Nume: Moje Alexia

Clasa: XI-D
Data: 12.02.2023

Tema și viziunea despre lume în poemul romantic „Floare albastră”

-Mihai Eminescu

Poemul „Floare albastră”, scris în 1872 şi publicat în revista „Convorbiri literare”, în anul
1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, „un nucleu de virtualități"
menite să anunțe marile creații ulterioare, culminand cu „Luceafărul”. Dezvoltare a unui motiv
poetic european într-o viziune lirică proprie, „Floare albastră” poate fi considerată o poezie-
nucleu a romantismului eminescian.

Este o poezie romantică, prezentând expresia unei libertăți de creație exersate de autor.
Totodată sunt prezente multiple motive specifice precum motivul acvatic: „izvoarele plâng’’,
motivul astral „luna’’, „ stele’’ sau motivul omului de geniu, incapabil să fie fericit. În lirica
romantică natura este apropiată ființei umane: dragostea se petrece într-un cadru rural sub un
bogat univers vegetal protector. Observăm și accentul pus pe trăirile sufletești ale ființei, pe
sentimente dar și construcțiile antitetice: bărbat-femeie, om de geniu-om comun.

Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de viziune despre atitudinea

poetică și de asocierea speciilor: poem filozofic de meditație şi elegie. La romantici tema iubirii
apare în corelaţie cu tema naturii, ilustrată prin secventa a III-a a poeziei, visul fetei, care își
imaginează împlinirea dragostei, având ca unic martor natura ce-i înconjoară, vibrând la stările
sufleteşti ale eului.”Floare albastră’’ aparține acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii
depăşeşind însă cadrul unei idile, implicând condiția geniului regăsită în secvența I, vizibilă în
încercarea fetei de a-l chema spre ea, în timp ce acesta este cufundat în studiu, departe de planul
fizic în care se află fata.

Viziunea despre lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta este
condamnat la tristețe și nefericire prin neputința de a atinge idealul iubirii și prin imposibilitatea
de a-și găsi sufletul pereche care să înțeleagă natura sa. Aceasta include, de asemenea, si o
perspectiva erotică.

Floare albastră este o poezie lirică, dar ca şi în lirismul de măşti, eul liric imprumută, pe
rand, cele două ipostaze, masculin și feminin. Mărci ale lirismului subiectiv sunt pronume şi
verbe la persoana I şi a II-a, singular, şi dativul posesiv (albastra-mi"). Vorbirea populară („mi-i
da", ”te-oi ținea", „nime", „apoi") , limbajul familiar și tonul şăgalnic dau chemării impresia de
sinceritate şi prospetime juvenilă: „Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?". Verbele la indicativ viitor
(vom şedea", „voi cerca", ”mi-oi desface") și conjunctiv proiectează în viitor visul de iubire, spre
fericire terestră, idila fiind de fapt o reverie.

Percepția principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale
cunoaşterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor , de la ”mititica", la „Ce frumoasă, ce
Nume: Moje Alexia
Clasa: XI-D
Data: 12.02.2023

nebună /E albastra-mi, dulce floare!" şi până la chemarea nostalgică din final „Floare-albastra!
floare-albastra!...". Trecerea de la concret la abstract se realizează stilistic prin trecerea de la
epitet la metaforă şi apoi la simbol.

În timp ce principiul feminin, aflat in corelanță cu natura personificată, are ca atribute

grația şi mişcarea, principiul masculin este contemplativ ,,Eu am râs, n-am zis nimica" şi
meditativ „Totuşi este trist în lume!".

Titlul poeziei este format din 2 sintagme: „floarea” care reprezintă delicatețea, viața,
iubirea și „albastră” care sugerează infinitul și aspirația către acesta. Împreună constituie o
metaforă, reprezentând voința și nostalgia nesfârșitului sau a iubirii ideale.

Prima secventa prezintă chemarea adresată omului de geniu de către tânăra fată. Aceasta
încearcă să îl capteze în lumea sa pentru a își putea trai iubirea împliniți. Folosind întrebari
retorice, precum si un limbaj familiar, tânara încearca să se apropie de iubitul sau, aratandu-i ca
îl cunoaște și știe cât de rece și lipsită de împlinire este aceasta. „lar te-ai cufundat in stele/ Sau în
nori, în ceruri-nalte". Toti termenii despre care vorbeste iubita, descriu infinitul și eternul în care
este captat geniul.

Cea de-a doua secvență presupune meditația omului de geniu, după ce a ascultat
monologul iubitei sale. Accentuând discrepanța dintre mediile spirituale ale celor doi
îndragostiți, bărbatul găsește de prisos cuvintele, și îi răspunde cu un zâmbet. „Eu am râs, n-am
zis nimica."

A treia secventa continuă monologul femeii care încearcă o a doua chemare. De această
dată, încearcă să îl atragă pe îndragostit în codru, suprafața fiind una împânzită cu elemente
terestre, spre deosebire de prima secvență în care erau folosiți termeni cosmici. Limbajul tinerei
este important în conturarea ideii celor doi despre viitor, aceasta adresându-i-se folosind în
deosebi verbe la timpul reflexiv, dar și la timpul prezent.

A patra secvență reprezintă sfârșitul tragic al iubirii celor doi, descris de către ipostaza
masculină prin structura „Totusi este trist in lume”. Monologul omului de geniu este redat prin
verbe la timpul trecut, cu scopul de a accentua trecerea ireversibilă a timpului, și schimbarea
sentimentelor. Opoziția se închele, ambele elemente rămânând în lumile specifice: cosmică,
respectiv terestră.

Dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană într-o viziune lirică proprie,
poemul ”Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe,
purtând în germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în creația „Luceafărul”.