1.

Încadrare

Ca specie poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă sau
idealizată dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al
îndrăgostiților. „Floare albastră” poate fi considerată și elegie prin faptul că reflectă
sentimente de regret, de amărăciune și porfundă tristețe datorită plecării iubitei și a
dragostei lor neîmplinite. Întâlnim ca mod de expunere descrierea prin care este
expus un tablou din natură, cadrul în care se desfășoara iubirea (codrul cu verdeață și
izvoarele, împreună cu balta și prăpastia măreață) dând textului poetic valoarea unui
un veritabil pastel.

Este o poezie romantică tocmai prin acest amestec al speciilor, analizat mai sus,
expresia unei libertăți de creație exersate de autor. Totodată sunt prezente multiple
motive specifice precum motivul acvatic: „izvoarele plâng’’, motivul astral: „luna’’,
„ stele’’ sau motivul omului de geniu, incapabil să fie fericit. În lirica romantică natura
este apropiată ființei umane: dragostea se petrece într-un cadru rural sub un bogat
univers vegetal protector. Menționăm și accentul pus pe trăirile sufletești ale ființei,
pe sentimente dar și construcțiile antitetice: bărbat – femeie, om de geniu- om
comun etc.
2. Tema ilustrată prin două secvențe

Tema poeziei este cea a iubirii în cadrul naturii. Aceasta este ilustrată prin secventa
a 3-a a poezie, visul fetei, care își imaginează împlinirea dragostei, având ca unic
martor natura ce-i înconjoară. Tot specifică lui Eminescu este tema omului de
geniu regăsită în secvența I, vizibilă în încercarea fetei de a-l chema spre ea, în timp
ce acesta este cufundat în studiu, departe de planul fizic în care se află fata.
Viziunea despre lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta este
condamnat la tristețe și nefericire prin neputința de a atinge idealul iubirii și prin
imposibilitatea de a-și găsi sufletul pereche care să înțeleagă natura sa.
3. Elemente de structură

Titlul poeziei este format din 2 sintagme: „floarea” care reprezintă delicatețea, viața,
iubirea și „albastră” care sugerează infinitul și aspirația către acesta. Împreună
constituie o metaforă, reprezentând voința și nostalgia nesfârșitului sau a iubirii
ideale, motiv romantic prezent și la Leopardi, poet care l-a inspirat pe Eminescu.
Prima secvență, cuprinzând strofele 1-3, conține reproșul fetei care simte lipsa
iubitului din relația lor. Încă din primele versuri, este subliniată natura reflexivă a
băiatului, care, absorbit fiind de propriile gânduri, uită să dea atenție fetei: “Iar te-ai
cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri ‘nalte?”. Mai departe, printr-o enumerație
amplă, fata face referire la domeniile de interes ale iubitului, mascate sub metafore
sugestive: „râuri de soare” (aspirația spre cunoaștere), „câmpiile asire” (trimitere la
cultura asiriană, babiloniană, unde apare prima operă literară a umanității – „Epopeea
lui Ghilgameș”), „întunecata mare” (geneza, crearea Universului), „piramidele-
nvechite” (cultura egipteană). În final apare un îndemn, care vizează dorința fetei –
apropierea celor doi: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.

A doua secvență (strofa a patra) reprezintă răspunsul băiatului. Relația apropiată

dintre cei doi poate fi dedusă din folosirea diminutivului afectiv „mititica”, dar și din
modul în care iubitul mângâie părul fetei în acel cadru mirific. Cu toate că recunoaște
adevărul din spusele ei, atitudinea băiatului rămâne una jucăușă, oarecum indiferentă:
„Eu am râs, n-am zis nimica.”

Secvența a treia se întinde de la strofa a 5-a până la strofa a 12-a și expune

chemarea fetei la o iubire ideală, care se desfășoară în largul naturii. Se creează o
strânsă legătură între mediul înconjurător și iubită, întreaga natura rezonând cu
sentimentele acesteia: razele lunii veghează iubiții îmbrățișați, „Ne-om da sărutări pe
cale,/ Dulci ca florile ascunse.” De asemenea, secvența creionează și trăsăturile morale
ale fetei, aceasta dă dovadă de o dragoste autentică și ignoră orice prejudecăți ale
lumii exterioare: „Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”, dar și un portret fizic vag: părul de
aur, roșie ca mărul, sugerând imaginea unei ființe frumoase, de basm.

Cadrul natural care se construiește este un tablou complex, profund romantic prin
elementele acvatice, vegetale, astrale pe care le conține, ele alcătuind motive
specifice: codrul cu verdeață, izvoarele, stânca, prăpastia măreață, pădurea, balta cea
senină, trestia cea lină, foile de mure, firul de romaniță, soarele, crengile, luna,
noaptea de vară, frunza, florile ascunse, cărarea, valea. Astfel, natura este una idilică,
paradisiacă, care învăluie în mod armonios iubirea celor doi.

Avem de-a face și cu un ritual al iubirii care îi implică pe cei doi îndrăgostiți: aceștia
stau în foi de mure, băiatul spune povești, este prezent și jocul, comportamentul
oarecum jovial, apoi sărutul, îmbrățișarea și despărțirea din pragul porții.

A patra secvență ilustrează scena despărțirii celor doi iubiți. Starea care
persistă este aceea de singurătate, dar și de pasivitate a iubitului: “Ca un stâlp
eu stam în lună!”. După sărutul oferit de către fată și plecarea acesteia („Înc-o
gură și dispare…”), atașamentul emoțional al băiatului persistă: „Ce frumoasă,
ce nebună/ E abastra-mi, dulce floare!”

Ultima strofă surprinde în mod reflexiv regretului iubitului fata de dragostea

neîmplinită, însă se constituie ca un destin tragic al omului de geniu ce are o
înțelegere superioară a lumii însă e condamnat să fie singur și nefericit: „Și te-ai
dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră./ Floare-albastră! floare-albastră!
…/ Totuși este trist în lume!”.
-expresivitatea este conferita de folosirea imaginilor artistice: vizuale- „codru
de verdeață”;auditive-„izvoarele plâng”; dinamice-„mi-oi desface părul” și prin
figuri de stil: epitete- „râuri în soare”, „florile ascunse”, inversiuni- „a soarelui
căldură”
-comparații:-„roșie ca mărul”
-sunt predominante structurile substantiv+adjectiv („prapastia măreață”,
„florile ascunse”, „dulce floare”)
-personificarea marchează corespondența dintre planul exterior și planul
interior, sentimentele eului liric: „izvoarele plâng în vale”- puritatea
sentimentului de iubire