Genuri literare

Se întâlnesc în acest poem toate cele trei genuri literare, împletite într-o armonie perfectă:

 Genul liric se defineşte prin exprimarea directă a gândurilor şi sentimentelor eului liric
privind idealul de iubire absolută şi condiţia geniului ca simbol al eternităţii: „Tu-mi ceri
chiar nemurirea mea / În schimb pe-o sărutare, / Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc
de tare”.
 Genul epic este ilustrat de epica poemului care respectă subiectul narativ al basmului
popular, pe care Eminescu o îmbogăţeşte cu valenţe filozofice profunde.
 Genul dramatic este motivat de existenţa „măştilor” (Cătălin, Cătălina, Luceafărul,
Demiurgul, fata de împărat), de dialogul dintre ele, precum şi de drama neputinţei omului
obişnuit de a accede spre valori superioare şi drama omului de geniu neînţeles de
societate, în aspiraţia sa spre absolut.
Limbajul artistic
Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularităţi:

 limpezimea clasică este dată de absenţa podoabelor stilistice, epitetele alese de poet
dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai
potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor: epitetul popular „o prea frumoasă fată” a fost
ales după un lung şir de încercări: „un ghiocel de fată”, „un vlăstărel de fată”, „o dalie de
fată”, „un grangure de fată”, „o pasăre de fată”, „un cănăraş de fată”, „un giuvaer de fată”
etc.; folosirea puţinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizată prin frecvenţa
aceloraşi câteva: mândru, frumos, mare, blând, dulce, viu sau prin formarea unora noi,
cu prefixul ne; nemărginit, nemuritor, nespus, negrăit, nemişcător etc.
 exprimarea gnomică, aforistică este dată de folosirea în poem a unor maxime, sentinţe,
precepte morale: „Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni”; „Căci toţi se nasc
spre a muri / Şi mor spre a se naşte”;
 puritatea limbajului este semnificativă prin multitudinea cuvintelor de origine latină (din
1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de origine latină) şi prin folosirea restrânsă de
neologisme: demon; himeric, haos, ideal, sferă;
 cuvintele şi expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic eminescian, prin
firescul exprimării: „De dorul lui şi inima / Şi sufletu-i se împle”, „În orişicare sară”, „Ei,
Cătălin, acu-i acu / Ca să-ţi încerci norocul”, „Ea, îmbătată de amor” etc.
 muzicalitatea poeziei este realizată prin efectele eufonice ale cuvintelor (aliteraţia) şi prin
prozodia inedită: catrene cu versuri de câte 7-8 silabe, ritmul iambic împletit cu cel
amfibrahic şi alternanţa dintre rima masculină şi cea feminină.
Poemul Luceafărul este cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti, deoarece ea
reuneşte „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice şi toate
mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel şi testamentul lui poetic, acela care
lămureşte posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul destin”. (Tudor Vianu)