Mihai Eminescu – Floare albastra

Particularitati ale textului

1. Fraza despre autor, anul publicarii operei si perioada din care face parte.
Mihai Eminescu este un scriitor ce se inscrie in epoca marilor clasici a literaturii romane.
In anul 1867, apare revista Junimii, Convorbiri literare, in care Mihai Eminescu isi
publica poezia „Floare albastra”, in anul 1873.
2. Incadrarea intr-un curent literar si justificarea a doua trasaturi ale acestuia.
Romantismul a fost o miscare artistica, literara si intelectuala aparuta in Europa pe la
sfarsitul sec. Al XVIII-lea, atingand apogeul pe la inceputul anilor 1800. Romantismul a
aparut ca reactie impotriva clasicismului. Se traseaza principalele trasaturi ale
romantismului, total in opozitie cu cele ale clasicismului : introducerea unor noi
categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, uratul, diformul; se cultiva
sensibilitatea si imaginatia, ratiunea pierzandu-si, astfel, importanta; se doreste
evadarea din realitate, prin vis sau somn, intr-un cadru inconjurat de natura; are in
prim-plan, de cele mai multe ori, sentimentul iubirii; se contureaza tema omului de
geniu care traieste intr-o nefericire continua, nefiindu-i suficienta iubirea pamanteasca;
aspiratia catre absolut; limbajul subiectiv.
!- De ales doua trasaturi SI de comentat putin !
3. Tema
Tema operei „Floare albastra” este tema iubirii, care se impleteste cu tema naturii si cu
tema omului de geniu, poezia avand, astfel, o complexitate tematica, specifica poeziei
eminesciene.
 4. Doua idei poetice/ secvente comentate:
PRIMA SECVENTA:
- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
-femeia formuleaza un repros („iar)
-ii spune ca fericirea NU poate fi
atinsa prin meditatie, prin cautarea
absolutului („Nu cata in
departare/Fericirea ta, iubite!”)
-femeia ii creeaza portretul iubitului
– nevoia de cunoastere, aspiratia
spre absolut (atitudine specific
romantica), subliniate prin elemente
cosmice („stele”, „nori”, „ceruri”),
ellemente terestre („rauri”, „mare”,
„campii asire”) si prin elemente
istorice („piramidele-nvechite”)
A DOUA SECVENTA:
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
-subliniaza opozitia intre statutul iubitului
si cel al femeii => incompatibilitatea intre
omul de geniu (eul liric, in ipostaza
indragostitului) si omul de rand (femeia)
-ceea ce ii dstinge pe cei doi este orientarea
existentei lor: femeia (omul de rand) cauta
fericirea (acest lucru reiese si din reprosul
aflat la inceputul poeziei), iar eul liric
(omul de geniu) cauta adevarul; INSA, in
aceasta secventa, omul de geniu accepta
reprosul omului de rand si renunta (pentru
moment) la propria lui conditie, pentru a
experimenta adevarul ca prin iubire poti
atinge fericirea: „Ah! Ea spuse
adevarul;/Eu am ras, n-am zis nimica”
-Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
A TREIA SECVENTA Când prin crengi s-a fi ivit
-contine un scenariu erotic Luna-n noaptea cea de vară,
in care invitatia la iubire Mi-i ţinea de subsuoară,
este formulata de femeie Te-oi ţinea de după gât.
(„Hai in codrul cu
verdeata”) Pe cărare-n bolţi de frunze,
-sentimentul e trait intr-un Apucând spre sat în vale,
cadru natural => Ne-om da sărutări pe cale,
sentimentul iubrii se Dulci ca florile ascunse.
proiecteaza in natura, ceea
ce il face sa se transforme
Şi sosind l-al porţii prag,
intr-un spatiu ideal (sa fie
Vom vorbi-n întunecime:
idealizat)
Grija noastră n-aib-o nime,
-codrul creeaza spatiul
sigur, asigurand intimitatea Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
indragostitilor
-susurul izvoarelor („Und-izvoarele plang in vale”)
sugereaza impletirea iubirii cu sentimentul de suferinta
-e surprinsa dezinvoltura femeii, ce manifesta sentimentul
iubirii prin gesturi consacrate: sarut, imbratisare
-scenariul erotic se caracterizeaza prin simplitate si
senzualitate, plasandu-se intr-un cadru natural. Omul de
geniu „coboara” pe pamant pentru a trai sentimentul de
iubire, sentiment destinat numai oamenilor (Vladimir
Streinu)
 -se manifesta din nou vocea eului liric,
A PATRA SECVENTA (ULTIMA)
identificandu-se doua atitudini:
a) Extazul indragostitului – se
Înc-o gură - şi dispare...
manifesta in comparatia populara
Ca un stâlp eu stam în lună!
(„Ca un stalp eu stam in luna!”) si
Ce frumoasă, ce nebună
prin sintagma „floare albastra” –
E albastra-mi, dulce floare!
care apare pentru prima data in
poezie – intr-o constructie
..............
exclamativa (subliniind, din nou,
extazul indragostitului : „Ce
Şi te-ai dus, dulce minune,
frumoasa, ce nebuna/ E a;bastra-mi
Ş-a murit iubirea noastră -
dulce floare!”)
Floare-albastră! floare-albastră!...
b) a doua atitudine – opusa celei
Totuşi este trist în lume!
dintai – in care se instaleaza
suferinta, sentiment trait la
intensitate maxima, ca cel de
dinainte. („Si-a murit iubirea
noastra”)
-epitetul „dulce” include ambele
sentimente, ambele atitudini ale
poetului ( atitudinea de extaz – „dulce
floare”, iar atitudinea de suferinta –
„dulce minune”), alaturand doua
sentimente opuse.
 5. Particluaritati/Elemente ale textului.
A. Titlul
- Floarea albastra e un simbol romantic al absolutului, al idealului,
intemeiat pe o perceptie cromatica: albastru – cer, mare => infinit
(Vladimir Streinu)
- Tot acelasi critic literar considera ca, pentru Eminescu, floarea albastra e
un „ideal erotic de frumusete”
- Se observa o antiteza intre culoarea albastra – care reprezinta infinitul,
cerul, departarea si floare – viata efemera, terestra
B. Compozitia
-existenta a doua planuri, doua lumi care coexista: 1. lumea cunoasterii
absolute (lumea in care traieste eul liric – omul de geniu) si 2. lumea iubirii
concrete ( lumea in care traieste femeia – omul de rand).
-ultimul vers „Totusi este trist in lume!” poate reprezenta o incununare a
gandurilor omului de geniu si poate fi interpretata in sensul in care „Desi
exista iubire pe lume, aceasta este un loc trist, deoarece iubirea, ca orice
lucru terestru, este efemera” (Vladimir Streinu)
6. Concluzie
In concluzie, Floare albastra, de Mihai Eminescu, dezvolta teme si motive
specifice romantismului, impletindu-se toate intr-un mod poetic, datorita
limbajului figurat si subiectiv. Iubirea si natura se imbina intr-un discurs
poetic al omului de geniu, trasand sentimentele continue ale acestuia de
nefericire si neimplinire sufleteasca.