Dorința

De Mihai Eminescu
Romantismul:
-este un curent literar care apare ca reacție împotriva clasicismului.(acordă importanță sentimentului
și sensibilității.)
-principalele trăsături promovate de romantici sunt:
• identificarea a noi surse de inspirație cum ar fi: istoria, natura, folclorul, primatul
sentimentului, primatul sensibilității, ironizarea prezentului și glorificarea trecutului, etc.

Autor:
-face parte din Epoca Marilor Clasici alături de Slavici, Caragiale și Creanga
-este un poet romantic, un „romantic întârziat”

Poezia:
-apare la 1 septembrie 1876
-face parte din etapa a II-a de creație, cea ieșeană, faza romantică a prozei eminesciene.
-poezia e ca specie literara o idilă, în care cadrul natural este schițat, în care cuplul de îndrăgostiți se
întâlnește în codru, proiectând pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste împlinită în
maniera ideală

Titlul poeziei:
-provine de la substantivul „dor”, cuvânt intraductibil în alte limbi
-exprima o stare sufletească în care se împletește suferința cu așteptarea, aspirația cu melancolia în
lipsa persoanei iubite.

Tema:
-temele poeziei sunt de factură romantică: natura și iubirea
-în lirica eminesciană natura nu poate fi disociată(despărțită) de iubire

Compoziție și structură:
Poezia e structurata în 6 catrene și 3 secvente lirice.

Secventa I: cuprinde strofa I

-debutează cu o chemare la iubire prin verbul la imperativ “vino!”, o chemare în mijlocul naturii
romantice.
-gesturile îndrăgostiților sunt tandre, ceremonioase și se desfășoară precum o inițiere în arta
misterioasa a iubirii
-timpul verbal care predomină este prezentul care sugerează obiectivitate, un timp real, verosimil -
elementele care alcătuiesc cadrul natural: codrul, izvorul, crengile sunt specifice eminesciene,
alcătuiesc un topos securizant benefic erosului, o natură mirifică, un cadru propice împlinirii iubirii.
-bărbatul îndrăgostit își cheamă iubita în mijlocul codrului, în acel loc sacru în care crengile plecate
ale copacilor ascund “prispa cea de brazde”.
-personificarea “izvorul care tremura pe prund” sugerează comuniunea dintre sentimental uman și
cadrul natural, emoția și nerăbdarea îndrăgostitului sunt transmise naturii înconjurătoare.
-personificarea “crengi plecate o ascund” evidențiază atmosfera propice întâlnirii.
-ca părți de vorbire predomină substantivele care dau o notă de unicitate și individualizare a locului.

*arhetip=model originar, repetabil

*prozodie=ritm, rimă, măsură
Secvența II: cuprinde strofele II, III, și IV
-în strofa II și III-a îndrăgostitul își imaginează desfășurarea ritualică a întâlnirii cu ființa iubită
-verbele din strofa a II-a sunt la modul conjunctiv: “să alergi”, “să-mi cazi”, “să desprind” ,
“să ridic” și arată o acțiune posibilă, realizabilă și descriu ipotetica întâlnire a celor 2 îndrăgostiți

-în strofa a III-a, planul real e înlocuit de imaginar, iar verbele la viitor “șede-vei”, ”vom fi”,
“or să cada” sugerează o proiecție a visului de iubire
-scenariul erotic se va desfășura astfel: bărbatul îndrăgostit o așteaptă pe iubită, ea aleargă și cade la
pieptul sau, iar ea își va desprinde valul pentru a-i contempla frumusețea și puritatea trăsăturilor
fizice
-dacă în strofa I verbele sugerează emoția, nerăbdarea, la fel și în strofa a II-a și în strofa a III-a
verbele sunt la viitor și aduc o notă de liniște favorabilă împlinirii iubirii
-repetiția adjectivului “singuri singurei” sugerează faptul că pădurea este cea care oferă toposul
prielnic împlinirii iubirii
-căderea florilor de tei este o binecuvântare pentru iubirea celor 2, florile de tei sunt personificate
“înfiorate” și sugerează că emoția îndrăgostitului e transmisă naturii
-observăm prezența unui motiv specific eminescian, teiul, care redă o imagine olfactivă
-în strofa a IV-a se schițează un portret al iubitei, o imagine ideală a feminității, stereotipă asemeni
zânelor din basme: ”frunte alba”, “păr galben” (epitete cromatice)
-întâlnirea dintre cei 2 e marcată prin sărut, care sugerează legământul dintre cei 2, uniunea
spirituală, împlinirea iubirii și atracția erotică reciprocă
-epitetul “buze dulci” sugerează frăgezimea buzelor și extazul atingerii fizice
(adj. “dulce” e frecvent întâlnit în lirica eminesciană)

Secvența III: cuprinde strofele V și VI

-poetul mărturisește că întreaga iubire idealizată reprezintă “un vis ferice” subliniată de aliterația:
“vom visa un vis”
-observăm personificările: “îngâna-ne-vor cu-un cânt”, “blânda batere de vânt” specific creaților
folclorice
-verbele la viitor: “îngâna-ne-vor”, “vom visa” sugerează că sentimentul iubirii este prezentat sub
forma aspirației omenești către fericire

-în strofa a VI-a se înfățișează perechea umană, adormită în mijlocul codrului datorită armoniei
perfecte, creata de imaginile olfactive, auditive, tactile și vizuale = sinestezie(corespondență)
*bătut de gânduri = meditative, reflexive
*auditiv = acustic, sonor
-codrul e personificat “bătut de gânduri” și se comportă ca o ființă care ocrotește dragostea celor 2
și reflectează la povestea de iubire pe care o ascunde , prin urmare natura este una umanizată,
meditativă
-poetul reia imaginea „florilor de tei” care cad permanent asupra celor 2 și al căror număr este
hiperbolizat
-repetiția “rânduri, rânduri” încheie poezia și arată trăinicia iubirii

-din punct de vedere prozodic, poezia e alcătuită din 6 catrene care trebuie citite în distihuri
(grup de câte 2) , măsura este de 7-8 silabe specifică poeziei populare, ritmul este trohaic, iar rima
este pereche.

Aparent numai o idilă, poemul eminescian capătă accente filosofice și dezvoltă două idei: pe de o
parte, aceea ca perechea umană, armonizată prin dragoste, devine un simbol mitic al perpetuității
vieții iar pe de alta parte, ideea ca, prin intermediul unei iubiri desăvârșite, omul nu se mai simte
doar o ființă trecătoare prin lume, căci el atinge eternitatea spirituală prin forța sentimentelor sale.
 Dorinţa

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.