DORINŢA

• Vino-n codru la izvorul • Fruntea albă-n părul galben

Care tremură pe prund, Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Unde prispa cea de brazde Lăsând pradă gurii mele
Crengi plecate o ascund. Ale tale buze dulci...

• Şi în braţele-mi întinse • Vom visa un vis ferice,

Să alergi, pe piept să-mi cazi, Îngâna-ne-vor c-un cânt
Să-ţi desprind din creştet valul, Singuratice izvoare,
Să-l ridic de pe obraz. Blânda batere de vânt;

• Pe genunchii mei şedea-vei, • Adormind de armonia

Vom fi singuri-singurei, Codrului bătut de gânduri,
Iar în păr înfiorate Flori de tei deasupra noastră
Or să-ţi cadă flori de tei. Or să cadă rânduri-rânduri.

Poezia Dorinţa este o idilă clasică, făcând parte din categoria creaţiilor veroniene şi a fost publicată
în revista „Convorbiri literare” din 1 septembrie 1876.

În creaţia eminesciană, dragostea şi natura sunt teme permanente, prima aflându-se în consonanţă
cu cea de a doua, deoarece natura devine o stare de suflet care reflectă prin înfăţişarea ei sentimentele
eului liric.
Motivele eminesciene - codrul, floarea de tei, izvorul, legătura omului cu natura.
Consider că, viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de
specie - idilă. La romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la
stările sufleteşti ale eului. Dorinţa aparţine acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii paradisiace, prezentă
în idilele eminesciene din aceeaşi perioadă de creaţie, Sara pe deal, Floare albastră, Lacul, Povestea
teiului, sau în secvenţa idilică din Luceafărul. Viziunea despre lume, include şi perspectiva erotică, Tudor
Vianu aprecia că „...intră în categoria romantică a acelui infinit nesaţiu care amestecă firul voluptăţii cu
al durerii”.

Titlul poeziei este un derivat de la cuvântul „dor” cu sufixul - „inţă” dar, spre deosebire de acesta,
care „se răsfrânge cu precădere spre trecut” (Gh. Tohăneanu) trimiţând spre o experienţă deja trăita,
dorinţa se orientează exclusiv către viitor, ceea ce explică lipsa formelor verbale la vreunul dintre
timpurile trecutului. De aceea, dragostea nu apare în acest poem ca realitate consumată, ci ca o aspiraţie
spre împlinire prin iubire, ca un ideal.

Poezia este alcătuită din şase catrene dispuse într-o succesiune de cinci tablouri ale ceremonialului
erotic: chemarea în codru: strofa 1; imaginea aşteptării: strofa a II-a; imaginea întâlnirii - strofa a III-a;
jocurile de tandreţe: strofa a IV-a; somnul şi visul: strofele V-VI.

Prima strofă a poeziei conturează cadrul natural, un spațiul real, în care sunt prezente elemente
concrete ale naturii înconjurătoare şi în care urmează să se desfăşoare idila, ceremonialul erotic.
Acest decor însumează elemente specific eminesciene, izvorul şi codrul, prezentate prin intermediul
unei personificări („izvorul care tremură pe prund”), al unei metafore („prispa cea de brazde”) şi al unei
epitet metaforizat („crengi plecate”). Se sugerează astfel ideea de spaţiu sacru, ascuns privirii oamenilor,
un fel de insulă a lui Euthanasius, în care se vor retrage cei doi îndrăgostiţi. Ȋn plan afectiv, această strofă
corespunde primei secvenţe a ceremonialului erotic – chemarea în codru – care se materializează prin
folosirea verbului „vino” la modul imperativ.

Ȋn strofa a doua apar sugerate treptele apropierii îndrăgostiților – momentul aşteptării şi al

întȃlnirii – urmare firească a chemării anterioare. Aceste momente sunt văzute însă ca posibilitate, ca

1
dorință arzătoare, exprimată prin conjunctivele unor verbe de mişcare: „să alungi”, „să cazi”, „să desprind”,
„să ridic”, „să ridic”, care reliefează totodată şi nerăbdarea aşteptării.

Ȋn strofa a treia se continuă ceremonialul erotic, acest ritual al intimității, cu jocul gesturilor de
tandrețe („Pe genunchii mei şedea-vei”) care se desfăşoară în mijlocul codrului, în singurătate („Vom fi
singuri-singurei”) sub ploaia înmiresmată a florilor de tei („Iar în păr înfiorate/Or să-ți cadă flori de tei”).
Repetiţia ,,singuri – singurei”, expresie a voluptăţii izolării cuplului de restul universului,
sugerează refacerea de către cei doi a cuplului adamic.
Forma verbală inversată „şedea-vei” şi cuvântul popular „singurei” schiţează o atmosferă familială.

Acest joc se continuă şi în strofa a patra, unde se face trecerea către realizarea idealului erotic.
Portretul iubitei este conturat cu ajutorul epitetului „buze dulci”, ce induce ideea de pasiune, şi prin
intermediul a două epitete cromatice: „fruntea albă”, ce semnifică puritatea, inocenţa, şi „părul galben” ce
aminteşte de lumea basmului, semnificȃnd bucurie, lumină, entuziasm.

Penultima strofă a idilei evidențiază momentul visului ca trăire maximă a idealului de iubire („Vom
visa un vis ferice”), în comuniune cu elementele naturii care participă şi vibrează la starea profundă de
fericire a celor doi îndrăgostiți („Ȋngȃna-ne-vor c-un cȃnt/Singuratece izvoare,/Blȃnda batere de vȃnt”).
Posibilitatea visului, ca şi dorința, se impune numai la viitor şi de aceea în strofa a V-a se întȃlnesc
două verbe la viitor. Dintre acestea, forma inversă sporeşte armonia versului, muzicalitatea lui, creȃnd o
uimitoare imagine auditivă, potențată şi de prezența unor cuvinte din aceeaşi sferă semantică: „ blȃnda
batere”, „singuratice izvoare” cu epitete adjectivale antepuse.

Strofa finală pecetluieşte definitiv legătura îndrăgostiților cu natura prin prezența somnului ca
semn al unei stări profunde de fericire.
Căderea florilor de tei „rȃnduri-rȃnduri” sugerează ritmul universului, armonia întregii lumi,
eternitatea naturii şi, totodată, posibilitatea repetării la infinit a farmecului trăirii. Ȋn acest context, perechea
izolată, dar ocrotită de natură şi contopită cu aceasta, simbolizează perpetuarea vieţii, deoarece legătura cu
ea, cu natura, are ca urmare firească universalizarea iubirii şi accesul către eternitate.

Izvorul şi teiul au capacitatea comună de a sugera senzaţia de ritm „prin însuşi actul «căderii», a
undelor, a florilor” (Gh. Tohăneanu).

Ideea de bază a poeziei – aspiraţia către fericire prin iubire, împlinirea sentimentului de dragoste
prin realizarea armoniei cuplului – este sugerată la nivel morfologic prin categoria gramaticală a
persoanei. Atȃt unele forme pronominale, cȃt şi formele verbale sunt folosite la persoana I singular cȃnd e
vorba de prezenţa eului liric („mi”, „să desprind”, „să ridic”, „mei”, „al meu”), oscilȃnd cu cele de
persoana a II-a singular, cȃnd se referă la fiinţa iubită („vino”, „să alungi”, „să cazi”, „te”, „ale tale”).
Posibilitatea armoniei cuplului şi a împlinirii dragostei este sugerată prin forme verbale şi pronominale de
persoana I plural, ca urmare firească a unirii destinelor protagoniştilor prin iubire: „vom fi singuri”, „vom
visa”, „ne”, „noastră”.

Versurile poeziei sunt scurte, organizate în şase catrene, cu măsura de 7-8 silabe, rit trohaic şi rima
încrucişată la nivelul versurilor 2 şi 4. Armonia poeziei este accentuată de structura fonică a cuvintelor. Se
remarcă frecvenţa vocalelor „o”, „a” şi a unor cuvinte cu o muzicalitate deosebită („izvorul”, „brazde”,
„înfiorate”, „tei”, „adormind”, „armonie”).

Ȋn opinia mea, creația eminesciană „Dorința” ilustrează cu prisosință adevărul că idila

eminesciană este absolută, de o gravitate evanghelică şi că dragostea eminesciană rămȃne sentimentul
eternei existențe.

Ȋn concluzie, prin elemente precum: tema aspiraţiei spre o iubire ideală, posibilă numai în mijlocul
naturii, motive literare specifice, corespondenţa natură – stare sufletească, procedeele artistice şi

2
subiectivitatea afirmată direct prin verbe şi pronume la persoana I şi a II-a singular, „Dorinţa” se dovedeşte
a fi expresia deplină a romantismului ce l-a caracterizat plenar pe poetul Mihai Eminescu.