Floarea albastră , de Mihai Eminescu

- apartenenţa poeziei la romantism –

 "Iar te-ai cufundat în stele Si de-a soarelui caldura

Si în nori si-n ceruri nalte ? Voi fi rosie ca marul,
De nu m-ai uita incalte Mi-oi desface de-aur parul,
Sufletul vietii mele. Să-ti astup cu dansul gura.

In zadar rauri în soare De mi-i da o sarutare,

Gramadesti-n a ta gandire Nime-n lume n-a s-o stie,
Si campiile Asire Căci va fi sub palarie -
Si intunecata mare; S-apoi cine treaba are !

Piramidele-nvechite Când prin crengi s-a fi ivit

Urca-n cer varful lor mare Luna-n noaptea cea de vara,
Nu cata în departare Mi-i tinea de subsuoara,
Fericirea ta, iubite !" Te-oi tinea de dupa gat.

Astfel zise mititica, Pe cararea-n bolti de frunze,

Dulce netezandu-mi parul. Apucand spre sat în vale,
Ah ! ce spuse adevarul; Ne-om da sarutari pe cale,
Eu am ras, n-am zis nimica. Dulci ca florile ascunse.

- ,,Hai în codrul cu verdeata, Si sosind l-al portii prag,

Und-izvoare plang în vale, Vom vorbi-n intunecime;
Stanca sta să se pravale Grija noastra n-aib-o nime,
In prapastia mareata. Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?"

Acolo-n ochi de padure, Inc-o gura - si dispare...

Langa bolta cea senina Ca un stalp eu stau în luna !
Si sub trestia cea lina Ce frumoasa, ce nebuna
Vom sedea în foi de mure. E albastra-mi, dulce floare !

Si mi-i spune-atunci povesti ....................

Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita Si te-ai dus, dulce minune,
Voi cerca de mă iubesti. S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra ! floare-albastra !...
Totusi este trist în lume !
Poezia ,,Floarea albastra” dateaza din perioada studiilor de la Viena si Berlin si apare publicata la 1 aprilie 1873,
in revista ,,Convorbiri literare”. Prin continutul sau, poezia depaseste tema iubirii si a naturii, caci ilustreaza si alte
teme, de factura filosofica, absolutul si conditia omului de geniu. ,,Floare albastra” reprezinta astfel, o sinteza a liricii
eminesciene, anticipand ,,Luceafarul”.
In poezie, tema iubirii capata dimensiuni inconfundabile: visul, dorul de dragoste, dezamagirea, neimplinirea,
femeia-inger, spatiul protector al indragostiţilor.
Titlul poeziei enunta un motiv de circulatie universala, intalnit in creatia lui Novalis, unde ,,floarea albastra”
simbolizeaza iubirea si nostalgia infinitului; acelasi motiv romantic apare si in opera lui Leopardi, fiind identificat cu
idealul de frumusete si puritate. La Eminescu, ,,floarea”, care intruchipeaza viata, frumosul, este simbolul prezentei
feminine ideale; epitetul cromatic ,,albastra” inglobeaza spatiul infinit, cerul si marea, proiectand iubirea in eternitate.
Organizata pe doua planuri –prezent si trecut – poezia este dispusa in patru secvente, in functie de cele doua
masti lirice ale eului poetic, poezia stabileste o antiteza intre lumea comuna, reprezentata de fata ce se lasa condusa
de emotii si sentimente, si lumea superioara, reprezentata de vocea masculina, barbatul ce simbolizeaza omul de
geniu.
Poezia se compune din 14 catrene, care constituie cele 4 secvente lirice: reprosul adresat de iubita (primele 3
strofe), cugetarea iubitului(strofa a 4), chemarea la iubire initiata de fata ( urmatoarele 8 strofe) si meditatia finala
(ultimele doua strofe).
Prima secvenţă lirică dezvăluie, prin intermediul monologului de adresare , prezenţa fetei şi pune sub semnul
antitezei cele două lumi: lumea fetei şi cea a îndrăgostitului- om ul de geniu. In vreme ce fata, inclinata spre ludic, isi
cheama iubitul, in naivitate, in spatiul edenic al naturii protectoare, indragostitul refuza sa raspunda chemarii,
preferand ,,stelele” si ,,ceruri nalte”, specificul ilimitat al gandirii, al superioritatii omului insetat de cunoasterea
absoluta. Astfel, se dezvaluie implicit cele doua specii lirice valorificate in discursul liric: idila si meditatia filosofica.
Fiind o idila in care se insereaza dialogul mastilor, poezia se incadreaza in specia eglogă.
Incipitul poeziei este construit ex-abrupto, problematizand discursul liric, prin adresarea interogativa, plina de
repros, a fetei: ,,Iar te-ai cufundat in stele...”. Adverbul de mod ,,iar” sugereaza repetabilitatea atitudinii contempla-
tive a indragostitului. Pentru fata, barbatul reprezinta ,, sufletul vietii”, recunoscand in el insetatul de absolut,
geniul ,,cufundat in stele”. Teama iubitei este justificata deplin de atitudinea barbatului ce se refugiaza in lumea
ideilor, uitand lumea exterioara: ,,De nu m-ai uita, incalte”. Monologul de adresare al iubitei aminteste de chemarea
indragostitului din ,, Dorinta”, insa difera prin scenariul ludic.
Planul iubitului este contemplativ, ingloband pamantul (,,campiile Asire”), geneza universului (,,intunecata
mare”) , istoria si cultura (,,piramidele-nvechite”). Antiteza dintre cele doua lumi este evidenta, iar chemarea fetei din
final subliniaza aceasta idee, caci fericirea comuna este impiedicata de aspiratia catre absolut. Femeia este simbolul
senzorialului, al perceptiei fizice, in vreme ce barbatul exploreaza lumea prin gandire:,,Nu căta in departare/ Fericirea
ta, iubite!”.
In a doua secventa lirica, monologul confesiv dezvaluie atitudinea indragostitului faţă de fată. Rasul si
tacerea denota superioritate si intelegere, chiar acceptare a invitatiei la iubire. Diminutivul ,,mititica” si adverbul
,,dulce” cu valoare de epitet contureaza un portret al mastii feminine, incarcat de erotism.
Chemarea la iubire, ce constituie a treia secventa poetica, reprezinta o intoarcere la Eden, la un timp si
spatiu primordial, repetabil doar pentru perechea de indragostiti. Cele doua teme, iubirea si natura, devin
complementare si armonizeaza. Cadrul romantic este construit din elemente din recuzita eminesciana: ,,codrul cu
verdeata”, ,,izvoare. ...plang in vale”, ,,ochi de padure”, ,,foi de mure”, ,,bolta cea senina”, ,,trestia cea lina”.
Epitetele, metafora si personificarea sunt instrumentele stilistice pe care eul poetic le utilizeaza in descrierea tabloului
de natura, caruia nu-i poate rezista indragostitul.
In plan terestru, iubita-Floare albastra- este vicleana, ademenitoare si promite fiintei dragi o lume plina de
bucurii si impliniri: ,,Si de-a soarelui caldura/ Voi fi rosie ca marul/ Mi-oi desface de-aur parul/ Sa-ti astup cu dânsul
gura.” Epitetele ,,frumoasa”, ,,nebuna”, ,,dulce” din versurile exclamative ,,Ce frumoasa, ce nebuna”/E albastra-mi,
dulce floare!” subliniaza subiectivitatea si exuberanta eului liric. Ludicul domina scenariul liric, iar iubita cauta
dovada iubirii: ,,Eu pe-un fir de romanita/ Voi cerca de ma iubesti”.
Verbele la viitor sugereaza faptul ca iubirea va ramane in planul dorintei, in sfera irealizabilului: ,,vom
sedea”, ,,voi cerca”, ,,voi fi rosie”, ,,ne-om da sarutari”. Sarutarile ,,dulci ca florile ascunse” pecetluiesc actul erotic,
iar martorul iubIrii, luna, proiecteaza, in eternitate, unirea dintre cei doi.
Ultima secventa lirica prezinta cugetarile geniului care realizeaza efemeritatea iubirii si a fiintei umane.
Iubirea este doar o iluzie (,,Inc-o gura si dispare”), iar clipa magica nu poate substitui nevoia geniului de absolut.
Iubirea pierduta provoaca o dezamagire imensa si iremediabila, iar cele doua forme de final ale poeziei (,,Totul este
trist in lume!”/ ,,Totusi este trist in lume”) dezvaluie atitudinea duala pesimista-optimista a geniului eminescian.
Critica literara a optat pentru varianta in care optimismul respira tinerete si speranta, considerand ca pronumele
nehotarat ,,totul” dezvaluie un pesimism total, nejustificat de lirica erotica eminesciana.
Limbajul poetic este dual, dezvaluind un stil elevat, in care epitetele au valoare de simbol, stil atribuit mastii
masculine, in vreme ce limbajul vocii feminine tradeaza conditia sa inferioara ; direct si familiar, limbajul fetei
confera poeziei un ton intim, săgalnic: ,,Cui ce-i pasa ca mi-esti drag?..,,De mi-i da o sarutare’’...,,Voi cerca de ma
iubesti’’...,,Si-apoi cine treaba are?”, ,, Nime-n lume n-o s-o stie”.
Limbajul elevat, specific geniului, se argumenteaza prin termeni livresti si epitete simbolice ,, campiile asire”,
,,piramidele-nvechite”, sau prin asocieri de epitete metaforice: ,,...albastra-mi dulce floare”. Lexemul ,,dulci”, folosit
de patru ori in text, ca adjectiv sau adverb, are valoare de simbol, sugerand ,,gingasia si unicitatea fiintei iubite : ,,
dulce netezindu-mi parul”, ,, dulci ca florile ascunse”, ,,dulce minune”, ,,dulce floare”. Cele doua metafore ,,floare” si
,,minune” surprind prin expresivitate si dezvaluie un adevar spre care conduce intreg discursul liric: iubita ramane o
enigma, o minune a lumii, care surprinde prin gingasie si efemeritatea trairilor.
Conceptia poetului despre iubire ofera o explicatie ideei ce a stat la baza poeziei ,, Floarea albastra” ,,In ceea
ce ma priveste pe mine...ma inselam pe mine insumi luand drept dragoste dorinta de dragoste, adica aceea de a
ingenunchea inaintea unei femei frumoase, pe care mi-o zugraveam imaginatiei si simturilor mele.”
Prin ingemanarea celor doua elemente ale liricii eminesciene, visul de iubire si aspiratia spre inalt a geniului,
poezia ,,Floarea albastra” reprezinta o alta-faţa, mai umanizata, a ,,Luceafarului”.