Sunteți pe pagina 1din 2

Floare albastra Mihai Eminescu

Opera Floare albastra, de Mihai Eminescu, este scrisa in anul 1872, insa apare in
anul 1873 in revista Convorbiri literare, fiind catalogata drept o capodopera a
marelui poet national. Poezia precede Luceafarul, abordand, de asemenea, tema
omului de geniu precum si pe cea a incompatibilitatii dintre doua lumi atat de
asemanatoare structural, dar totusi extrem de diferite ideologic. Sursele de
inspiratie ale poeziei provin din exterior, din operele marilor Novalis si Leopardi,
unde este definita implinirea spirituala prin intermediul iubirii absolute, impartasite.
Floare albastra este o egloga, o idila intre doi indragostiti, o poveste de dragoste
ce se sfarseste tragic. Acest argument este accentuat de versul final Totusi este
trist in lume. Opera portretizeaza existenta unei paralele, puternic definite, intre
omul de geniu si simplul muritor, prin intermediul lirismului de masti prin care se
face simtita prezenta eului liric. Acesta se dedubleaza, luand doua ipostaze opuse,
cea a feminitatii, efemere, terestre, erotice si cea a masculinitatii, etern, ideologic,
ce aspira catre absolut. Ipostaza feminina este descrisa drept incercand sa atraga,
prin cuvinte dulci, glas sagalnic, familiar, melodios, omul de geniu din lumea sa
rece, o lume a ideilor, a aspiratiilor, in spatiul pamantean, trupesc, insa fara succes.
Geniul neinteles, prin meditatie, alege sa se claustreze in arealul sau cosmic,
aspirand, insa, la implinirea prin iubire.
Poezia lui Mihai Eminescu este structurata in patru secvente, in care sunt alteranate
cele doua ipostaze in care este prezent eul liric. Astfel, textul se prezinta drept un
dialog intre doi tineri indragostiti, ce isi gasesc refugiul si linistea in mijlocul
codrului, un loc terestru. Titlul prezice inca de la inceput ideea generala a poeziei,
alaturand doi termeni diferiti, substantivul floarea care reprezinta efemerul,
feminitatea, gingasia, si adjectivul albatru care presupune puritatea, infinitul,
masculinul.
Prima secventa, strofele I-III, prezinta chemarea adresata omului de geniu de catre
tanara fata. Aceasta incearca sa il capteze in lumea sa pentru a isi putea trai
iubirea, impliniti. Folosind intrebari retorice, precum si un limbaj familiar, fapt ce
denota apropierea si relatia stransa dintre cei doi indragostiti, tanara incearca sa se
apropie de iubitul sau, aratandu-i ca ii cunoaste lumea cosmica, a ideilor si stie cat
de rece si lipsita de implinire este aceasta. Iar te-ai cufundat in stele/ Sau in nori, in
ceruri-nalte. , Piramidele asire , Intunecata mare. Toti termenii despre care
vorbeste fata, descriu infinitul, eternul in care este captat geniul.
Cea de-a doua secventa, a patra strofa, presupune meditatia omului de geniu, dupa
ce a ascultat monologul sagalnic al iubitei sale. Accentuand discrepanta dintre
mediile spirituale ale celor doi indragostiti, barbatul gaseste de prisos cuvintele, si ii
raspunde cu un zambet. Asa zise mititica, Eu am ras, n-am zis nimica.
A treia secventa continua monologul componentei feminine, ce incearca o a doua
chemare catre lumea sa materiala. De aceasta data, insa, incearca sa il atraga pe
indragostit in codru, arealul fiind unul impanzit cu elemente terestre, spre deosebire
de prima secventa in care erau folositi termeni cosmici, abstracti. Aflati in mijlocul

padurii, inconjurati de verdele crud, erotic al naturii, de izvorul ce susura in vale, cei
doi tineri isi gasesc pacea unul alaturi de celalalt. Ascunsi, feriti de ochii lumii, cei
doi se simt liberi si increzatori in construirea unei iubiri absolute. Limbajul tinerei
este important in conturarea ideii celor doi despre viitor, aceasta adresandu-i-se
folosind in deosebi verbe la timpul respectiv, dar si la timpul prezent.
A patra secventa, ce coresupunde strofei finale, reprezinta sfarsitul iubirii celor doi,
sfarsit tragic, descris de catre ipostaza masculina prin structura Totusi este trist in
lume. Monologul omului de geniu este redat prin verbe la timpul trecut, cu scopul
de a accentua trecerea ireversibila a timpului, si odata cu aceasta, si schimbarea
sentimentelor. Opozitia dintre apolinic omul de geniu si dionisiac tanara fata
se incheie, ambele elemente ramanand in lumile specifice, cosmica, respectiv
terestra.
Imaginarul poetic este conturat prin intermediul figurilor de stil si imaginilor
artistice. La nivelul operei se intalnesc, cu precadere, imagini vizuale, descrierea
codrului, izvorul din vale, intunecata mare, piramidele, tanara netezindu-si parul
in timp ce isi adreseaza ruga catre omul de geniu. Figurile de stil prezente sunt
epitetele codrul verde, intunecata mare, personificarea elementelor naturii,
metafora rauri in soare, simbolul floare albastra, repetita Floare albastra!
Floare albastra! Limbajul poetic este unul familiar, specific tinerilor indragostiti, cu
structuri la persoanele I si a II-a singular, De ma vei uita, -ncalte, mele si asa
mai departe.
Concluzionand, Floare albastra reprezinta o capodopera a poetului Mihai
Eminescu, scriere ce defineste existenta unei vieti spirituale in opozitie cu una
materiala, existenta elementelor diferite, ce se aseamana foarte mult tocmai
datorita acestor diferente.