Floarea albastra, M.

Eminescu

Cazac Ilinca PAA2011

La data de 1 aprilie a anului 1873 `Floarea Albastra` apare printre primele poezii publicate in revista
`Convorbiri Literare`. Aceasta poezie este cel mai bun exemplu pentru evidențierea locul important al naturii
in lirica de iubire eminesciană.

`Floarea Albastra` poate fi clasificata ca o egloga si datorita finalului i se pot atribui si caractere ale
meditației.

Temele pe care le putem identifica in aceasta poezie sunt cea a iubirii in primul rând, care reflecta
aspirația poetului la o iubire ideala dar care nu o poate împlini, dar se combina si cu tema naturii, care cum
am mai menționat se regăsește des alăturata temei iubirii in lirica eminesciana, si tema timpului, care o
putem observa in meditația din final referindu-se la problema trecerii ireversibile a timpului.

In titlul poeziei putem observa doua cuvinte cu propriile valori simbolice: `floarea` se refera la frumusețe,
gingășie dar si trecere; si `albastru` ce reprezintă perfecțiune, cerul si absolutul. `floarea albastra` ce refera
la o eternitate dar in același timp si la trecerea timpului.

Doua tipuri de idei, de cunoaștere, împarte poezia in doua parți corespunzătoare: in primele trei strofe o
cunoaștere filosofica absoluta, iar in partea a doua [5-13] cunoașterea terestra prin intermediul dragostei.
Cea de a patra strofa leagă cele doua parți ale poeziei si conține reflecțiile poetului si conține in ea începutul
ideii din ultima strofa.

In primele trei strofe domeniul cunoașterii filosofice este conturat de către autor. Începând de la
elementele genezei `întunecata mare` si pana la un întreg univers de cultura reprezentat de `câmpiile Asire`,
`piramidele învechite`. In aceste strofe se sugerează ca iubitul sa izolat in propria fericire strâmta a lumii
pământeștii. Din acesta ipostaza a poetului revine si indemnul din ultimele versuri ale strofei a treia: `Nu
caută in depărtare/ Fericirea ta, iubite!`

Strofa a patra, care face legătura între cele două moduri de a înțelege lumea, aduce consimțământul
poetului la dulcea chemare a iubitei. Sunt surprinse si gesturi tandre si calde: `dulce netezindu-mi parul`,
care presupune ca vor fi urmate si altele daca poetul va ieși din propria sa realitate. Poetul răspunde cu o
tăcere la reproșul iubitei, care începe meditația din ultima strofa, mai ales din versul: `totuși este trist in
lume`.

In partea cea dea doua observam cunoașterea terestra ilustrata prin intermediul iubitei. Ea este o fire
vicleana si ademenitoare, dornică de a se realiza prin iubire, promițând-i iubitului o lume de bucurii si de
farmec. Gesturile iubitei sunt șăgalnice, in timp ce iubitul ii va spune 'povesti si minciuni', ea, iubita va încerca
pe un fir de romanița dragostea lui. Iubitul ii oferă o chemare către raiul sau pământesc, cu izvoare ce plâng
in vale, stânci înalte si prăpastii mărețe si ochiul de pădure înconjurat de trestie si încărcat de foi de mure.

Aceasta invitație sigur ca este urmata de sărutări date sub pălărie pentru ca sa nu fie văzuți de nimeni.

Intensitatea sentimentului este observata in trei epitete in particular `ce frumoasa, ce nebuna, dulce
floare`, dar epitetul `dulce` îl mai observam si in alte situații precum `dulce floare, dulce minune`. In final
apare si ca un simbol in `dulce minune`, care sugerează ca apropierea de ființa iubita este egala cu un
miracol.

Tonul ultimelor strofe este unul meditativ, în care eul liric meditează asupra stingerii dragostei, a
problemei timpului care nu îi mai poate reda iubirea pe care a pierdut-o. Eul liric își cheamă iubita, dar
această chemare este una zadarnică deoarece timpul nu mai poate fi recuperat: `Totuși... Este trist în lume!`,
adverbul `totuși` arătând cat de mare si devastatoare este diferența dintre iluzie si realitate.

`Floarea Albastra` este o capodopera eminesciana a literaturii romane dar si a romantismului.