba alaturi in masina pe G., “dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani inainte”. Gandurile
lui Gheorghidiu devin amare, si sufletul lui incepe sa fiarba inabusit. Excursia astfel devine o
tortura pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al sotiei sale lua proportii de cataclism al geloziei in
constiinta lui.
Despartirea a devenit iminenta, altfel risca desfiintarea lui ca personalitate. A fost o despartire
chinuitoare, cu cautari indelungi, cu momente de nepasari partiale, cu intentii de impacare, cu
hotarari intrerupte, cu aruncari orbesti in mocirle instinctuale pentru a se razbuna. Noua lui
experienta nu-i scoate din suflet totusi dragostea pentru Ela; ea devenise parte componenta, din
fiinta lui. Impacarea a fost “o betie de dureri amare, transformata in bucurii tari, cum se
schimba drojdiile zacatorilor in alcool. Totul, trecutul imi aparea acum clar, mai ales dupa noi
explicatii, mai ales dupa fericirea ei, acum nestapanita”.
Dar “fericirea” e scurta: concentrat la Dambovicioara, Gheorghidiu si-aduce sotia la
Campulung ca sa-i fie mai aproape. Aici traieste insa “ultima noapte de dragoste” zvarcolindu-
se din nou in apele tulburi, ale geloziei. Incepe insa “intaia noapte de razboi”. C. Petrescu a
transpus in paginile romanului, razboiul autentic, concret, fara idealizare romantica si fara
grotescul naturalist, razboiul crud si inutil, blamat de cei care il duc efectiv, exploatat de cei
care il provoaca. Scenele prezentate sunt de un profund realism si ele par a fi notate la fata
locului. Starile sufletesti ce preced prima lupta denota o prospetime rascolitoare. Pe front, se
intretaie ordine contradictorii, tragicul intalnindu-se cu absurdul; eroismul alterneaza cu panica.
Impreuna cu oamenii din plutonul sau, St. Gheorghidiu, in retragerea din Transilvania, trebuie
sa asigure retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei dusmane rastoarna
planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu inregistreaza
situatii dramatice, fiind o ilustrare exceptionala, de inalta realizare artistica, a unei psihologii a
groazei si a panicii. Cu aceasta experienta tragica, la care se adauga altele, ulterior, St.
Gheorghidiu acumuleaza o cunoastere exacta a razboiului si a realitatii in general, incat
constiinta lui se limpezeste de framantarile minore care ii umplusera sufletul de veninul
geloziei. Inapoiat acasa dupa zilele de spital, in care si-a vindecat rana dobandita in razboi, St.
Gheorghidiu este cuprins de o liniste caracteristica. Un bilet anonim ii dezvaluie ca nevasta-sa
il inseala “cu un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine”. Cand aceasta vine acasa, ii
arata scrisoarea “zambind”. La protestele si explicatiile ei cu “platitudini incalecate”, ii spune
cu acelasi zambet binevoitor :”- Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?”.
A doua zi se muta la hotel si-i lasa “absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret, la carti de la
lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”
Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfasoara drama lui Stefan Gheorghidiu,
fundal concentrat pe doua realitati: mostenirea si razboiul. Apoi mostenirea genereaza
conflictul cu o seama de personaje: mai intai cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, il va
infrunta pe batranul avar si pe Nae Gheorghidiu, intr-o scema si decor balzacian, prin
descrierea interiorului casei din strada Dionisie: “casa veche, mare cat o cazarma”. Unchiul
Tache este si el un personaj balzacian: ursuz, avar, batran. Locuia intr-o singura camera, care-i
servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care
Gheorghidiu reuseste sa-l cunoasca tot datorita mostenirii, este Vasilescu Lumanararu,
milionarul analfabet.
O lume de negustori ii infatiseaza lui Gheorghidiu viata ca pe un imens hipodrom, in care toti
joaca la intamplare si castiga la intamplare.
Personaj balzacian este si Nae Gheorghidiu, imbogatit prin zestre, ahtiat de a face cat mai multa
avere, un Stanica Ratiu ajuns in stadiul de a fi considerat “unul din cei mai destepti si mai
periculosi oameni din tara romaneasca”. Imprejurarile mostenirii i-o dezvaluie pentru prima
data pe Ela intr-o alta lumina. Interventia acesteia i-o releveaza vulgara.
Problema razboiului, a intrarii in razboi, apare, in prima parte a cartii, in gura proprietarului, a
avocatului, latrator si demagog. Problema razboiului este dezbatuta in tren, la Camera, in
ziarele vremii, Discutia din tren, ca si cele de la Camera, reinvie spiritul lui Caragiale atat prin
personaje cat si prin atmosfera.
In prima parte a cartii, problema razboiului este dezbatuta astfel, incat sa justifice psihologic
numeroasele motive si detalii care vor interveni in “jurnalul de front”, cum a fost considerata
cea de-a doua parte.
Subiectul romanului analizeaza deci ascutit tema casniciei nerealizate, devenita calvar pentru
cei doi soti care, neputand comunica in mod esential, traiesc intr-un climat de suspiciune,
gelozie si minciuna. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolata in
povestea, traita aievea, a unui fragment din primul razboi mondial. Tragismul razboiului
schimba optica eroului asupra lumii si a sensurilor ei.
Personajele. Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, in primul rand, numai
de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice
mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Faptul acesta ii da o putere spirituala
superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta
a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu
puterea lui de a gandi o alta oranduiala. In aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a
trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a
lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si
absolute care spiritualizeaza actul erotic si acesta este si izvorul geloziei sale, care il fac sa se
zbata intre certitudini si indoieli.
Stefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o
lupa, sunt examinate si faptele Elei, si framantarile din constiinta sa. Singurul adevar pe care il
stie, este ca o iubeste pe Ela; aceasta iubire ii da cosmarul geloziei, desi neaga ca ar fi gelos.
Cand “certitudinile” sale il apropie de adevar si hotaraste despartirea, o face totusi sub rezerva
unui indoieli; este motivul ce va determina impacarea ulterioara, dar si motivul care,
spulberandu-se, va pecetlui definitiva despartire.
Si-a cunoscut St. Gheorghidiu sotia, in esenta feminitatii sale? Desigur. Dar a socotit ca o poate
aduce in sfera unei puritati a iubirii, care sa infranga obisnuitul, comunul, din relatiile sociale
curente. Sotia sa insa a ramas inauntrul acestor relatii, adaptandu-se perfect.
Pe St. Gheorghidiu mostenirea insa nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului sau, ca pe
sotia sa; a ramas un neadaptat, un inadaptat superior pentru ca revolta lui izvoraste din setea de
cunoastere si din credinta ca nu exista salvare fara curajul adevarului. Este, deci,
St.Gheorghidiu un invins? Este un invins in cadrul societatii burgheze pe care o detesta si
deasupra careia se ridica. Dar el se desparte de sotia sa- si implicit de anturajul acesteia -
lasandu-i “tot trecutul”. Face acesta cu convingerea ca nu poate apartine unei asemenea lumi.
Moraliceste, eroul nu este un invins. El a invins sentimentul geloziei, care il dezumanizeaza; i-a
nimicit dimensiunile, pe care le socotea “enorme”; a pus intr-un raport just framantarile din
constiinta cu framantarile obiective ale vietii sociale, cele din urma cantarind mai greu in
balanta constiintei. Intr-un cuvant si-a invins trecutul si si-a salvat astfel personalitatea morala.
Ela, sotia lui Gheorghidiu, nu intelege valoarea morala a acestuia. Este o instinctiva pentru care
dragostea este un joc de societate, in conditiile prielnice ale bogatiei materiale. Nu sensul
dragostei sotului ei o intereseaza, in fond, ci averea acestuia, ca platforma pentru cochetaria ei
erotica. Luxul in care traieste trebuie sa aiba pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. St.
Gheorghidiu ii dezvaluie lacomia si vulgaritatea si i le alimenteaza lasandu-i cu marinimie si
dispret suveran, o buna parte din avere. In gestul lui e o razbunare, dar si o eliberare morala.
Ultima noapte de dragoste – caracterizare de personaj

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), este un roman

subiectiv modern, psihologic/ de analiză și introspecție/ al experienței. El răspunde dorinţei lui
Eugen Lovinescu de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a
subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a
timpului-subiectiv şi obiectiv, autenticitate, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism.
Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate inferioară.
Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic . Prin el
Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj. El reprezintă tipul
intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a
sinelui, personajul se transformă pe parcursul romanului și își notează cu atenție traseul
interior.
Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca
student la filizofie sărac , dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență
modestă și fericită. Se înrolează , și în a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în
armata română ce răspunde de plutonul 9 ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră,
divorțează și cedează o parte din bunurile sale Elei.
Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict
interior. Orice aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior,
absolutist. Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească
deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o natură
dilematică, ce încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale
existenței.
 Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului .
Inadaptarea vine din respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare,
și are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative.
Transformarea sa este, de asemenea, de ordin moral. Descoperind darul vieții în sine și a
solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o relație pusă sub semnul frivolității care l-a
putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru viitor, maturizat de experiențele
asumate. O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorității.
Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”,
ilustrează orgoliul superiorității personajului prin antiteza între atitudinea lui Ştefan
Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului,
inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie,
birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz.
Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Gheorghidiu observă cu ochi critic și
satiric tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin
zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul
naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete,
Ştefan are apără orgolios principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moştenirile în
bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere
orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în
care cade unchiul Tache. Ulterior acesta se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl
privește cu admirație și Gheorghidiu este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste.
Diferenţa între “intelectualii” figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se
dedică unei idei subliniază superioritatea morală a personajului.
Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor din capitolul
”La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce
şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul
tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai
mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte-
căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou orgoliul și poziţia intransigentă printr-o
izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra
celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate
retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna.
Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit
în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând evoluția
psihologică a personajului . Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în
care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un triumf moral.
Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent , asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte
amintiri dureroase legate de soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp,
rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie, este măgulit de atenţia pe
care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă,
admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele
faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme fericit, în scene de împlinire
casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă
a Elei care îl nemulțumește pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani,
plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, ziarist, monden şi
extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Excursia la Odobești aruncă
cele mai negre suspiciuni asupra fidelității Elei. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi
împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la
Azuga acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se
separă, pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o
scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara . Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce
pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile
oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume la Banca
Generală îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu
gândul de a-i prinde pe cei doi și de a-i ucide. Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe
front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o
imagine a războiului demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de
bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice
dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele
contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii
tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou realist al luptei de eliberare a
Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi
suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru
această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou
pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a
viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. După
eșecul în domeniul filozofiei, personajul pornește în căutarea arhetipului feminin . Suferinţa pe
care o provoacă dezamăgirea în iubire în prima parte a romanului îşi dovedește inconsistenţa în
confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu descoperirea solidarităţii colective. În
final, Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe parcurs se caută și se regăsește pe
sine, evoluat către o altă etapă a maturizării.
Există și un conflict exterior de imagine între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei
geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat de
Ela pentru superioritatea intelectuală, centru al vieții de cuplu, Gheorghidiu își pierde fascinația
asupra Elei pentru lucruri pe care le respinge din principiu-îmbrăcăminte de lux, dansuri la
modă şi jocuri de salon. Acest conflict are ca urmare certuri și despărțiri, atingând cote
paroxistice când Gheorghidiu hotărăște să dezerteze de pe front și să-și ucidă rivalul. De
asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru
moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte
din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o
societate prost construită.
Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează, prin tema şi
viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”( „Eu sunt dintre aceia
cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”). El aduce în
literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească puternică, ce se dezvăluie într-un
lung și tensionat monolog interior
Enigma Otiliei – eseu structurat

Cuprinsă între 1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în literatură printr-o deosebită
dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin
coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste. Publicat în anul
1938, "Enigma Otiliei" este un roman(al doilea dintre cele patru scrise în total), specie a
genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată de
obicei pe mai multe planuri narative, la care participă un număr mare de personaje. Caracterul
acestuia ilustrează mai multe tipare : clasic şi obiectiv, prin perspectiva narativă; realist,
balzacian, prin temă, veridicitate, personajele "tipice în împrejurări tipice", tehnica detaliului
semnificativ folosită în descrieri, monografic sau social prin aspectele lumii urbane înfăţişate,
şi interbelic prin perioada în care este încadrat; de sinteză estetică, prezentând şi elemente
moderniste- naturalismul, constând în interesul pentru alienare şi senilitate, motivate prin
ereditate şi mediu şi tehnicile moderne de caracterizare(comportamentismul,
pluriperspectivismul- reflectarea poliedrică sau tehnica oglinzilor paralele) şi romantice- prin
gruparea antitetică a personajelor(de exemplu, Moş Costache şi Pascalopol) şi analiza
sentimentului erotic sau descrierea Bărăganului.
Tema relevă caracterul balzacian şi citadin al lucrării. Scriitorul este interesat de
problematica balzaciană, abordând motive literare precum paternitatea şi moştenirea. Aceasta
este o frescă socială întrucât conţine o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea, ce reprezintă un fundal în cadrul căruia are loc maturizarea tânărului Felix
Sima, care, înainte de a putea clădi o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie
(bildungsroman). De asemenea, este abordată tema iubirii, de factură romantică şi cea a
dezagregării personalităţii, modernă. Viziunea este realistă, oferind în detaliu experienţe
verosimile din viaţa burgheziei bucureştene, accentuând diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, în
afară de Felix şi Otilia, toate celelalte personaje dorind să pară ceea ce nu sunt.
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun articulat căruia îi
este subordonat un substantiv propriu în cazul genitiv,ce denumeşte personajul feminin,
eponim, al romanului, revelând fascinaţia lui Felix pentru misterul Otiliei. Titlul iniţial,
modificat din motive editoriale, "Părinţii Otiliei", ilustra motivul balzacian al paternităţii, dat
fiind faptul că fiecare dintre personaje are oarecare aport la soarta orfanei Otilia, luând locul
figurilor parentale. Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune “dindărăt” şi un narator
omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana a III-a. Naratorul se ascunde în spatele
diverselor măşti, fapt dovedit prin limbajul uniformizat(de exemplu, personajul-reflector Felix
Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte personaje). Modul principal de expunere este
naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.
În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, reperele sunt fixate încă din incipit: temporal-
"într-o seară de la începutul lui iulie 1909" şi spaţial- strada Antim din Bucureşti, casa lui moş
Costache Giurgiuveanu. Acţiunea se desfăşoară într-un interval de aproape trei ani, încheindu-
se primăvara, în martie.
Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Enigma Otiliei” , şi anume interior şi
exterior. Conflictul central este exterior, de natură socială, declanşat de moştenirea lui moş
Costache, a cărui avere se cuvine fiicei sale vitrege, Otilia Mărculescu, dar care se manifestă pe
de o parte prin ostilitatea Aglaei împotriva orfanei şi pe de altă parte prin dezbinarea familiei
Tulea, cauzată de interesul lui Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Conflictul erotic, deopotrivă exterior, are loc între Felix Sima şi Leonida Pascalopol pentru
iubirea Otiliei. Conflictele interioare sunt cel al lui Felix între terminarea studiilor şi iubirea
pentru Otilia, al lui Pascalopol, privitor la sentimentele faţă de tânără şi al Otiliei dintre iubirea
ideală promisă de Felix şi viaţa fără griji alături de Pascalopol.
Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole. Acţiunea este construită
pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea de
detalii, spre exemplu cel al lui Felix, al Otiliei, al clanului Tulea sau al lui Stănică Raţiu. Există
două planuri narative principale, unul privind burghezia secolului al XX-lea şi unul al formării
unui tânăr intelectual. Primul urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii
lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei, iar al doilea prezintă destinul tânărului Felix
Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina. Acesta trăieşte prima sa
experienţa erotică, sinceră şi profundă, faţă de Otilia, simţindu-se derutat de atenţia pe care
aceasta i-o acordă lui Pascalopol.
Incipitul romanului fixează reperele spaţio-temporale, prezentând totodată şi personajele
principale şi sugerând în această manieră conflictul. Finalul este închis prin rezolvarea
conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria acestuia cu începutul se realizează prin
descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu din perspectiva lui Felix, în două
momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, "după
război"). Romanul se încheie cu aceeași replică a unchiului său: "nu-nu-stă nimeni aici, nu
cunosc", amintită de Felix.
Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului. Expoziţiunea este
realizată prin fixarea acţiunii în timp şi spaţiu, în manieră balzaciană. Strada, dar şi casa lui moş
Costache sunt descrise minuţios, prin prezentarea detaliilor arhitecturale. Starea precară a
locuinţei sugerează unele trăsături ale proprietarului, printre care incultura, zgârcenia şi
delăsarea. Felix este întâmpinat într-un mod bizar de moş Costache, ce pretinde că nu-i
cunoaşte identitatea şi de verişoara sa, Otilia. Scena de familie la care Felix, după ce este
prezentat de Otilia, asistă din umbră, are rolul de a configura intriga, şi anume lupta pentru
moştenire, căreia i se adaugă intriga erotică, odată cu apariţia tânărului Felix.
Desfăşurarea acţiunii urmează liniile sugerate de scena iniţială la care Felix asistă în casa lui
moş Costache. Pascalopol, un aristocrat rafinat, îi face, cu discreţie, curte Otiliei, fiica dintr-o
căsătorie nelegalizată a lui Giurgiuveanu, care o iubeşte cu adevărat, dar amână mereu
întocmirea unui act de zestre menit să-i asigure un viitor independent, cu speranţa, hrănită de
zgârcenia lui bolnăvicioasă, că se va mărita cu bogatul Pascalopol. Otilia este privită cu
duşmănie de sora lui Giurgiuveanu, Aglae, căsătorită cu Simion Tulea, un soţ aproape alienat.
Ea vede în Otilia un adversar în bătălia ei pentru moştenirea averii fratelui, care i-ar putea
asigura un viitor matrimonial Auricăi, fiica sa nemăritată. Averea lui Giurgiuveanu este pândită
şi de către ginerele Aglaei, Stănică Raţiu, avocat, căsătorit cu fata cea mare a Aglaei, Olimpia.
Apariţia lui Felix adânceşte conflictele. Felix, care se îndrăgosteşte de Otilia, devine un rival
pentru Pascalopol, care intuieşte că nu poate concura cu tinereţea noului venit. Felix se
dovedeşte naiv şi ratează şansa de a se apropria pe Otilia, sincer îndrăgostită de el. În paralel,
este evocată viaţa sărăcăcioasă şi mizeră a studenţilor, prin intermediul lui Weissmann, un
coleg de facultate al lui Felix.
Punctul culminant al acţiunii îl constituie momentul în care moş Costache se îmbolnăveşte şi, la
al doilea atac de apoplexie, este jefuit de către Stănică Raţiu, care îi şi provoacă moartea atunci
când îi smulge banii de sub salteaua pe care zace.
Deznodământul vine în mod previzibil. Aglae moştenind casa fratelui, o alungă pe Otilia, care
se căsătoreşte cu Pascalopol. Felix îşi urmează destinul şi devine un medic cunoscut, profesor
universitar şi familist. Finalul naraţiunii se constituie ca un epilog, proiectând dramele
individuale pe fundalul marii drame a Primului Război Mondial, când Felix, medic militar, îl
întâlneşte, într-un tren cu răniţi, pe Pascalopol, de la care află că i-a redat Otiliei libertatea.
Pentru caracterizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi
fizionomiei, din care se deduc trăsăturile de caracter. Acestea sunt prezentate în mod direct de
către narator sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din fapte şi relaţiile dintre acestea.Portretul
balzacian porneşte de la caracterele clasice, cărora realismul le conferă dimensiune socială şi
psihologică. Se remarcă astfel tipologii precum avarul- moş Costache, fata bătrână- Aurica,
dementul senil- Simion, debilul mental- Titi, arivistul- Stănică Raţiu, aristocratul rafinat-
Pascalopol.
Otilia Mărculescu este personaj principal şi eponim al romanului, întruchipare a feminităţii
enigmatice, a sufletului indescifrabil. Este studentă la Conservator, fapt ce motivează atitudinea
sa. Portretul său este realizat prin tehnici moderne, fiind prezentată prin comportamentism
(fapte, gesturi, replici), căruia i se adaugă pluriperspectivismul, conferind ambiguitate
personajului. Îi este alcătuită o caracterizare complexă şi contradictorie, ea fiind fetiţa cuminte
pentru moş Costache, "admirabilă, superioară" pentru Felix, "cu un temperament de artistă"
pentru Pascalopol, "o stricată" pentru Aglae.
Felix Sima este tipologizat ca personaj principal, rotund, dinamic, fiind tipul intelectualului
naiv. Este pur şi desăvârşit, fiind surprins în evoluţie, cunoscând iubirea pentru prima dată.
Destinul său este împlinit după depăşirea crizei erotice, reuşind să-şi consolideze o carieră în
medicină. Autocaracterizarea arată ambiţia personajului şi optimismul- "Voi fi ambiţios, nu
orgolios”, ce-l ghidează în îndeplinirea scopului.
Stilul abordat este unul sobru, impersonal, obiectiv,caracterizat prin precizia notaţiei şi
observaţiei, cu fraze ample cu multe determinări ce alternează cu fraze scurte, concise.
Limbajul este bogat în neologisme("juvenilă","bizar", "volubil") şi este modificat în funcţie de
personaj, reprezentând un mijloc de caracterizare. De exemplu, limbajul lui moş Costache este
alterat de vârsta şi condiţia sa "Nu-nu-nu ştiu..." "A-a-are!".
Astfel, viziunea autorului este tipic realistă, evidenţiind fidel cu realitatea problematica dorinţei
de înavuţire în societatea burgheză tentaculară, care este una fatală stabilităţii omului, deoarece
devine o obsesie pentru acesta, fapt evidenţiat de conflictul ivit în familia Tulea. De asemenea,
Călinescu notează cunoaşterea prin Eros drept necesară pentru progresul individului, având ca
argument evoluţia lui Felix.
În concluzie, opera “Enigma Otiliei” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia
în istorie, de factură obiectivă, realistă, balzaciană, însă cu elemente moderne şi romantice, ce
surprinde prin tematica sa lumea burgheziei din capitală la începutul secolului al XX-lea,
evidenţiindu-se în acest context prin motivul moştenirii sau al paternităţii şi prin tema iubirii.

Enigma Otiliei – caracterizare de personaj Otilia

INTRODUCERE
Perioada interbelica este cea mai bogata pentru romanul romanesc, acesta atingand
modernitatea ca evolutie si apogeul ca valoare artistica. Romanul „Enigma Otiliei” apare in
anul 1938. G. Calinescu opteaza prin acesta pentru un roman obiectiv, scris in maniera
balzaciana, apeland la elemente de modernitate.

CELE PATRU ELEMENTE

Prin tema, romanul este balzacian si citadin. Fresca a micii burghezii bucurestene de inceput
al secolului XX, prezentata sub aspect social si economic, imaginea societatii conturate
constituie fundalul pe care se proiecteaza maturizarea tanarului Felix Sima. Acesta, in drumul
de formare al carierei, traieste experienta iubirii si a relatiilor de familie.
Titlul initial dat de G. Calinescu operei sale a fost “Parintii Otiliei”. Acesta reflecta idea
balzaciana a paternitatii, deoarece fiecare dintre personaje determina intr-un fel soarta ofranei
Otilia, asemeni unor parinti. Autorul schimba titlul din motive editoriale si astfel accentul este
pus pe misterul protagonistei.
Romanul lui G. Calinescu este structurat in douazeci de capitole. Romanul urmareste mai
multe planuri narative, prin creionarea destinelor mai multor personaje: destinul Otiliei, al lui
Felix, al clanului Tulea, al avocatului Stanica.
Romanul debuteaza in maniera realist balzaciana, cu fixarea cronotopului – „la inceputul lui
Iulie 1909” cand Felix vine de la Iasi la Bucuresti „in strada Antim”, unde locuieste unchiul sau
Costache. El e intampinat cu vorbele „aici nu sta nimeni” si simetric, in final, apare imaginea
aceleiasi case si in urechi ii suna cuvintele „aici nu sta nimeni”.
Istoria mostenirii include un dublu conflict succesoral. Pe de-o parte, este vorba despre
ostilitatea manifestata de Aglae impotriva Otiliei si pe de alta parte de interesul lui Stanica
Ratiu pentru averea batranului. Conflictul erotic priveste rivalitatea dintre Felix si maturul
Pascalopol, pentru iubirea Otiliei.
In conflictul pentru mostenire se afla doua familii inrudite. In casa lui Costache, traiesc
Otilia, fiica celei de-a doua sotii decedate a acestuia, Felix Sima, venit la tutorele sau pentru a
studia Medicina. În casa vecina traieste o a doua familie, “Clanul” Tulea. Acesta este condus de
sora lui Costache, Aglae. Din familia acesteia fac parte sotui Aglaei, Simion si cei trei copii,
Olimpia, Aurica si Titi.
STATUTUL PERSONAJULUI

Otilia Marculescu este o tanara de optsprezece ani, fiica celei de a doua sotii a lui Costache
Giurgiuveanu, femeie frumoasa si bogata, care murise „de suparare” si ii lasase sotului toata
averea, impreuna cu datoria cresterii Otiliei, ramasa de mica fara mama. Ea este studenta la
Conservator, izestrata cu un temperament de artista, reprezentand atat tipul cochetei cat si, in
egala masura, misterul feminin.
Otilia este protagonista reprezentativa pentru modernitatea romanului, atat prin tehnicile de
realizare, cat si prin problematica sa existentiala, reprezentand enigmatica drama a feminitatii.

ILUSTRAREA TRASATURILOR PERSONAJULUI PRIN SECVENTE COMENTATE

 Portretul Otiliei, conturat prin tehnici moderne, se realizeaza mai ales indirect. Aceasta este
caracterizată indirect prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), gandurile ei fiind
necunoscute cititorului, din cauza perspectivei narative obiective. Aceasta tehnica este dublata
de reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei, in constiinta celorlalte personaje
(pluriperspectivismul). Pentru mos Costache, ea este „fe-fetita”, pentru Felix, femeia
capricioasa „cu un temperament de artista”, pentru Aglae „o fata desteapta”, cu spirit practic.
Totusi, complexitatea Otiliei este cel mai bine cuprinsa de colegul lui Felix, Weissmann:
„Orice femeie care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie
luminoasa”.
Portretul fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix, in incipitul romanului. Felix
remarca mai intai „un cap prelung, încarcat cu bucle”. Fata ei este „maslinie”, „cu nasul mic si
ochii foarte albastrii”, aratand „foarte copilaroasa”. Otilia este pusa in opozitie cu Aglae, pentru
a i se arata bunatatea si in opozitie cu Aurica, pentru a reliefa frumusetea, feminitatea.
Conditia definitorie a Otiliei este cea de orfan. Acest fapt este subliniat de Aglae, care numeste
casa fratelui sau „azil de orfani”. Inca din seara sosirii lui Felix in casa lui Mos Costache, Otilia
se arata generoasa fata de Felix, care ii impartaseste statutul. Ea ii ofera camera sa, prilej prin
care este prezentata camera personajului eponim. Felix descopera dantele, partituri, romane
frantuzesti si cutii de pudra, dovedindu-se astfel personalitatea exuberanta a Otiliei.
Otilia reprezinta intruchiparea misterului feminin, iar comportamentul derutant al fetei il
descumpaneste pe Felix, pentru ca nu-si poate explica schimbarile de atitudine, trecerea ei
brusca de la o stare la alta. Otilia insasi recunoaste cu sinceritate: „sunt foarte capricioasa”.

Personajul principal al operei, Otilia, personifica libertatea de spirit, inglobeaza sentimente si

ratiune. Cand Felix spune „Pascalopol e bogat”, ea raspunde „bogatia nu e totul si tata e foarte
bogat iar mama a murit de suparare”. Capabila de daruire in primavara dupa moartea lui Mos
Costache, vine in camera lui Felix. Dupa noaptea lor casta, Otilia pleaca la Paris cu Pascalopol
cu care se marita.
In epilog, pentru Felix, Otilia isi pierde farmecul feminin, capatand o „platitudine” in aspect.
Intuitiva, Otilia si-a dat seama de dificultatea relatiei cu Felix si având nevoie de confort si
ocrotire alege siguranța casatoriei cu moșierul. Felix devine medic cunoscut si printr-o casnicie
reusita intra in cele mai inalte cercuri. Otilia se marita apoi cu un conte in Spania.

CONCLUZIA
In concluzie, Otilia reprezintă pentru Felix mai degraba o imagine idealizata decat o femeie pe
care o iubeste cu adevarat. Misterul personajului feminin este generat de trasaturile sale
contradictorii si sustinut prin tehnici moderne de portretizare, care fac din Otilia Marculescu un
personaj cu adevarat memorabil