Universitatea Bucureşti

Facultatea de Psihologie şi Știinţele Educaţiei

Specializarea PIPP – Focşani

Anul I – semestrul I

Portofoliu
Literatura Română

Profesor:

Lect. Univ. Dr. Oana Stoican

Student:

Zaiţ (Boldeanu) Daniela Elena

Focşani

2021
 Cuprins

Mihai Eminescu

Floare-albastră – Analiza textului

Dorinţă – Analiza textului

Ion Creangă

Povestea lui Harap-Alb – Analiza textului

Povestea lui Harap-Alb – Caracterizarea unui personaj

Povestea lui Harap-Alb – Relaţia dintre două personaje

Ion Luca Caragiale

O scrisoare pierdută– Analiza textului

O scrisoare pierdută– Caracterizarea unui personaj

O scrisoare pierdută– Relaţia dintre două personaje

Ioan Slavici

Moara cu noroc – Analiza textului

Moara cu noroc – Caracterizarea unui personaj

Moara cu noroc – Relaţia dintre două personaje

Tudor Arghezi

Testament – Analiza textului

Flori de mucigai – Analiza textului

Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Analiza textului

Daţi-mi un trup voi munţilor – Analiza textului

Liviu Rebreanu

Ion – Analiza textului

Ion – Caracterizarea unui personaj

Ion – Relaţia dintre două personaje

Camil Petrescu

Ultima noapte de război, întâia noapte de dragoste – Analiza textului

Ultima noapte de război, întâia noapte de dragoste – Caracterizarea unui personaj

Ultima noapte de război, întâia noapte de dragoste – Relaţia dintre două personaje

Nichita Stănescu

Leoaică tânără, iubirea – Analiza textului

In dulcele stil clasic – Analiza textului

Marin Sorescu

Iona – analiza textului

 ANALIZA TEXTULUI LIRIC

Dorinţă, de Mihai Eminescu

Elemente de analiză Răspunsuri

I. INTRODUCERE
Date succcinte despre autor : perioada
literară,domeniu literar reprezentativ,
curent literar etc.
Date succinte despre text : data
scrierii/publicării,
volumul din care face parte etc.
Specia literară în care se încadrează
textul
Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii
care stau
la baza textului; variante
II. CUPRINS
Tema textului
Motive (specifice unor curente literare
sau stilului individual); laitmotive
•Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici, 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889 ) a fost
un poet, prozator și jurnalist român,socotit de cititorii români și de critica literară
postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
•Mihai Eminescu s-a înscris în romantismul european prin
tema iubirii şi a naturii, care este predominantă în lirica sa.
•Poezia Dorinţă, de Mihai Eminescu, a fost publicată la 1 septembrie 1876 în
revista „Convorbiri literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o
adevărată „ars poetica”pentru lirica erotică eminesciană.
• Poezia „Dorinţă aparţine genului liric şi este o idilă clasică, o poezie de dragoste şi
de natură.
•Prima variantă a acestei poezii a fost concepută sub formaunei scrisori de dragoste,
pe care poetul o adresa iubitei,stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des
întâlnit în creaţiile lirice ale epocii.
•Dorinţa este o idilă romantică, ce exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe
care poetul aspiră să o atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului
s-ar împlini.
•Fiecare strofă fixează o secvență dintr-o idilă cu ceremonial stereotip, alcătuit din
același lanț de fapte erotice: chemarea în codru ( motivul codrului ), o imagine a
așteptării ( motivul aștepătii ), jocul gesturilor de tandrețe, somul și visul ( motivul
somnului și motivul visului ) ce sunt în acord cu mișcarea naturii prin caderea florilor
de tei (motivul florilor de tei). Elementul cheie al poeziei este reprezentat de cuvântul
„ singuri ” ce poate fi un motiv al singurătății, reluat prin forma diminutivală
„ singurei ”, apoi prin forma de feminin „ singuratece ” care surprind o trăsătură
esențială a poeziilor eminesciene: dorința de singurătate.
 Comentarea titlului : formă •Titlul este exprimat prin substantivul comun „dorinţa” format cu sufixul „-inţa”de la
(analitic/sintetic, substantivul „dor”, cuvânt cu o mare încărcătură afectivă. Titlul Dorinţa argumentează
structură morfologică/sintactică) și romantismul şi sugerează imaginea iubirii posibile, dar neîmplinite. Dragostea este
semnificații, proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia poetului pentru un sentiment
relevanță prin raportare la mesajul ideal, dorinţa profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii acestui sentiment
textului profund.
Tip de l Tip de lirism/Prezenţa eului liric: •În poezia Dorinţa, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o
 eul liric obiectiv poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin
 eul liric subiectiv eul liric ludic, intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului
parodic subiectiv, propriu artei poetice.
Structură: •Poezia Dorinţa este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care
o Părți, secvențe poetice sunt delimitate prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin
o Incipit, final succesiunea tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.
•Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele
II, III, IV, iar cele două strofe dinfinalul poeziei compun ultima secvenţă.
• Prima secvenţă poetică. Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii.
Verbul la imperativ „Vino”,careconstituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea
şi dorinţa puternică a poetului pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita
este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice specific
eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.
•În această secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea
sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de
către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care
să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate
o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată şi în continuarea
poeziei, în versul din a treia strofă, stare sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei”.
•A doua secvenţă poetică. Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV)
ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii. Verbele la
conjunctiv - „să alergi”,să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ
viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cutimpul prezent din
prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii. Gesturile
 îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe
mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, /
Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.
•În lirica eminesciană, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei,
prin imaginea olfactivă,amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă,
unică. Eminescu alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin epitetecromatice „fruntea
albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet specific
eminescian, „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale
buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se
contopesc şi se integreazătotal ritmurilor naturii.
•A treia secvenţă poetică. Ultima secvenţă lirică este alcătuitădin ultimele două strofe
şi continuă descrierea dorinţei puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale,
care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura este
personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste,
creând un fundal muzicalce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor c-un cânt /
Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.
•Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată,
sugerând prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă,
spre eternitate, prin motivul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de
gânduri / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.Personificat,
codrul participă afectiv, ca un prieten apropiatal poetului, la trăirea sentimentului
de dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei
specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentuluide dragoste, pe care îl
proiectează într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară:
„Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.
- Tehnici de compoziţie a textului Elementul de recurenta al poeziei este motivul ”florilor de tei”
poetic: Simetria celor trei secvenţe lirice, care sunt delimitate prin alternanţa planurilor
o Recurenţa temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea tablourilor de natură ce
o Simetria alternează cu scenele erotice
o Opoziţia
- Modalităţi de realizare a Ca structura, discursul liric este un monolog liric adresat cu organizare liniara pe
discursului poetic strofe, fiind osuccesiune de 5 tablouri.
 - Limbajul operei lirice:
o Planul fonetic: sonoritate, armonie,
eufonie, muzicalitate; tropi specifici:
aliterație asonanță, repetiție, onomatopee
o Planul lexical:
• Inventar lexical; câmpul lexical
dominant ; termeni ce denumesc
sentimente, trăiri / simțuri, cuvinte-cheie.
• Semnificaţia cuvintelor:
•Semnificaţie concretă
•Semnificaţie simbolică, abstractă
o Planul morfo-sintactic:
•Organizarea limbajului în propoziţii şi
fraze:
•Propoziţii lungi / scurte
•Propoziţii cu structură simplă / complexă
•Topică standard / atipică
•Construcţii morfo-sintactice
predominante:
•Verbale. Justificarea utilizării unor
moduri și timpuri verbale
•Substantivale/adjectivale
 Contribuţia de sens a unor
construcţii gramaticale;
 Paralelismul gramatical –
mijloc de construire
semnificaţiei;
o Rolul punctuației
o Planul imaginilor artistice: vizuale,
auditive, alfactive, tactile gustative,
statice.
o Planul stilistic - figuri de stil/tropi:
Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or să-ţi cadă”,
„şede-vei”, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic.
Verbele aflate la conjunctiv ilustrează, în principal, concepţia lui Mihai Eminescu
despre iubirea ideală, pe care n-o împlineşte, dar o doreşte cu patimă: „să alergi”,
„să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”, „s-o culci”.
Verbele la prezent sugerează permanentizarea atitudinii prin care natura
umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.Verbele la viitor sugerează
optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva
nedefinit,ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-unviitor neprecizat:
„vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.
Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce
s-ar putea împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-
rânduri”, lăsând loc speranţei meditative.
Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia puternică
a celor doi îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”.
Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea
sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: „îngâna-ne-vor
c-uncânt / Singuratice izvoare / Blânda batere de vânt”, „...armonia/ Codrului bătut
de gânduri”.
Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „frunteaalbă”, „părul galbăn”
şi „buze dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi
delicateţe al fetei.
a
 epitet, comparație, metaforă,
personificare, hiperbolă
o Caracteristicile limbajului poetic:
ambiguitate, expresivitate, sugestie

- Prozodie: • Rima este construită printr-o singură pereche în fiecare strofă, diminuează
o Organizarea în pagină tonalitatea poeziei populare.
o Rimă • Ritmul trohaic
o Ritm •Versurile au măsura doinei populare, de 7-8 silabe.
o Măsură
III. ÎNCHEIERE
Susținerea unei opinii despre modul în Mihai Eminescu sintetizează în poezia Dorinţa concepţia sa despre iubire, care poate
care tema şi viziunea despre lume a fi o poveste de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în mijlocul naturii
scriitorului se reflectă în textul poetic participative şi ocrotitoare. Poezia Dorinţa este un mic poem pastoral, o poveste de
studiat iubire posibilă doar prin intermediul visului de fericire deplină, de aceea poezia este o
idilă.

ANALIZA TEXTULUI LIRIC


Elemente de analiză
I. INTRODUCERE
Date succcinte despre autor : perioada
literară,
domeniu literar reprezentativ, curent
literar etc.
Date succinte despre text : data
scrierii/publicării,
volumul din care face parte etc.
Specia literară în care se încadrează textul
Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii
care stau
la baza textului; variante
II. CUPRINS
Tema textului
Motive (specifice unor curente literare sau
stilului individual); laitmotive
Floare-albastră, Mihai Eminescu
Răspunsuri
• Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici, 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889 ) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară
postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
• Mihai Eminescu s-a înscris în romantismul european prin tema iubirii şi a naturii, care este
predominantă în lirica sa.
•Poemul ‘‘Floare albastră’’, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în
1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, „un nucleude
virtualităţi menite să anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul.
•Poezia “Floare albastră” aparţine genului liric,în cadrul căruiase conturează un
tablou din viaţa rurală, evidenţiindu-se atitudinile oamenilor în plan erotic.
•Sursa de inspiraţie a poeziei este mitul romantic al florii albastre, caracteristic
romantismului. Acest mit este preluatdin opera scriitorului german Novalis şi se
referă la dorinţade cunoaştere, de atingere a unui ideal. La Eminescu acest ideal
este iubirea, floarea albastră fiind aici o metaforă pentru femeia iubită.
•Poezie romantică “Floare albastră” face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre
deosebire de alte poezii erotice, această creaţie este înnobilată cu profunde idei
filozofice, care vor ajunge la desăvârşire în poemul Luceafărul.
•Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică
împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării cuplului.
•În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează
puritatea iubirii şi candoarea iubitei.
•În romantismul eminescian, motivul „florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea
ideală posibilă, proiectată înviitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee
îmbogăţităde poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitateaa două
lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi.
•O altă interpretare pe care critica românească a dat-o acestui motiv literar este aceea
a „florii de nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne
 mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit.
Comentarea titlului : formă •Titlul poeziei este alcătuit din două sintagme: „floare”, reprezentând efemeritatea,
(analitic/sintetic, delicatețea și „albastră” sugerând infinitul cosmic, dar și aspirația. Titlul este și o
structură morfologică/sintactică) și metaforă simbol, un motiv romantic care apare și în alte literaturi.
semnificații,
relevanță prin raportare la mesajul textului

Tip de l Tip de lirism/Prezenţa eului liric: •În poezia “Floare albastră” se îmbina lirismul subiectiv cu cel obiectiv -monologul
 eul liric obiectiv liric al iubitei cu monologul lirico-filozofical poetului.
 eul liric subiectiv eul liric ludic,
parodic
Structură: •Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al
o Părți, secvențe poetice iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul
o Incipit, final subiectiv cu cel obiectiv.Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei, adresată
bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.
•Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe
prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat
în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu.
Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice,
oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
Lirismul subiectiv din această secvenţă atestă prezenţa eului liric prin adresarea
directă a fetei, care ar dori ca iubitul să aparţină lumii obişnuite şi să-şi găsească
fericirea alături de ea.
•Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric aleului poetic, în care se
accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei.
Iubita este „mititic㔺i, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o
uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine
exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”.
Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-gramaticale ale verbelor şi
pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”, „eu”, „-mi”.
•A treia secvenţă poetică - Următoarea secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul
liric al fetei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive
 romantice specifice liricii eminesciene - codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile –
sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „- Hai în codrul cu verdeaţă,
/ Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”.
Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostază accentuată
prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.
•A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui
poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi
perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în
lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl
trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
- Tehnici de compoziţie a textului Elementul de recurenta al poeziei este motivul romantic -FLOARE-ALBASTRĂ- își
poetic: are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, de iubire
o Recurenţa pură, întâlnit și la Novalis sau Leopardi.
o Simetria Simetria celor patru secvențe poetice este susținută de monologul liric al fetei, care
o Opoziţia exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecții
ulterioare ale bărbatului. Monologul fetei ia, în primele trei strofe, forma reproșului
și conține simbolurile eternității - morții configurând imaginea lumii reci a ideilor
abstracte. Meditația bărbatului, din strofa a patra, poartă germenele ideii de final.
”Totuși este trist în lume !”, și segmentează monologul fetei, care se continuă cu
chemarea la iubire în spațiul terestru, cadru natural paradisiac.
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziții: eternitate / moarte
– temporalitate / viață - masculin / feminin - detașare apolinică / trăire dionisiacă
– abstract / concret - vis / realitate - aproape / departe - atunci / acum.
- Modalităţi de realizare a Modalităţile de realizare a discursului poetic este de tipul monologului liric al iubitei
discursului poetic si de monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv.
- Limbajul operei lirice: •Planul fonetic
o Planul fonetic: sonoritate, armonie, - „armonia imitativă" - concordanţa între sonoritatea expresiei şi ideea exprimată;
eufonie, muzicalitate; tropi specifici: - consoanele ş, s, t (în ultima strofă) sugerează tristeţea, iar m, n în rima, nostalgia.
aliterație asonanță, repetiție, onomatopee •Planul lexico-semantic
o Planul lexical: - cuvinte din câmpul semantic al cosmicului: „stele", „nori”, „ceruri nalte",
 Inventar lexical; câmpul „râuri de soare", „depărtare";
lexical dominant ; termeni ce - cuvinte din câmpul semantic al spaţiului terestru: „codru", „izvoare", „vale",
 denumesc sentimente, trăiri /
simțuri, cuvinte-cheie.
 Semnificaţia cuvintelor:
 Semnificaţie concretă
 Semnificaţie
simbolică, abstractă
o Planul morfo-sintactic:
 Organizarea limbajului în
propoziţii şi fraze:
 Propoziţii lungi /
scurte
 Propoziţii cu
structură simplă / bărbatului).
complexă
 Topică standard /
atipică
 Construcţii morfo-sintactice
predominante:
 Verbale. Justificarea
utilizării unor moduri și
timpuri verbale
 Substantivale/adjectiv
ale
 Contribuţia de sens a unor
construcţii gramaticale;
 Paralelismul gramatical –
mijloc de construire a
semnificaţiei;
o Rolul punctuației
o Planul imaginilor artistice
(perspectiva din care scriitorul abordează
conţinutul, folosindu-se de imaginaţie şi
„pădure", „baltă", „trestie", ,foi de mure", „bolti de frunze", „sat, „al porţii prag";
- schimbarea valorii gramaticale: „dulce" (adjectiv şi adverb);
- termeni şi forme populare: „încalţe", „nu căta", „vom şedea", „oi desface",
„nime"; limbajul familiar accentuează intimitatea.
• Planul morfologic
- pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, ca mărci ale subiectivităţii (lirismul de
măşti);
- dativul posesiv („albastra”);
- verbele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau veşnicia naturii
(descrierea);
- verbele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (monologul fetei);
- verbele la trecut redau detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (meditaţia
• Rolul punctuatiei
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind
împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima
strofă a poeziei: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-
albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”
Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază
vorbirea directă, textul citat aparţine iubitei şi este reprodus
pentru a creiona portretul spiritual al omului de geniu.
•Planul stilistic
Limbajul poetic din prima etapă de creaţie stă sub semnul „podoabelor retorice". Stilul poeziei
erotice este mai colorat, mai image decât ulterior:
- epitetul: „prăpastia măreaţă", „trestia cea lină";
- personificarea: „izvoare plâng în vale";
- comparaţia: „roşie ca măruT, „sărutări... dulci ca florile ascunse";
- inversiuni: „de-aur păruT, „albastra-mi, dulce floare";
- metafora: „răuri în soare", „dulce floare";
- simbolul: „floare albastră, „ceruri nalte", „întunecata mare";
- repetiţia: „Floare-albastră! floare-albastră!...".
 construind imagini artistice): vizuale,
auditive, alfactive, tactile gustative,
statice, dinamice
o Planul stlistic - figuri de stil/tropi:
epitet, comparație, metaforă,
personificare, hiperbolă
o Caracteristicile limbajului poetic:
ambiguitate, expresivitate, sugestie
- Prozodie: •Rima îmbrăţişată, uneori asonantă „căldură/gură”; „frunze/ascunse”.
o Organizarea în pagină •Ritmul este trohaic
o Rimă • Măsura de 7-8 silabe
o Ritm
o Măsură
III. ÎNCHEIERE
Susținerea unei opinii despre modul în care •Înscrisă în romantism, “Floare albastră” este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o
tema şi viziunea despre lume a scriitorului meditaţie cu ecouri asupra aspiraţieicătre absolut în iubire, întrucât Eminescu
se reflectă în textul poetic studiat suprapune peste temaerotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii
sale creaţii romantice.

ANALIZA TEXTULUI ÎN PROZĂ


Elemente de analiză
I. INTRODUCERE:
- Date succcinte despre autor
(perioada literară, domeniu literar
reprezentativ, curent literar etc.)
- Date succinte despre text (data
scrierii/publicării, volumul din care
face parte etc.)
- Specialiterară în care se încadrează
textul
- Surse de inspiraţie, puncte de
plecare, geneza textului; idei
filozofice; teorii care stau la baza
textului; variante;
II. CUPRINS:
- Tema textului;
- Motive (specifice unor curente
literare sau stilului individual);
laitmotive;
- Titlul (semnificații, relevanță prin
raportare la mesajul textului)
- Structură:
Harap-Alb, Ion Creangă
Răspunsuri
I. INTRODUCERE:
Prin intermediul poveștilor și al povestirilor sale, Ion Creangă repune în circulație „observațiuni
morale milenare” (G. Călinescu). Considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii
române, povestitorul moldovean creează o operă inconfundabilă, reprezentativă pentru
spiritualitatea ancestrală românească. Opera acestuia face parte din curentul realist, fiind foarte
vasta si extrem de apreciata in lumea literara.
Basmul cult ,, Povestea lui Harap Alb” este publicat in revista convorbiti literare la data de 1
august 1877.
Basmul cult este o specie a genului epic in proza , pluriepisodica ce implica fabulosul , cu
numeroase personaje purtatoare ale unor valori simbolice , ce intruchipeaza binele si raul in
diversele ipostaze.
Are ca sursa de inspiratie basmul popular, de la care autorul păstrează trăsăturile fundamentale
ale speciei în variantă populară, prin prezența motivelor specifice - împăratul fără urmaşi,
superioritatea mezinului, cifra 3, călătoria, probele, personaje cu puteri supranaturale, victoria
finală a binelui, nunta. Se individualizează însă prin dimensiunile ample rezultate din prelungirea
conflictului, prin construirea unui protagonist fără puteri supranaturale, prin dinamismul acțiunii,
prin oralitate și umor.
II. CUPRINS:
Dincolo de eterna luptă dintre bine şi rău, se observă că tema tratată de autor este una morală,
referitoare la condiţia eroului care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască şi statutul de slugă,
tocmai pentru a învăţa să-şi înţeleagă supuşii şi să-şi exercite responsabil puterea. Opera
dobândește astfel caracter de bildungsroman.
Motivele prezente in basm sunt superioritatea mezinului, călătoria, muncile, demascarea
răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Titlul operei este foarte sugestiv. Din punct de vedere morfologic, titlul este compus dintr-un
substantiv comun si unul propriu. Denotativ, titlul semnifica o specie literara si un nume al unui
protagonist de basm. Din punct de vedere conotativ, titlul aduce actiunea operei mai aproape de
realitatea cotidiana prin substantivul “poveste”. Numele personajului este un oximoron care
evidentiaza schimbarea statutului social al personajului. Personajul dobandeste acest nume dupa
 - Părți, capitole
- Incipit, final
- Elemente paratextuale: motto,
titlurile capitolelor, subsol
- Construcţia subiectului:
o Acţiunea:
 Ordonată
 Întreruptă: alternare de planuri
(se dezvoltă în paralel cel puţin două
intrigi pentru a se uni sau nu la un
moment dat)
o Momentele subiectului (o scurtă
parcurgere a subiectului pe momente:
expozițiunea, intriga, desfășurarea
acțiunii, punctul culminant,
deznodământul)
o Conflictul/conflictele: exterioare (de
idei, de interese, economice, sociale,
politice, morale, religioase, etnice,
erotice, existențiale etc.), interioare
(de natură morală, psihologice,
incalcarea sfatului parintesc datorita inocentei si naivitatii (Alb). Statutul inferioir in care decade
este in opozitie totala cu firea, caracterul si educatia sa (Harap). In opozitie, “Harap” semnifia
sluga neagra si “alb” ce arata lipsa maturitatii, neinitierea personajului.
Incipitul şi finalul sunt nu numai simetrice, ci şi identice în plan simbolic: ambele marchează, în
mod egal şi simultan, câte o intrare şi câte o ieşire între cele două lumi: realul şi fabulosul.
Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează în incipit, deoarece naratorul inovează formula
iniţială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva: cică, adică se spune, fără însă a nega ca în
basmul popular („a fost odată ca niciodată”). Incipitul este in stransa legatura cu finalul ,
construit tot ca o formula specifica, redata in maniera culta :,, Si a tinut veselia ani intregi , si
acum mai tine inca, cine se duce acolo bea si mananca .Iar pe la noi cine re bani bea si mananca ,
iara cine nu se uita si rabda”.Formula de incheiere a basmului face trecerea de la universal
fictional imaginat de autor la realitatea cotidiana a fiecarui cititor.
Actiunea lineara , cronologica pluriepisodica
Subiectul este specific basmelor populare, în care supranaturalul se împleteşte cu lumea reală.
Încă din expozițiune se face trecerea dinspre lumea fabuloasă a poveștii spre universul real.
Craiul este un bărbat văduv, cu trei feciori, îngrijorat ca nu cumva „niciunul să nu fie bun de
nimica” și pus, prin scrisoarea trimisă de fratele său, în postura de a verifica cel dintâi, calitățile
fiului care-i va urma la tron lui Verde Împărat. El reprezintă așadar tatăl grijuliu și responsabil,
preocupat de viitorul propriilor copii. Intriga este reprezentată de cererea împăratului Verde de a-
l trimite pe cel mai viteaz dintre fii să-i urmeze la tron, deoarece el avea numai fete.
Desfășurarea acțiunii cunoaște câteva momente importante care compun povestea unei inițieri:
trecerea podului, intrarea în labirint, întâlnirea călăuzei mincinoase, coborârea în fântână și
dobândirea altei identități, trecerea celor trei probe inițiatice, din care ultima se amplifică. Pentru
a-i pune la încercare, Craiul se îmbracă într-o piele de urs şi îi sperie pe cei doi fii mai mari, la
capătul unui pod. Povăţuit de Sfânta Duminică, pe care o ajutase, mezinul reuşeşte să treacă
proba şi obţine încuviinţarea de a pleca spre împărăţia lui Verde Împărat, primind sfatul Craiului
de a se feri de omul spân şi de omul roş. Trecerea podului simbolizează trecerea la o altă etapă a
vieții, de la inocență la maturitate. Cu toate acestea, el este păcălit de Spân, care, prin vicleşug, îl
face slugă şi-i dă numele de Harap-Alb. Ajuns la palatul lui Verde-Împărat, Spânul se dă drept
nepotul acestuia şi îl supune pe Harap-Alb la trei probe primejdioase, în speranţa că va scăpa de
el: îi porunceşte să-i aducă „sălăţi din grădina ursului”, pielea unui cerb fabulos, bătută în
nestemate şi pe fata Împăratului Roş, pentru a se însura cu ea.
 intelectual-cognitive, de valori, ale Ajutat de Sfânta Duminică, de furnici şi de albine, de cei cinci prieteni fabuloși (Gerilă,
conștiinței etc.) Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi povăţuit permanent de calul său, Harap-Alb
reuşeşte să treacă toate probele. Fata împăratului Roş îl va da în vileag pe Spân şi dezvăluie
celorlalţi că Harap-Alb este, de fapt, nepotul împăratului Verde. Descoperit, Spânul îi taie capul
lui Harap-Alb (punctul culminant). Fata de împărat îl învie cu apă vie şi apă moartă şi cu trei
- Compoziție: smicele de măr verde. Spânul moare, prăbușindu-se din înaltul cerului, unde fusese dus de calul
o Timpul povestirii: Linear lui Harap-Alb, iar eroul se căsătorește cu fata împăratului și moștenește împărăția unchiului său,
(cronologic)/ Fragmentat (în funcţie scenă care reprezintă și deznodământul.
de memoria involuntară, de fluxul Conflictul între bine și rău, specific basmului, se încheie cu victoria forțelor binelui. El este
conştiinţei, de rememorări sau generat de scrisoarea primită de la Verde-Împărat care își roagă fratele să-i trimită pe unul dintre
anticipări) fiii săi ca urmaș vrednic la tron. Conflictul exterior reunește mai multe opoziții, cu cât acțiunea
înaintează, dar toate se leagă de prezența sau de intervenția câtorva personaje: Spânul, împăratul
o Timpul acțiunii: Roș, fiica acestuia. Spânul nu este cu adevărat dușmanul de moarte al tânărului întâlnit în
 real-obiectiv pădurea labirintică, care l-ar fi putut ucide ușor, după ce a aflat de la el cine este și încotro se
 real-subiectiv/ interior duce. El este cel mai aspru modelator al protagonistului și nu un veritabil antagonist. Spânul îi
 ireal/fantastic impune cele trei încercări caracteristice oricărui traseu inițiatic, împăratul Roș le prelungește, la
 simbolic: atemporal, mitic, al fel și fiica acestuia. Se înțelege că vrăjmășiile din jurul fiului de crai sunt false și că fiecare dintre
sacrului, ilimitat etc. opozanți participă într-o anumită măsură și cu bună știință la șlefuirea caracterului tânărului prinț.
Conflictul interior rămâne în plan secundar, surprins prin notații precum: „roș cum îi gotca” sau
„începe a plânge în inima sa”.
o Spaţiul: real/imaginar, Actiunea se desfasoara linear , cronologic prin inlatuirea secventelor narrative / a episoadelor si
natural/artificial, exterior/interior, respecta modelul structural stereotip si ciclic al basmului .
configurat pe orizontală/configurat pe Timpul ficțiunii este ireal /fantastic sugerat prin imperfectul verbului „era”, plasează acțiunea
verticală; symbolic într-o durată nedeterminată. Cu toate acestea, incipitul conține sugestii ale unui timp istoric real,
amintind de perioada Evului Mediu românesc: „țări bântuite de războaie grozave”, „drumuri pe
ape și pe uscat puțin cunoscute”.
- Naratorul: Spațiul ficțiunii este, imaginar deoarece se prezinta o coordonată nedeterminată: „într-o țară”
o Omniscient locuiește Craiul și cei trei feciori ai săi, iar „într-o altă țară mai depărtată”, trăiește fratele său,
o Martor împăratul Verde. Dar, spre deosebire de basmul popular, unde acțiunea se desfășoară pe două
o Personaj tărâmuri, în basmul lui Ion Creangă, elementele de spațiu aparțin aceleiași lumi: grădina ursului,
pădurea cerbului, ostrovul în care locuiește Sfânta Duminică.
Intamplarile sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient .

- Perspectiva narativă:
o Obiectivă / subiectivă
o Omniscientă / focalizată
- Modalităţile narării: relatarea –
naraţiunea (lineară, circulară/sferică,
în ramă)
- Limbajul operei literare:
o Limbaj cult / popular; oral / scris
o Imaginileartistice reprezentative
(dinamice / statice; vizuale / auditive/
tactile / olfactive / gustative;
descriere / metaforă / simbol)
III. INCHEIERE:
Susținerea unei opinii despre modul în
care tema şi viziunea despre lume a
scriitorului se reflectă în textul de
proză studiat
Actiunea este relatata la persoana a III a de catre un narator a carui perspective narativa
obiectiva este completata de multiple comentarii subiective. Interventii subiective
Perspectiva narativa ,, din spate ‚’
Focalizare externa
Discursul narativ imbina original ceel 3 moduri de expunere.Naratiunea are cea mai mare
pondere in tesatura epica , redand prin frecventa verbului , inaintarea actiunii.Aceasta este
completata de dialog , care are , la Creanga , dublu rol , ca in operele dramatice : dezvoltarea
actiunii si individualizarea personajelor prin detalii specifice , care le caracterizeaza.Descrierea
se bazeaza in special pe portretizare , personajele sunt conturate in asa fel incat sa formeze
ample reprezentari in mintea citirorului. Fata imparatului Ros si cei cinci prieteni , care I se
alatura protagonistului , sunt descrisi cu amanunte semnificative.
Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor, apar diminutive cu valoare
augmentativă (”buzișoare”,”băuturică” ); sunt incluse caracterizări pitorești – portretul luiGerilă,
al luiOchilă etc. și oralitate ( frevența proverbelor, a zicătorilor introduce în text prin expresia :
”Vorba ceea: ”Frica păzește bostănăria” ”. Registrele stilistice popular, oral si regional confer
originalitate registrului artistic, prin integrarea unor termeni și expresii populare,regionalism
fonetice și lexicale
III. INCHEIERE:
În concluzie, basmul „Povestea lui Harap-Alb” este o ilustrare magistrală a genialităţii lui Ion
Creangă, un exemplu de operă cultă impregnată de spirit folcloric, având, dincolo de valoarea
estetică dovedită, şi o valoare moralizatoare. Protagonistul basmului este o întruchipare a
„omului de soi” (G. Călinescu), care traversează o serie de probe, învață din greșeli și
progresează, se maturizează pentru deveni un împărat bun și responsabil. Scriitorul promovează
valori umane fundamentale, precum înțelepciunea, bunătatea, prietenia, altruismul, calități
demonstrate de erou pe tot parcursul basmului.
 CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ

Harap Alb, Ion Creangă

Elementele analizei Răspunsuri

I. INTRODUCERE: I. INTRODUCERE:
Încadrarea scriitorului respectiv în perioada Prin intermediul poveștilor și al povestirilor sale, Ion Creangă repune în circulație „observațiuni
literară. morale milenare” (G. Călinescu). Considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române,
povestitorul moldovean creează o operă inconfundabilă, reprezentativă pentru spiritualitatea
Menționarea apartenenței operei la specie, ancestrală românească.
perioadă și curent literar. Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, publicat în revista Convorbiri literare în 1877. Scrierea
păstrează trăsăturile fundamentale ale speciei în variantă populară, prin prezența motivelor
Încadrarea personajului în opera din care specifice - împăratul fără urmaşi, superioritatea mezinului, cifra 3, călătoria, probele, personaje cu
face parte: puteri supranaturale, victoria finală a binelui, nunta. Dar se individualizează prin dimensiunile
ample rezultate din prelungirea conflictului, prin construirea unui protagonist fără puteri
- Ce loc ocupă personajul în opera? supranaturale, prin dinamismul acțiunii, prin oralitate și umor.Curent literar in care se incadreaza
a) Personaj principal; este realismul.
b) Personaj secundar; Mezinul craiului este personajul principal și eponim al basmului, întruchipare a binelui, dar este un
c) Personaj episodic; erou atipic de basm, deoarece este complet lipsit de puteri supranaturale. Construit realist, ca o
d) Personaj figurant ființă complexă, iese din stereotipia mezinului, deoarece are calități și defecte, învață din greșeli și
progresează.
- Galeria de personaje în care ar putea fi Fiul cel mic al craiului–personaj principal, protagonist, pozitiv, rotund, dinamic, tipul naivului pe
încadrat (din literatura națională sau cale de iniţiere. El este un personaj pozitiv si individual.
universală): Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul discursului narativ, când cititorul
află că este mezinul Craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, ca, în final, să
- Tipologia. Ce categorie dobândească statutul de moștenitor al tronului împăratului Verde, echivalent, în plan simbolic, cu
tipologicămai largă reprezintă cel de inițiat. Din punct de vedere psihologic, firul narativ urmărește conturarea personalității fiului
personajul? de crai, în urma probelor la care este supus de către Spân. El trece prin stări conflictuale, dar alege
- Modul de prezentare în operă: calea cea mai bună pentru stadiul în care se află. Statutul inițial al personajului este cel de neinițiat.
individual/ colectiv Ceea ce îi lipsește mezinului, tânăr neexperimentat, lipsit de puteri supranaturale, este cunoașterea
- Curentul literar : romantic/ realist/ de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparența acestora, ceea ce nu se poate căpăta decât
clasic/modernist prin experiență. Spre a deveni împărat, el trebuie să treacă mai multe probe și să dovedească o serie
- Cine este personajul (date biografice,
familiale, ocupație, statut)?
- Ce fel de personaj este (raportat la
realitate): real/ imaginar (miraculoase)/
simbolic/ alegoric
II. CUPRINS:
În ce împrejurări este înfățișat personajul?
(scurtă trecere în revistă a contextului)
Tipul/tipurile de portret (fizic/moral)
realizat pentru personajul în discuție. Care
sunt însușirile fizice și morale ale
personajului așa cum se desprind ele.
Ce modalități (procedee) de caracterizare
folosește autorul ?
a. din prezentarea directă(cu exemple
comentate):
- de către narator: comentarii,
descrieri, remarci, aluzii
- de către alte personaje:
descrieri, relatări, mărturisiri
- de către personajul însuși
(autocaracterizare): mărturisiri proprii,
autoanaliză, autoportret, monologuri
interioare, limbaj.
b. din prezentarea indirectă(cu exemple
de calități, în care distingerea adevărului dincolo de aparențe este una importantă. În acest scenariu
inițiatic, eroul are de învățat de la mai mulți pedagogi, pe care îi întâlnește în drumul său:
pedagogul bun - Sfânta Duminică, pedagogul rău – Spânul, pedagogul rezervat – calul.
Personajul principal apartine lumii reale.
II. CUPRINS:
Drumul inițierii fiului este o călătorie înspre sine, spre a revela calitățile latente ale ființei.
Manifestarea lor se produce în traversarea încercărilor, a probelor la care este supus de Spân și de
Împăratul Roș. Spânul îi cere să aducă sălăți din Grădina Ursului, pielea cu pietrele prețioase din
Pădurea Cerbului și pe fata Împăratului Roș. În trecerea primelor două probe, Harap-Alb își
demonstrează curajul și destoinicia, ca și ascultarea față de Sfânta Duminică, pentru că ea îl
sfătuiește cum să procedeze. Începe să câştige, treptat, o virtute fundamentală: răbdarea. Aducerea
fetei Împăratului Roș presupune trecerea altor probe, unde este sprijinit de prietenii pe care și i-a
făcut în drum. Ei îl ajută pentru că Harap-Alb a dovedit generozitate și îndemânare (întâlnirea cu
roiul de albine), bunătate și curaj (întâlnirea cu nunta de furnici), prietenie și spirit de tovărășie (față
de Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă). Pentru erou, aducerea fetei Împăratului
Roș la Spân este o încercare extrem de dificilă, pentru că pe drum se îndrăgostește de ea, dar onest,
își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata, „o farmazoană”,
cunoaște adevărul și îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că ar fi divulgat secretul și îi
taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că inițierea este încheiată, iar rolul Spânului
ia sfârșit. Aflând ce înseamnă neliniştea, dezonoarea, frica, suferinţa, adevărul ascuns sub minciună
şi, în cele din urmă, dragostea, va fi pregătit să devină un cârmuitor drept şi să-şi întemeieze o
familie.
Apariția inițiatorilor pune în lumină, pe lângă naivitatea personajului, alte trăsături morale latente
ale acestuia: bunătatea, onestitatea și prietenia. Aceste trăsături morale sunt atuurile sale în
confruntarea cu răul, pentru că datorită lor intervin ajutoarele cu puteri supranaturale.
Din punctul de vedere al modalitatilor de caracterizare , putem remarca , in primul rand,
caracterizarea directa , facuta de narator sau de personaje : fiul de crai este considerat ,, boboc in
felul sau la trebi de aieste ‚’, ,, slab de inger’’, ,, mai fricos ca o femeie ‚’, „naiv”, uneori „manios ”.
Sfanta Duminica i se adreseaza cu admiratie : „Vedea-te –as imparat , luminate craisor”, in timp ce
Spanul il priveste cu dispret considerandu-l ,, sluga vicleana”.
Caracterizarea indirecta reiese din faptele sale , din vorbbe, din atitudinea fata de ceilalti , din
limbaj.Frumusetea sa spirituala si optimismul sunt evidente in fiecare moment al scrierii.
comentate): Din punctul de vedere al relatiei cu celelalte personaje , se remarca atitudinea pacifista a eroului ,
- faptele personajului care se straduieste din rasputeri sa pastreze legaturi a eroului ,, care se straduieste din rasputeri sa
- comportamentul, gândurile și pastreze legaturi amiabile cu ceilalti , chiar daca uneori dificultatile il coplesesc .Plin de viata si
frământările lui sufletești sociabil , nu ezita sa faca bine celor din jur , fiind astfel rasplatit prieteneste.
- aspectul fizic și vestimentar al Primele fapte ale feciorului de crai, de fapt, întâlnirile cu inițiatorii săi, Sfânta Duminică, calul
personajului năzdrăvan și Spânul, reflectă naivitatea, lipsa de experiență.
- încadrarea într-un anumit O scenă semnificativă este aceea a întâlnirii cu Spânul în pădurea labirintică, anunțându-se
mediu începutul marilor probe prin care el urmează să treacă. Spânul îi apare eroului în codrul care se
- punerea personajului în situații limită întinde dincolo de moșia părintească, într-un spațiu al necunoscutului. Mezinul refuză de două ori
- nume sau poreclă ajutorul omului spân, în încercarea de a respecta sfatul părintesc. Abia după ce se rătăcește în
- felul de a vorbi pădure și pierde speranța de a ieși la liman, abia după ce se convinge că în ținuturile acelea sunt
numai oameni spâni (ceea ce nu era așa, dar eroul nu distinge încă esența de aparență), acceptă
sprijinul Spânului și se lasă prins de acesta în fântână.
Două episoade comentate care sunt Popasul de la fântână este o altă secvență importantă, întrucât înșelătoria provoacă evoluția
relevante pentru caracterizarea conflictului. Lipsa de maturitate este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de
personajului. a deveni împărat. Spânul îi fură identitatea, îl transformă în rob și îi trasează proiectul existențial,
spunându-i că va trebui să moară și să învie ca să-și recapete identitatea. Structura oximoronică a
numelui dezvăluie adevărata însemnătate a traseului pe care îl va parcurge protagonistul. Acesta
Relațiile pe care le stabilește cu celelalte trebuie să cunoască umilința, condiția de slugă, pentru a putea dobândi, în cele din urmă, statutul de
personaje (modul în care se raportează moștenitor al tronului împăratului Verde.
laalte personaje, opoziții, conflicte, Conflictul dintre bine și rău, specific basmului, se încheie cu victoria forțelor binelui. El este
comunicarea) generat de scrisoarea primită de la Verde-Împărat care își roagă fratele să-i trimită pe unul dintre fiii
săi ca urmaș vrednic la tron. Conflictul exterior reunește mai multe opoziții, cu cât acțiunea
Care este atitudinea scriitorului față de înaintează, dar toate se leagă de prezența sau de intervenția câtorva personaje: Spânul, împăratul
personaj? Roș, fiica acestuia. Spânul nu este cu adevărat dușmanul de moarte al tânărului întâlnit în pădurea
labirintică, care l-ar fi putut ucide ușor, după ce a aflat de la el cine este și încotro se duce. Spânul
Repere critice (opinii consacrate) este cel mai aspru modelator al protagonistului și nu un veritabil antagonist. El îi impune cele trei
încercări caracteristice oricărui traseu inițiatic, împăratul Roș le prelungește, la fel și fiica acestuia.
Se înțelege că vrăjmășiile din jurul fiului de crai sunt false și că fiecare dintre opozanți participă
într-o anumită măsură și cu bună știință la șlefuirea caracterului tânărului prinț. Conflictul interior
rămâne în plan secundar, surprins prin notații precum: „roș cum îi gotca” sau „începe a plânge în
inima sa”.
 Atitudinea autorului fata de cea a lui Harap Alb,este una de erou,de luptator,care trebuie sa duca
misiunea pana la sfarsit,impusa de tatal sau,cel care ia spus ca merita imparatia,mai mult el isi va
continua misunea,pana il va intalni pe span,cel care il ii va fura identiatea,si care ii va lua
imparatia,totusi el va invinge raul,si binele va triumfa.
Basmul este ,, o oglindere ..a vietii in moduri fabuloase ‚’.( G.Calinescu ).,,Povestea lui Harap- Alb
” este un basm cult avand ca particularitati umanizarea fantastiului , individualizarea personajelor
prin limbaj , umor si oralitate.
III. INCHEIERE
În concluzie, basmul „Povestea lui Harap-Alb” este o ilustrare magistrală a genialităţii lui Ion
Creangă, un exemplu de operă cultă impregnată de spirit folcloric, având, dincolo de valoarea
estetică dovedită, şi o valoare moralizatoare. Protagonistul basmului este o întruchipare a „omului
III. INCHEIERE de soi” (G. Călinescu), care traversează o serie de probe, învață din greșeli și progresează, se
maturizează pentru deveni un împărat bun și responsabil. Scriitorul promovează valori umane
Opinia personală argumentată referitoare la fundamentale, precum înțelepciunea, bunătatea, prietenia, altruismul, calități demonstrate de erou
personajul analizat. pe tot parcursul basmului.

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Harap Alb si Spanul - Harap-Alb, Ion Creanga

Elemente de analiză Răspunsuri

I. INTRODUCERE I. INTRODUCERE
II. Prin intermediul poveștilor și al povestirilor sale, Ion Creangă repune în circulație „observațiuni
Scurtă încadrare a scriitorului în perioada morale milenare” (G. Călinescu). Considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române,
literară/ curent literar. povestitorul moldovean creează o operă inconfundabilă, reprezentativă pentru spiritualitatea
ancestrală românească. Opera acestuia face parte din curentul realist, fiind foarte vasta si extrem de
Menționarea apartenenței operei/ la apreciata in lumea literara.
specie și curent literar. Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, publicat în anul 1877 în revista Convorbiri
Literare, reprezentativ pentru creația autorului și pentru evoluția ulterioară a prozei românești. Textul
Încadrarea personajelor în opera din care urmărește drumul inițiatic al protagonistului și dificultățile inerente acestuia.
fac parte.Date generale despre In opera Harap Alb personaje sunt tipologizate astfel:
personajele în discuție prin raportare la Fiul cel mic al craiului–personaj principal, protagonist, pozitiv, rotund, dinamic, tipul naivului pe
specificul textului. cale de iniţiere. Spânul–personaj secundar, antagonist, negativ, tipul omului viclean, manipulator şi
duplicitar. (reprezintă răul necesar fără de care nu ar fi fost posibilă iniţierea fiului de crai)
Mentionarea tipologiei din care fac parte II. CUPRINS
și clasificarea acestora (dacă este Relația dintre Harap-Alb și Spân devine semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului.
posibil). Încă de la situația inițială, protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unor serii de opoziții
care individualizează conflictul de tip bine-rău specific basmului: om de onoare-ticălos, om de
II. CUPRINS origine nobilă-om comun, cinstit-necinstit, dar și pe opozițiile naiv-viclean și inițiat-inițiator.
Mezinul craiului este personajul principal și eponim al basmului, întruchipare a binelui, dar este un
Prezentare situaţiei iniţiale dintre cele erou atipic de basm, deoarece este complet lipsit de puteri supranaturale. Construit realist, ca o ființă
două personaje din perspectiva tipologiei complexă, iese din stereotipia mezinului, deoarece are calități și defecte, învață din greșeli și
în care se încadrează, a statutului lor progresează. Spânul este „omul însemnat” prin care răul acționează, mimând atributele binelui. El
social, psihologic, moral. caută să-l convingă pe Harap-Alb să-l ia ca tovarăș de drum, folosindu-se de persuasiune și de
inteligență vicleană. Dacă Harap-Alb este un personaj rotund, Spânul este un personaj plat, în sensul
în care statutul său social, psihologic și moral rămâne nemodificat. El apare în postura de maestru
Prezentarea tipului de conflict în care spiritual sever, care joacă un rol decisiv în maturizarea eroului.
sunt angrenate personajele. Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul discursului narativ, când cititorul află
că este mezinul Craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, ca, în final, să
dobândească statutul de moștenitor al tronului împăratului Verde, echivalent, în plan simbolic, cu cel
de inițiat. Din punct de vedere psihologic, firul narativ urmărește conturarea personalității fiului de
crai, în urma probelor la care este supus de către Spân. El trece prin stări conflictuale, dar alege calea
Realizarea caracterizării directe pe rând a cea mai bună pentru stadiul în care se află. Statutul inițial al personajului este cel de neinițiat. Ceea ce
celor două personaje din cele 3 puncte de îi lipsește mezinului, tânăr neexperimentat, lipsit de puteri supranaturale, este cunoașterea de oameni,
vedere: narator, alte personaje, capacitatea de a vedea dincolo de aparența acestora, ceea ce nu se poate căpăta decât prin experiență.
autocaracterizare. Spre a deveni împărat, el trebuie să treacă mai multe probe și să dovedească o serie de calități, în care
distingerea adevărului dincolo de aparențe este una importantă. În acest scenariu inițiatic, eroul are de
învățat de la mai mulți pedagogi, pe care îi întâlnește în drumul său: pedagogul bun - Sfânta

Aprecieri cu privire la caracterizarea
directă a celor două personaje în paralel.
Realizarea caracterizării indirecte prin
acțiune, urmărind destinul unui personaj
influențat de celălalt personaj (două
secvențe comentate)
Realizarea caracterizării indirecte a celor
două personaje urmărind alte repere
decât acțiunea (comportamentul,
gândurile și frământările lor sufletești,
aspectul fizic și vestimentar al
personajelor, încadrarea într-un anumit
mediu, punerea personajelor în situații
limită, nume sau porecle, felul de a
vorbi) și modul în care se prezintă relația
dintre ele.
Aprecieri cu privire la caracterizările ce
fac posibilă încadrarea personajelor într-o
categorie caracteristică unui curent literar
(exemplu: Ion – personaj realist,
Lapusneanul – personaj romantic; de
Duminică, pedagogul rău – Spânul, pedagogul rezervat – calul.
Conflictul dintre bine și rău, specific basmului, se încheie cu victoria forțelor binelui. El este generat
de scrisoarea primită de la Verde Împărat care își roagă fratele să-i trimită pe unul dintre fiii săi ca
urmaș vrednic la tron. Conflictul exterior reunește mai multe opoziții, cu cât acțiunea înaintează, dar
toate se leagă de prezența sau de intervenția câtorva personaje: Spânul, împăratul Roș, fiica acestuia.
Spânul nu este cu adevărat dușmanul de moarte al tânărului întâlnit în pădurea labirintică, care l-ar fi
putut ucide ușor, după ce a aflat de la el cine este și încotro se duce. Spânul este cel mai aspru
modelator al protagonistului și nu un veritabil antagonist. El îi impune cele trei încercări
caracteristice oricărui traseu inițiatic, împăratul Roș le prelungește, la fel și fiica acestuia. Se înțelege
că vrăjmășiile din jurul fiului de crai sunt false și că fiecare dintre opozanți participă într-o anumită
măsură și cu bună știință la șlefuirea caracterului tânărului prinț. Conflictul interior rămâne în plan
secundar, surprins prin notații precum: „roș cum îi gotca” sau „începe a plânge în inima sa”.
Slăbiciunea de caracter a protagonistului este evidențiată direct de narator, care afirmă despre el că
este „boboc în felul său la trebi de-aistea”, .
Caracterizarea directa facuta de narator sugereaza ca Spanul este un om viclean, cu mai multe fete
datorita faptului ca i se adreseaza fiului de crai ca fiind “imbracat altfel si calare pe un cal frumos, si
prefacandu-si glasul incepe a caina pe fiul craiului”.
Autocaracterizarea demonstreaza ca Spanul isi ia rolul de nepot al Imparatului prea in serios.
Vorbeste despre sine cu putina modestie, considerandu-se absolut superior tuturor “Numai eu ii vin
de hac”, “Alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap Alb cat ii lumea si pamantul”, “Mie
unuia stiu ca nu-mi sufla nimenea in bors”.
O mare parte din trasaturile personajului Harap Alb sunt date in mod direct, autocaracterizarea
astfel, aflam ca fiul craiului nu este o persoana matura, ci una naiva, care nu poate lua o decizie de
una singura. Atunci cand spanul incearca sa il convinga sa il ia drept sluga, acesta spune ca “din
copilaria mea sunt deprins a asculta de tata”. Naiv, el este inca copilul tatalui, pe care incearca s ail
asculte si ale carui porunci se teme sa le nesocotasca.
Celelalte personaje au si ele o contributie importanta in caracterizarea personajului Harap Alb. Cand
il intalneste pentru prima data si ii cere ceva de pomana, Sfanta Duminica il numeste “luminate
craisor”. Desi ar putea parea o lingusire, acest apelativ are un inteles mult mai profund. El nu
exprima starea adevarata de moment a lui Harap Alb. El nu este inca un “luminat craisor”, ci trebuie
sa faca tot ce poate pentru a putea candva deveni unul si pentru a merita din plin sa fie numit astfel.
Mai mult decat atat, tot Sfanta Duminica ii spune atunci cand Harap Alb se plange de greutatea
identificat caracteristicile curentului probelor la care il supune spanul ca este “slab de inger” si “mai slab decat o femeie”. Cand spanul il
literar prezente în respectivele situații), supune tuturor acelor probe, eroul incepe sa se planga si crede ca nu le poate duce la bun sfarsit. Nu
într-un tip uman. are deloc incredere in fortele proprii, dorind chiar sa renunte la viata pentru a scapa de aceste
corvoade.
Caracterizarea directa facuta de alte personaje arata ca fetele imparatului nu erau convinse ca Spanul
Două scene reprezentative comentate este verisorul lor deoarece nu semana cu ele ci chiar Harap-Alb era mai apropiat de infatisarea si
comportamentul lor “Fetele imparatului insa priveau la verisor…cum priveste canele pe mata si le era
drag ca sarea-n ochi, pentru ca le spunea inima ce fel de om fara de lege este Spanul”. Fiul de crai,
insa, pentru el, Spanul reprezenta omul de care trebuia sa asculte cu pretul vietii, deoarece acesta era
Relaţia dintre cele două personaje din gata sa-l omoare daca nu-i facea pe plac “Spanul, voind sa piarda acum pe Harap Alb cu rice pret”,
perspectiva situaţiei finale/ a “ca de l-oi vedea obraznicindu-se cumva, acolo pe loc ii si tai capul”. Imparatul, fara sa-si dea seama
deznodământului. de minciuna in care traieste, il invidia intr-un fel pe nepotul sau ca sluga lui ii facea toate poruncile si
ii este atat de credincios.
După ce se desparte de tatăl său, care îi dă sfatul de a se feri de omul roș și de cel spân, mezinul se
Modul în care se raportează naratorul la rătăcește în pădurea-labirint, dovedind astfel că mai are multe de învățat. O scenă semnificativă este
cele două personaje, atitudinea artistică. aceea a întâlnirii cu Spânul în pădurea labirintică, anunțându-se începutul marilor probe prin care el
urmează să treacă. Spânul îi apare eroului în codrul care se întinde dincolo de moșia părintească, într-
un spațiu al necunoscutului. Mezinul refuză de două ori ajutorul omului spân, în încercarea de a
respecta sfatul părintesc. Abia după ce se rătăcește în pădure și pierde speranța de a ieși la liman, abia
după ce se convinge că în ținuturile acelea sunt numai oameni spâni (ceea ce nu era așa, dar eroul nu
distinge încă esența de aparență), acceptă sprijinul Spânului și se lasă prins de acesta în fântână.
Popasul de la fântână este o altă secvență importantă, întrucât înșelătoria provoacă evoluția
conflictului. Lipsa de maturitate este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de a
deveni împărat. Spânul îi fură identitatea, îl transformă în rob și îi trasează proiectul existențial,
spunându-i că va trebui să moară și să învie ca să-și recapete identitatea. Structura oximoronică a
numelui dezvăluie adevărata însemnătate a traseului pe care îl va parcurge protagonistul. Acesta
trebuie să cunoască umilința, condiția de slugă, pentru a putea dobândi, în cele din urmă, statutul de
moștenitor al tronului împăratului Verde.
Finalul basmului amplifica si mai mult antiteza dintre frumusetea caracterului celui care nu incalca
nicio clipa juramantul facut , fara a-si marturisi adevrata origie si rautatea antieroului , care este
pedepsit printr o moarte cumplita chiar de catre calul fermecat , dupa ce infaptuise cea mai oribila
dintre actiunile sale , taindu I capul lui Harap Alb.
III. ÎNCHEIERE
Opinia personală argumentată despre cele
două personaje în raport cu tema și
viziunea despre lume a autorului.
III. ÎNCHEIERE
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, care se remarcă în literatura românească, ieșind din
tiparul basmelor clasice și fiind reprezentativ pentru creația lui Ion Creangă. Acesta prezintă un erou
cu un caracter complex, supus unui proces de maturizare, ce îl expune la experiențe atât fericite, cât
și nefericite, sub influența semnificativă şi necesară a spânului.

ANALIZA TEXTULUI DRAMATIC

O scrisoare pierdută, I.L.Caragiale

Elemente de analiză Răspunsuri

I. INTRODUCERE:
- Date succcinte despre autor (perioada
literară, domeniu literar reprezentativ,
curent literar etc.)
- Date succinte despre text (data
scrierii/publicării, volumul din care face
parte etc.)
- Specia literară în care se încadrează textul
- Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii
care stau la baza textului; variante;
I. INTRODUCERE:
Ion Luca Caragiale face parte din perioada marilor clasici ai literaturii române, fiind cunoscut ca
cel mai important dramaturg român. Scriitorul se inspiră din lumea societății burgheze de la acea
vreme, din evenimentele locale, dând naștere celebrelor comedii: „O scrisoare pierdută”, „O
noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”.
Comedia „O scrisoare pierdută” s-a jucat cu un succes remarcabil pe scena Teatrului Național din
București, în data de 13 noiembrie 1884. Un an mai târziu, în 1885, ea a fost publicată, fiind a treia
dintre cele patru piese scrise de Caragiale.
Aparținând genului dramatic, „O scrisoare pierdută” prezintă particularitățile de construcție
specifice unei piese de teatru si opera este inspirată de farsa electorală din 1883.

II. CUPRINS: II. CUPRINS:

Tema piesei este reprezentată de demascarea prostiei umane și a ipocriziei, văzute prin ochii lui
- Tema textului; Caragiale. Prin dezvăluirea amestecului de interese dintre două grupări politice locale ale
partidului aflat la guvernare, Caragiale critică obiceiurile politicienilor secolului al XIX-lea,
- Motive (specifice unor curente literare sau obiceiuri rămase actuale până în ziua de astăzi.
stilului individual); laitmotive; Motivele intalnite in aceasta piesa sunt: - motivul femeii adulterine-motivul încornoratului

- Titlul (semnificații, relevanță prin
raportare la mesajul textului)
- Structură:
- Acte, tablouri, scene
- Lista de personaje
- Incipit, final
- Elemente paratextuale: motto,
titlurile capitolelor, subsol
- Notațiile autorului (roluri)
- Construcţia subiectului:
o Acţiunea dramatică:
 Ordonată
 Întreruptă: alternare de planuri (se
dezvoltă în paralel cel puţin două
intrigi pentru a se uni sau nu la un
moment dat)
o Momentele subiectului (o scurtă
parcurgere a subiectului pe momente:
- motivul triunghiului amoros -motivul lumii pe dos.
Titlul piesei („O scrisoare pierdută”) evidențiază contrastul dintre aparență și esență, una din
principalele „ținte” ale ironiei lui Caragiale. Scrisoarea pierdută reprezintă, de fapt, pretextul
dramatic al comediei. Prin intermediul acesteia are loc o luptă politică, scrisoarea devenind
obiectul unui șantaj.
Acțiunea piesei este divizată în patru acte, fiecare structurat într-un anumit număr de scene. Actul I
cuprinde 9 scene, actul al II-lea – 14 scene, actul al III-lea – 7 scene, iar actul al IV-lea – 14 scene.
Personajele participante la actiune sunt :Nae Cațavencu, Zaharia Trahanache, Zoe Trahanache,
Ghiță Pristanda, cetățeanul turmentat, Agamemnon Dandanache, Tache Farfuridi, Iordache
Brânzovenescu, Ștefan Tipătescu.
Incipitul comediei prezintă personajele: Ștefan Tipătescu, prefectul județului și Pristanda,
polițistul. Aceștia citesc un articol din ziarul „Răcnetul Carpaților”, în care guvernul este acuzat că
a lăsat județul în „ghearele unui bampir”. Lucrurile încep să se precipite atunci când vine vorba
despre o scrisoare de amor pe care Zoe Trahanache a pierdut-o. Această scrisoare ar fi fost
adresată lui Ștefan Tipătescu, însă soția lui Zaharia Trahanache o pierde, scrisoarea ajungând la
Cetățeanul turmentat. Profitând de slăbiciunea Cetățeanului turmentat, Cațavencu îl invită „la o
țuică” și reușește să-i fure documentul. Acesta consideră că postul de deputat poate fi obținut mai
ușor prin intermediul șantajului. Așadar, Cațavencu ajunge în posesia scrisorii de amor mult
căutate de Zoe și se folosește de acest „avantaj”.
Finalul comediei face lumină printre personaje și estompează conflictele. Scrisoarea ajunge înapoi
la Zoe, sugerând circularitate, datorită drumului parcurs: Zoe-Cetățeanul turmentat-Cațavencu-
Cetățeanul turmentat-Zoe. Tot aici sunt clarificate lucrurile cu privire la alegerea candidatului
surpriză, Dandanache „mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”. Acesta a fost trimis
de la Centru, având o poveste asemănătoare: găsise o scrisoare în buzunarul „unui om însemnat”.
Astfel, capacitatea de disimulare a lui Cațavencu este uimitoare, acceptând să conducă festivitatea
în care triumful lui Dandanache nu este întâmplător. În final, liniștea se așterne peste situațiile
conflictuale și toți sunt fericiți, într-o atmosferă de sărbătoare. Din precizarea că această lume e „în
zilele noastre”, deducem caracterul clasic al operei literare.
Didascaliile oferă informații cu privire la mimică, gesturi, atitudini, intensitatea tonului cu care
sunt rostite replicile: „Pristanda (uitându-se pe sine și râzând): Curat condei! (luându-și
numaidecât seama, naiv): Adicăte, cum condei, coane Fănică?”
Astfel, în expozițiune, cititorul se familiarizează cu timpul și locul acțiunii: în capitala unui județ
 expozițiunea, intriga, desfășurarea
acțiunii, punctul culminant,
deznodământul)
o Conflictul/conflictele dramatice:
exterioare (de idei, de interese,
economice, sociale, politice, morale,
religioase, etnice, erotice, existențiale
etc.), interioare (de natură morală,
psihologice, intelectual-cognitive, de
valori, ale conștiinței etc.)
- Compoziție:
o Timpulacțiunii dramatice:
 Linear (cronologic)/ Fragmentat
 Real limitat al spectacolului
 ireal/fantastic
 simbolic: atemporal, mitic, al
sacrului, ilimitat etc.
o Spaţiul scenic/ decor:
real/imaginar/simbolic, natural/artificial,
exterior/interior, deschis/închis,
unic/multiplu,configurat pe
orizontală/configurat pe verticală;
invadarea spațiului spectatorului
de munte, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tipătescu, prefectul județului, citește un articol din
publicația intitulată „Răcnetul Carpaților”, în care guvernul este acuzat că a lăsat județul în
„ghiarele unui vampir!...”.
Intriga este reprezentată de pierderea scrisorii de dragoste adresată lui Zoe Trahanache și semnată
de către însuși prefectul. Pristanda îi relatează lui Tipătescu despre misiunea de a afla discuțiile
inamicilor politici, care aveau loc în casa lui Nae Cațavencu. El povestește că acolo se adunaseră
membrii opoziției, din care făceau parte intelectualii. Ceea ce află Pristanda va deveni un fapt
hotărâtor pentru subiectul piesei, deoarece acesta îl auzise pe Cațavencu spunându-le celorlalți că
deținea un document foarte important și „scoate o scrisorică din portofel”.
Desfășurarea acțiunii (începând cu scena a III – a, actul I, până la actul al III-lea) cuprinde
consecințele acestei neatenții. Astfel, Tipătescu se teme de posibilitatea dezvăluirii legăturii dintre
el și Zoe Trahanache. Cațavencu îi arătase deja scrisoarea soțului lui Zoe. Zaharia Trahanache
însă, respinge cu naivitate ideea cum că ar putea fi cu adevărat înșelat, convins fiind de ideea unei
plastografii, iar Tipătescu profită de pe urma acestui fapt. Zoe mărturisește că pierduse scrisoarea
pe când pleca de la Tipătescu și îi spune acestuia că fusese șantajată de Cațavencu și forțată să-i
garanteze acestuia funcția de deputat. Farfuridi și Brânzovenescu, doi membri importanți ai
partidului de la guvernare, se simt trădați când află despre întâlnirea de la redacție. Apare și
cetățeanul turmentat care găsise scrisoarea al cărei adresant era Zoe, și care fusese luată apoi cu
precauție de Cațavencu. Pe măsură ce personajele implicate află despre scrisoare, se creează o
atmosferă dominată de panică generală. În „Răcnetul Carpaților” se anunță publicarea în numărul
următor a unei scrisori referitoare la relația ascunsă dintre doi oameni politici influenți. Tipătescu
îi ordonă lui Pristanda să-l aresteze pe Cațavencu. Zoe, însă, îl asigură de sprijinul ei, spunându-i
că atât ea, cât și soțul ei, îl vor alege, iar apoi cere scrisoarea. Ghiță aduce apoi o telegramă ce
conținea numele candidatului care trebuia să fie ales: Agamemnon Dandanache.
Punctul culminant are loc în ziua alegerilor, când discursurile lui Farfuridi și Cațavencu sunt
pompoase și lipsite de substanță. Toți doreau să îl voteze pe Cațavencu, însă scandalul politic se
încheie cu înfrângerea lui Cațavencu și alegerea lui Agamiță Dandanache. Când se anunță
câștigătorul se iscă un conflict între cele două tabere principale. În haosul creat, Cațavencu își
pierde pălăria în căptușeala căreia se afla scrisoarea, iar aceasta ajunge din nou în posesia
cetățeanului turmentat. Alesul de la centru mărturisește că deține „arma” (scrisoarea) decisivă
privind victoria lui, adăugând că o păstrează și pentru ocazii viitoare. Cațavencu acceptă
propunerea lui Zoe și conduce manifestația în cinstea noului ales.

- Limbajul operei dramatice:cult /
popular; realist/simbolic/absurd
- Forma discursului dramatic: dialog
dramatic, monolog dramatic, narațiune
subordonată dramaticului
- Categorii estetice: comicul (tipuri: de
moravuri, de situație, de intrigă, de
caracter, de limbaj, de nume), tragicul,
fantasticul, absurdul.
Deznodământul înfățișează festivitatea organizată în cinstea câștigătorului, iar personajele
comediei se adună pe scenă. Petrecerea se desfășoară de parcă n-ar fi existat competiție, șantaj și
dușmănie între cei prezenți, iar cortina cade peste atmosfera veselă și expresiile ușurate ale
personajelor.
Conflictul politic are loc între ambițiosul avocat Nae Cațavencu, din „opoziție”, care aspiră spre o
carieră politică, și grupul conducerii locale (prefectul Ștefan Tipătescu, „prezidentul” Zaharia
Trahanache). Acesta se declanșează în momentul în care Nae Cațavencu ajunge în posesia
„scrisorii de amor” a lui Tipătescu, trimisă doamnei Zoe Trahanache, soția „prezidentului”;
pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetățean turmentat și subtilizată de Cațavencu. Pentru
a-și forța rivalii să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Cațavencu amenință cu publicarea
scrisorii în revista „Răcnetul Carpaților”. Șantajul o sperie pe Zoe, care, pentru a nu fi compromisă
public, exercită presiuni asupra celor doi „conducători” ai județului și obține promisiunea
candidaturii lui Cațavencu. Conflictul se încheie într-un mod neașteptat și totodată comic,
mergând-se pe principiul „când doi se cearta, al treilea câștigă”, astfel că, de la București se cere,
fără explicații, să fie trecut pe lista candidaților un nume necunoscut – Agamemnon Dandanache.
Dialogul este principalul mod de expunere al operei dramatice, fiind elementul esențial în
caracterizarea personajelor și conturarea acțiunii. Dialogul dramatic îndeplinește simultan funcția
narativă, descriptivă și de caracterizare, ilustrând principiul dublei enunțări. Astfel, se pot
identifica doi emițători (dramaturgul și actorul) și doi receptori (actorul și spectatorul). De
exemplu, dialogul din primul act, dintre Tipătescu și Pristanda, are rolul de a contura portretele
personajelor. Așadar, Ghiță este servil, corupt, umil, pe când Tipătescu este autoritar. În același
timp, dialogul are o funcție descriptivă (fixează reperele spațiale și temporale ale acțiunii) și o
funcție narativă (prin episodul retrospectiv povestit de Pristanda).
Un alt mod de expunere folosit în comedia de față este monologul dramatic. Acesta se întâlnește în
operă sub forma monologului adresat (spre exemplu, discursul lui Farfuridi și al lui Cațavencu), a
monologului narativ (spre exemplu Pristanda, care îi relatează lui Tipătescu cum a spionat
întâlnirea dăscălimii în casa lui Cațavencu), a solilocviului (spre exemplu, solilocviul lui
Cațavencu), precum și a aparteului (Pristanda face abstracție de celelalte personaje din scenă,
rostindu-și monologul cu voce înceată spre spectatori, aparteul fiind marcat printr-o indicație
scenică de tipul: aparte).
Comicul de situatie este reprezentat de pierderea și găsirea succesivă a scrisorii, de confuzia de
persoane (Dandanache îl ia pe Tipătescu drept soțul lui Zoe) și de coincidența din finalul piesei,
întrucât Cațavencu și Dandanache, folosesc scrisoarea de dragoste pentru a parveni.

Comicul de moravuri este ilustrat de șantajul politic și de infidelitate, prin prezența triunghiul
conjugal Tipătescu - Zoe –Trahanache.
„O scrisoare pierdută” conține și comicul de caracter, prin introducerea tipologiilor clasice, pe care
criticul Pompiliu Constantinescu le-a identificat în lucrarea Comediile lui Caragiale. Astfel, avem
de-a face cu: tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului-amorez și al donjuanului
(Tipătescu), tipul cochetei și al adulterei (Zoe), tipul politic și cel al demagogului (Tipătescu,
Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache), tipul cetățeanului simplu (Cetățeanul
turmentat), tipul funcționarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu,
Brânzovenescu), precum și tipul raisonneur-ului (Pristanda). Sub aparența tipurilor clasice,
personajele lui Caragiale au însă, și trăsături moderne. Astfel, Tipătescu este mai mult decât un
june-prim, pentru că este gata să-și asume responsabilitatea față de femeia iubită, căreia îi propune
să fugă cu el. În același timp, este și un personaj-raisonneur, singurul capabil să se distanțeze prin
ironie de lumea prezentată în comedie: „Ce lume!, ce lume!, ce lume!”. Zaharia Trahanache se
sustrage și el tiparului clasic al naivului încornorat pentru că, sub aparența calmului și a senilității,
este un om de acțiune, care intuiește punctul vulnerabil al adversarului și are abilitatea de a se
opune șantajului lui Cațavencu printr-un alt șantaj.

Comicul de limbaj este generat de folosirea incorectă a unor cuvinte. Neologismele sunt
pronunțate greșit: „enteresuri”, „dipotat”, „docoment”, „endependant”, „cestiuni arzătoare”,
„bampir”, „famelie”, „plebiscit”, „soțietate”, „prinţipuri”, „adrisant”, sau utilizate în contextul
greșit (prin utilizarea unei etimologii populare). Astfel, cuvântul capitaliști este folosit cu sensul de
locuitor al capitalei, iar faliți, folosit cu sensul de oameni cu fală. Personajele au ticuri verbale:
„curat murdar”, „curat constituțional”, „Aveți puțintică răbdare”, „eu, care cu familia mea, de la
patuzsopt” și folosesc construcții greșite. Astfel, întâlnim truismul (adevăr evident): „unde nu e
moral, acolo e corupție”, - nonsensul („Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”, tautologia
(„enteresul și iar enteresul”), cacofonia („va să zică ca nu le are”). Pretinsa erudiție a lui Cațavencu
stârnește râsul prin confuzia pe care o presupune:„ Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul
Gambetta!” (afirmația îi aparține lui Machiavelli). Dandanache este comic prin modul peltic,
eliptic și incoerent în care vorbește, folosind frecvent apelative: „neicusorule”, „puicusorule”, și

III. INCHEIERE:
Susținerea unei opinii despre modul în care
tema şi viziunea despre lume a scriitorului
se reflectă în textul dramatic studiat
Elementele analizei
I. INTRODUCERE:
Încadrarea scriitorului respectiv în perioada
literară.
interjecția „pac!”.
Comicul de nume se referă la atribuirea unor nume reprezentative pentru caracterul personajelor:
Trahanache (derivat de la Trahana, o cocă moale, ușor de modelat), Cațavencu (derivat de la cață,
femeie bârfitoare), Dandanache (încurcătură), Agamemnon (numele războinicului grec care a
participat la cucerirea Troiei, diminutivat Agamiță), Brânzovenescu, Farfuridi (aluzii culinare),
Cetățeanul turmentat (poate înseamna amețit, beat, dar și dezorientat, confuz). Criticul literar
Pompiliu Constantinescu evidenția, de altfel, prezența comicului fizic al acestui personaj:
„Caragiale a folosit toate mijloacele tehnice de a exprima comicul: comicul verbal al lui Conu
Leonida, Pristanda sau Farfuridi, comicul fizic al Cetățeanului turmentat, care nu-și poate menține
echilibru din cauza ebrietății și care provoacă râsul prin mijlocul elementar al sughițului (un comic
de repetiție fizică)”.
III. INCHEIERE:
Concluzionând, această comedie oferă un contraexemplu de comportament prin situațiile ridicole
în care sunt puse personajele, acestea fiind încadrabile în anumite tipuri umane, general valabile.
Astfel, prin elementele de compoziție menționate mai sus, Caragiale satirizează contrastul dintre
esență și aparență și face referiri la fariseism, prostie, incultură, demagogie, fiind de părere că
defectele umane pot fi corectate dacă sunt demascate cu ajutorul cuvintelor.
CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ
Zoe - O scrisoare pierdută, I.L Caragiale
Răspunsuri
I. INTRODUCERE
Ion Luca Caragiale face parte din perioada marilor clasici ai literaturii române, fiind cunoscut ca cel
mai important dramaturg român. Scriitorul se inspiră din lumea societății burgheze de la acea
Menționarea apartenenței operei la specie,
perioadă și curent literar.
Încadrarea personajului în opera din care
face parte:
- Ce loc ocupă personajul în opera?
a) Personaj principal;
b) Personaj secundar;
c) Personaj episodic;
d) Personaj figurant
- Galeria de personaje în care ar putea fi
încadrat (din literatura națională sau
universală):
- Tipologia. Ce categorie
tipologicămai largă reprezintă
personajul?
- Modul de prezentare în operă:
individual/ colectiv
- Curentul literar : romantic/ realist/
clasic/modernist
- Cine este personajul (date biografice,
familiale, ocupație, statut)?
- Ce fel de personaj este (raportat la
realitate): real/ imaginar (miraculoase)/
simbolic/ alegoric
II. CUPRINS:
În ce împrejurări este înfățișat personajul?
(scurtă trecere în revistă a contextului)
Tipul/tipurile de portret (fizic/moral)
realizat pentru personajul în discuție. Care
sunt însușirile fizice și morale ale
personajului așa cum se desprind ele.
vreme, din evenimentele locale, dând naștere celebrelor comedii: „O scrisoare pierdută”, „O noapte
furtunoasă”, „D-ale carnavalului”.
Comedia „O scrisoare pierdută” s-a jucat cu un succes remarcabil pe scena Teatrului Național din
București, în data de 13 noiembrie 1884. Un an mai târziu, în 1885, ea a fost publicată, fiind a treia
dintre cele patru piese scrise de Caragiale.
Aparținând genului dramatic, „O scrisoare pierdută” prezintă particularitățile de construcție
specifice unei piese de teatru si opera este inspirată de farsa electorală din 1883.
Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache şi amanta lui Tipătescu, este singurul personaj
feminin al lui Caragiale care reprezintă doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca
celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Zoe întruchipează tipul cochetei, este inteligentă, autoritară,
ambiţioasă şi îşi impune voinţa în faţa oricui. Marchează în comedie triunghiul conjugal, prin care
Caragiale satirizează tarele morale ale societăţii burgheze.
Zoe este un personaj caricatural, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a
comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Zoe vrea să pară o doamnă distinsă,
o soţie fidelă şi o familistă autentică, însă esenţa caracterului său este minciuna, adulterul şi
perfidia. Atunci când pierde scrisoarea de amor este disperată din cauza pericolului de prăbuşire a
întregului eşafodaj de moralitate pe care şi-l construise cu atâta abilitate.
II. CUPRINS:
Comicul de situaţie defineşte structura imorală a eroinei. Doamna Trahanache avea, de 8 ani, o
relaţie amoroasă cu prefectul Ştefan Tipătescu şi este, în piesă, pretextul dramatic din cauza căruia
se declanşează toată agitaţia deoarece pierde, din neatenţie, scrisorica de amor primită de la amant.
Documentul devine instrumentul şantajului politic în mâna lui Caţavencu, adversarul politic al
soţului şi al amantului ei. Caţavencu o ameninţă că publică scrisoarea în „Răcnetul Carpaţilor”,
dacă nu capătă în schimb postul de deputat. Ca urmare, Zoe se dovedeşte o luptătoare hotărâtă şi
foloseşte tot arsenalul de arme feminine ca să-şi salveze onoarea.
Pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Caţavencu, ea recurge la rugăminţi şi
lamentaţii – „Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-
mă, scapă-mă de ruşine”, după care trece la ameninţarea cu sinuciderea – „Trebuie să-mi cedezi, ori
nu şi atuncea mor şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice”. Cu o energie
impresionantă la o femeie ce părea sensibilă şi neajutorată, ea se dovedeşte a fi o combatantă aprigă
şi ameninţă: „Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără inimă”.
Ce modalități (procedee) de caracterizare
folosește autorul ?
a. din prezentarea directă(cu exemple
comentate):
- de către narator: comentarii,
descrieri, remarci, aluzii
- de către alte personaje:
descrieri, relatări, mărturisiri
- de către personajul însuși
(autocaracterizare): mărturisiri proprii,
autoanaliză, autoportret, monologuri
interioare, limbaj.
b. din prezentarea indirectă(cu exemple
comentate):
- faptele personajului
- comportamentul, gândurile și frământările
lui sufletești
- aspectul fizic și vestimentar al
personajului
- încadrarea într-un anumit mediu
- punerea personajului în situații limită
- nume sau poreclă
- felul de a vorbi
Două episoade comentate care sunt
relevante pentru caracterizarea
personajului.
Relațiile pe care le stabilește cu celelalte
personaje
Care este atitudinea scriitorului față de
personaj?
Repere critice (opinii consacrate)
Deşi în epocă femeile nu aveau dreptul la vot, ea îşi impune candidatul, pe Nae Caţavencu, în
numele unui interes strict personal, acela de a căpăta scrisoarea de amor, altfel şi-ar fi distrus
prestigiul şi poziţia socială, viaţa tihnită şi lipsită de griji de care beneficia din plin: „Da, îl aleg eu.
Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În
sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine…”.
Pendulând între soţ şi amant cu inteligenţă şi abilitate, conduce din umbră manevrele politicii, toţi
fiind conştienţi de puterea şi influenţa ei – „al dumneavoastră, coane Fănică şi-al coanii Zoiţica”-
(Pristanda). Are asupra bărbaţilor o seducţie aparte, care o face înţelegătoare, generoasă, săvârşind
cu delicateţe gestul de iertare a lui Caţavencu atunci când îşi recapătă „scrisorica”, asigurându-se cu
abilitate de devotamentul acestuia pentru a conduce festivitatea alegerilor, consolându-l că aceasta
„nu-i cea din urmă Cameră”. Cetăţeanul fermentat închină şi el: „în cinstea coanii Joiţichii că e
damă bună!”.
Caracterizarea Zoei se face atât în mod indirect, prin vorbele, faptele şi gândurile eroinei, precum şi
direct de către celelalte personaje. Pe lângă dialog şi monolog, o modalitate aparte o constituie
referirile lui Caragiale, cuprinse în didascalii (parantezele autorului) ori indicaţii scenice (sugestii
regizorale), prin care dramaturgul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă şi credibilitate, făcându-le atât
de reale, încât trăiesc şi în zilele noastre.
Didascaliile sunt, la Caragiale, adevărate fişe de caracterizare directă. De pildă, atunci când Zoe îl
întâlneşte pe Trahanache prima oară după aflarea despre existenţa scrisorii, dramaturgul notează:
„(începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe)”, pentru a sugera şiretenia femeii de a
părea sensibilă şi distrusă de supărare, iar puţin mai jos , „(toţi o îngrijesc)”, care trimite aluziv la
ideea că Zoe se bucura de simpatia bărbaţilor, asupra cărora exercita o seducţie deosebită.
Tertipurile feminine ale Zoei sunt surprinse sugestiv: „(începând să se jelească şi căzându-i ca
leşinată în braţe)”, („zdrobită)”, „(revenindu-i deodată toată energia)”, „(cu energie crescândă)”.
III. INCHEIERE III. INCHEIERE
În comediile sale, I.L. Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea
Opinia personală argumentată referitoare la mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura,
personajul analizat. demagogia şi fariseismul: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când
aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Zoe si Stefan Tipatescu- O scrisoare pierduta, I.L.Caragiale

Elemente de analiză Răspunsuri

I. INTRODUCERE I. INTRODUCERE
Ion Luca Caragiale face parte din perioada marilor clasici ai literaturii române, fiind cunoscut ca cel
Scurtă încadrare a scriitorului în perioada mai important dramaturg român. Scriitorul se inspiră din lumea societății burgheze de la acea vreme,
literară/ curent literar. din evenimentele locale, dând naștere celebrelor comedii: „O scrisoare pierdută”, „O noapte
furtunoasă”, „D-ale carnavalului”.
Menționarea apartenenței operei/ la specie Comedia „O scrisoare pierdută” s-a jucat cu un succes remarcabil pe scena Teatrului Național din
și curent literar. București, în data de 13 noiembrie 1884. Un an mai târziu, în 1885, ea a fost publicată, fiind a treia
dintre cele patru piese scrise de Caragiale.
Încadrarea personajelor în opera din care Aparținând genului dramatic, „O scrisoare pierdută” prezintă particularitățile de construcție specifice
fac parte.Date generale despre personajele unei piese de teatru si opera este inspirată de farsa electorală din 1883.
în discuție prin raportare la specificul Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este
textului. considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că
se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de trăsături.
Mentionarea tipologiei din care fac parte Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi moravurile „aristocraţiei”
și clasificarea acestora (dacă este posibil). provinciale – marcate de adulter.
II. CUPRINS
II. CUPRINS Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de
prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere
Prezentare situaţiei iniţiale dintre cele senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind
două personaje din perspectiva tipologiei moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor. Prietenul cel
în care se încadrează, a statutului lor mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate
social, psihologic, moral.
Prezentarea tipului de conflict în care sunt
angrenate personajele.
Realizarea caracterizării directe pe rând a
celor două personaje din cele 3 puncte de
vedere: narator, alte personaje,
autocaracterizare.
Aprecieri cu privire la caracterizarea
directă a celor două personaje în paralel.
Realizarea caracterizării indirecte prin
acțiune, urmărind destinul unui personaj
influențat de celălalt personaj (două
secvențe comentate)
Realizarea caracterizării indirecte a celor
două personaje urmărind alte repere decât
acțiunea (comportamentul, gândurile și
frământările lor sufletești, aspectul fizic și
vestimentar al personajelor, încadrarea
într-un anumit mediu, punerea
personajelor în situații limită, nume sau
porecle, felul de a vorbi) și modul în care
se prezintă relația dintre ele.
Aprecieri cu privire la caracterizările ce
fac posibilă încadrarea personajelor într-o
categorie caracteristică unui curent literar
(exemplu: Ion – personaj realist,
de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia.
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi amanta lui Tipatescu.
Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia voluntară, impunându-şi deciziile atât asupra
soţului, cât şi asupra prefectului, speculând sentimentele de dragoste ale ambilor şi jucând comedia
sensibilităţii. Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea,
puterea şi deţine, de fapt, controlul asupra relaţiei.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii
( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea
prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului
turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul
său devenind aproape superfluu. Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele
conflicte.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,
„impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun
băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, foncția
foncție, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de
asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi de Cetăţeanul turmentat ca “simţitoare”, sau “damă
bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui Caţavencu: “Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o
dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi
cunoaşte interesul, îşi impune punctul de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi,
atitudini, mimică, ton, prin intermediul mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu
dovedeşte constiinta inechitatii si falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se
opune sau de a-l modifica. Ironic, Cetăţeanului turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte,
cu judecata limpede, cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând)
onorabilul d. Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva
strictă a protejării echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii ideologice
deşarte. Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de
a şi-l face pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la
Bucureşti pentru traiul comod alături de Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă imatură, cu
momente de exaltări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”
Lapusneanul – personaj romantic; de Un prim episod relevant pentru relaţia dintre cei doi este cel din actul II, când Zoe, speriată de
identificat caracteristicile curentului şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe trece
literar prezente în respectivele situații), de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă blamării la energice
într-un tip uman. ameninţări, jucând cu abilitate cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat psihologic de la
început până la sfârşit.
Două scene reprezentative comentate O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care Tipătescu şi Zoe
Relaţia dintre cele două personaje din întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul încă alterat de
perspectiva situaţiei finale/ a încercarea de a se fi supus lui Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte
deznodământului. decrepit, în faţa Zoei: “E simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face
Modul în care se raportează naratorul la să se simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii.
cele două personaje, atitudinea artistică. III. ÎNCHEIERE
Relatia dintre cele doua personaje se schimba si evolueaza pe tot parcursul operei, fiind influentata
III. ÎNCHEIERE de schimbarile politice si probleme pe care le intampina acestia. In finalul operei, insa, ‘’Zoe si
Opinia personală argumentată despre cele Tipatescu contempla miscarea.’’In concluzie,opera ‘’O scrisoare pierduta’’ de Ion Luca Caragiale, ii
două personaje în raport cu tema și are in centru pe Zoe Trahanache si Stefan Tipatescu, personaje a caror relatie subliniaza societatea
viziunea despre lume a autorului. vremii, tipul femeii adulterine, superioare, si tipologia barbatului impulsiv, indragostit fara
remuscari de sotia celui mai bun prieten al sau.

ANALIZA TEXTULUI ÎN PROZĂ

Moara cu noroc, Ioan Slavici

Elemente de analiză Răspunsuri

I. INTRODUCERE:
- Date succcinte despre autor (perioada literară,
domeniu literar reprezentativ, curent literar
etc.)
- Date succinte despre text (data publicării,
volumul din care face parte etc.)
- Specialiterară în care se încadrează textul
- Surse de inspiraţie, puncte de plecare, geneza
I. INTRODUCERE:
Ioan Slavici este unul dintre cei mari patru clasici ai literaturii romane si se afirma ca un deschizator de
drumuri prin crearea romanului realist obiectiv si prin integrarea elementelor de analiza psihologica in
proza sa.
Opera “Moara cu noroc” are ca an de aparitie anul 1881, publicata in volumul “Novele din popor”,
apartine genului epic, iar ca specie literara este o nuvela psihologica.
Nuvela este specia literara a genului epic in proza, avand dimensiuni cuprinse intre povestire si roman in
care conflictul este puternic, iar accentul cade pe conturarea personajului.
textului; idei filozofice; teorii care stau la baza Autorul s-a inspirat din viata proprie a poporului si ne-a infatisat ceea ce este, ceea ce gandeste si ceea ce
textului; variante; simte romanul in partea cea mai aleasa a firii lui etice.
II. CUPRINS: II. CUPRINS:
Complexitatea tematica a nuvelei dezvaluie mai multe posibilitati de interpretare. Se poate identifica o
- Tema textului; supratema a destinului, enuntata de cuvintele batranei, o alta tema vizeaza
dezumanizarea lui Ghita si, prin contaminare, al Anei si o alta care contine dezintegrarea
tuturor personajelor fragile psihic sub imperiul fortei devastatoare, demonice a lui Lica
- Motive (specifice unor curente literare sau Samadaul.
stilului individual); laitmotive; Motivul cautarii norocului - Ghita si familia lui pleaca din satul in care acesta era cizmar. - Cu toate ca are
retineri, batrana (mama Anei) se muta impreuna cu ceilalti. - Ghita arendeaza carciuma de la Moara cu
Noroc.- Catva timp, norocul ii surade si castigul este cinstit.
- Titlul (semnificații, relevanță prin raportare la - Motivul hanului - Asezat intr-o vale, la rascruce de drumuri; Initial, moara -simbol al „macinarii" unor
mesajul textului) vieti; inconjurat de spatii goale si drumuri „rele"; Loc al pactului cu personajul demonic.
- Motivul personajului demonic - Lica Samadaul incepe sa vina pe la han. - Ghita ii accepta conditiile, din
slabiciune. - Treptat, carciumarul ii devine complice,
- Structură: - Motivul destinului - De Paste, Ana ramane cu Lica, la han.- La intoarcere, Ghita o ucide. - Din porunca
- Părți, capitole Samadaului, Ghita este impuscat, iar hanul - incendiat. – Batrana considera ca asa le-a fost soarta. -
- Incipit, final Urmarit de jandarmul Pintea, Lica isi zdrobeste capul de un copac.
Titlul confera ambiguitate si ilustreaza prin procedeul antifrazei ironia autorului, fiind
construit cu scopul de a scoate in evidenta conotatiile antinomice ale termenilor. Slavici
- Elemente paratextuale: motto, titlurile foloseste cuvantul „moara” si nu „han” pentru a-i extinde sensul, moara fiind un loc al
capitolelor, subsol miscarii neintrerupte, un punct in care se schimba balanta destinului unui personaj. Este un univers al
patimilor, prin care omul ajunge la adevarata coborare in infern, un loc al pervertirii sufletesti, in care se
altereaza principiile sanatoase ale vietii, pentru ca moara macina destinele oamenilor.
- Construcţia subiectului: Nuvela are o structura sferica, rezultand din cuvintele batranei. In incipit batrana spune
o Acţiunea: “Omul sa fie multumit cu saracia caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. In
 Ordonată spatele vorbelor batranei stau intentiile moralizatoare ale autorului. In deznodamant, batrana se intoarce
 Întreruptă: alternare de planuri (se cu copii de la rude si gaseste hanul incendiat, fiica si ginerele morti si pune nefericita intamplare pe seama
dezvoltă în paralel cel puţin două intrigi unui destin necrutator “Asta le-a fost dat”.
pentru a se uni sau nu la un moment dat) Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat.
In incipit, personajul secundar mama lui, Ana (batrana) povesteste despre faptul ca nu banii conteaza ci
o Momentele subiectului (o scurtă linistea sufleteasca, dar nu se baga in viata tinerilor, lasand totul in voia destinului. Ea defapt simtea frica
parcurgere a subiectului pe momente: de schimbare, de ceea ce va urma, mentionand “mi-e greu sa parasesc coliba in care mi-am petrecut
expozițiunea, intriga, desfășurarea viata…ma cuprinde un fel de spaima”, dar nu-si paraseste copiii si incearca sa se obisnuiasca cu ideea “si-
acțiunii, punctul culminant, mi vine sa rad cand mi-o inchipuiesc ca circiumarita”. Inceputul este simetric cu finalul deoarece se
 deznodământul) regaseste in aceeasi ipostaza.
Finalul este reprezentat de reluarea incipitului prin faptul ca batrana pune seama intamplarilor pe voia
sortii si a destinului care isi urmeaza cursul. Batrana se regaseste din nou la Moara cu noroc, impreuna cu
copiii, dar de data asta regretand situatia in care se afla.
o Conflictul/conflictele: exterioare (de idei, Expozitiunea prezinta carciuma de la Moara cu noroc ca fiind asezata la rascruce de drumuri, izolata de
de interese, economice, sociale, politice, restul lumii, inconjurata de pustietati intunecate. Descrierea drumului care merge la carciuma si a locului
morale, religioase, etnice, erotice, in care se afla este prezentat in expozitiune. Ghita se dovedeste harnic si priceput la inceput, iar primele
existențiale etc.), interioare (de natură semne ale bunastarii nu intarzie sa apara.
morală, psihologice, intelectual-cognitive, Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul la Moara cu noroc, un personaj carismatic, seful
de valori, ale conștiinței etc.) porcarilor si al turmelor de porci din imprejurimi care tulbura echilibrul familie. El isi impune inca de la
inceput regulile, iar Ana, nevasta lui Ghita intuieste ca acesta este un “om rau si primejdios”. Cu toate ca
isi da seama ca Lica reprezinta un pericol pentru el si familia lui, Ghita nu renunta datorita ideii de a se
imbogati.
- Compoziție: Desfasurarea actiunii cuprinde faptele si intamplarile textului. Mai intai, Ghita isi ia toate masurile de
o Timpul povestirii: Linear (cronologic)/ aparare impotriva lui Lica: merge la Arad sa-si cumpere doua pistoale, doi caini si angajeaza o sluga. Insa
Fragmentat (în funcţie de memoria din momentul aparitiei lui Lica, incepe procesul de instrainare a lui Ghita fata de familie. Devine tot mai
involuntară, de fluxul conştiinţei, de irascibil, nu mai zambeste ca inainte, iar pe sotia lui o cam batea. La un moment dat, Ghita incepe sa
rememorări sau anticipări) regrete ca are familie si copii pentru ca nu-si poate asuma total riscul imbogatirii alaturi de Lica. Datorita
generozitatii Samadaului, starea materiala a lui Ghita se imbunatateste, doar ca Ghita incepe sa se
o Timpul acțiunii: obisnuiasca cu raul. El isi indeamna sotia sa joace cu Lica, aruncand-o definitiv in bratele lui si ajunge sa
 real-obiectiv fie implicat in furtul de la arendas si in uciderea unei femei si un copil. Retinut de politie, i se da drumul
 real-subiectiv/ interior acasa numai pe “chezasie”. Prin faptul ca jura stramb la proces, acoperindu-i nelegiuirile lui Lica, Ghita
 ireal/fantastic devine complice la crima. Hotaraste sa-l parasca pana la urma cu ajutorul lui Pintea, insa nu este sincer
 simbolic: atemporal, mitic, al nici cu el, oferindu-i dovezi despre vinovatia lui doar dupa ce-si va putea opri jumatate din bani.
sacrului, ilimitat etc. Punctul culminant este atunci cand Ghita ajunge pe ultima treapta a degradarii morale si in momentul in
care vrea sa se razbune pe Lica isi arunca sotia in bratele acestuia. Spera pana la sfarsit ca sotia lui va
rezista tentatiei, dar dezgustata de lasitatea sotului ei i se daruieste lui Lica tot in mod de razbunare. Cand
o Spaţiul: real/imaginar, natural/artificial, isi da seama ca sotia lui, Ana, l-a inselat, o ucide. La randul lui, Ghita este ucis de Raut, din ordinul lui
exterior/interior, configurat pe Lica, iar el pentru a nu cadea in mainile lui Pintea se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.
orizontală/configurat pe verticală; Deznodamantul cuprinde sfarsitul actiunii. Un incediu distruge carciuma de la Moara cu noroc in noaptea
symbolic de Pasti si singurele personaje care supravietuiesc sunt batrana si copii.
Incipitul nuvelei surpinde un dialog intre batrana soacra si Ghita. Acest dialog
reliefeza conflictul exterior al discursului epic. Este vorba de un conflict intre mentalitati:
mentalitatea traditionala, a batranei soacre, care opteaza pentru „linistea colibei” si noua
- Naratorul:
mentalitate mercantila, reprezentata de Ghita care-si doreste un trai mai bun pentru familia sa.
o Omniscient
o Martor
o Personaj
- Perspectiva narativă:
o Obiectivă / subiectivă
o Omniscientă / focalizată
- Modalităţile narării: relatarea – naraţiunea
(lineară, circulară/sferică, în ramă)
- Limbajul operei literare:
o Limbaj cult / popular; oral / scris
o Imaginileartistice reprezentative
(dinamice / statice; vizuale / auditive/
tactile / olfactive / gustative; descriere /
metaforă / simbol)
III. INCHEIERE:
Susținerea unei opinii despre modul în
care tema şi viziunea despre lume a
Dar accentul cade pe conflictul interior, trasatura specifica nuvelei psihologice. Naratorul
omniscient surprinde macinarea interioara, pana la prabusire, a constiinte protagonistului. Personajul se
abate de la norma morala enuntata la inceputul nuvelei si de aceea va evolua inevitabil spre un sfarsit
tragic, intrand intr-un conflict interior cu o forta mai puternica decat el-patima pentru bani.
Relatarea evenimentelor nu se realizeaza totusi in mod linear,iar inlantuirea dintre capitole se face prin
tehnici epice diverse: dialogul (la inceputul nuvelei),descriere la timpul prezent (capitolele al-II-lea si al-
III-lea), semnalarea unei relatii temporale de anterioitate fata de cele povestite inainte (capitolul al-XVI-
lea). Inlantuite temporal si cauzal,faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie
a vietii (veridicitate) si deobiectivitate.
Naratiunea realista este obiectiva, realizata la persoana a-III-a, de catre un narator omniscient,
omniprezent, neimplicat.
Ghita este personajul principal al carui statut social moral se schimba pe parcursul nuvelei. La inceputul
operei, apare in ipostaza de cizmar cinstit, dar sarac, dornic de a se imbogati, ca urmare devine hangiu. La
inceput apreciat datorita onestitatii, dar dominat de obsesia banului in continuare. Se transforma astfel
caracterial in tipul parvenitului, omul care decade atat spiritual cat si sufleteste, nuvela urmarind
degradarea morala in toate etapele. Ultima ipostaza a decaderii il infatiseaza ca sot ucigas al propriei sotii.
Dominat de frica, de obsesia pentru bani, fiind exploatat moral de Samadau, personajul se contureaza in
mod realist, tipic nuvele psihologice.
In ceea ce priveste perspective narativa , intamplarile din nuvela sunt relatate la persoana a |||-a , dintr-o
perspective obiectiva.
Limbajul este regional, popular si arhaic. In text exista zicale si proverbe (mai ales ale batranei) la inceput
si la sfarsit.
III. INCHEIERE:
Concluzionand, „Moara cu noroc” urmareste modul in care conflictul exterior se reflecta in planul
constiintei personajelor. Observarea este minutioasa si serveste realizarii unor psihologii complexe.
Lumea satului transilvanean, o tema predilecta a scrierilor lui Slavici, este maiestuos zugravita si in
aceasta nuvela, morala religioasa fiind convertita intr-o etica a raporturilor interumane.
 scriitorului se reflectă în textul de proză
studiat

CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ

Ghiţă, Moara cu noroc, Ioan Slavici

Elementele analizei Răspunsuri

I. INTRODUCERE: I. INTRODUCERE:
Încadrarea scriitorului respectiv în perioada Perioada marilor clasici, căreia îi aparține Ioan Slavici, alături de Ion Creangă, Mihai Eminescu și I. L.
literară. Caragiale, este foarte importantă în evoluția literaturii române, prin modelele propuse generațiilor următoare.
Menționarea apartenenței operei la specie, În proza acestor autori se remarcă o mare varietate atât la nivel tematic, cât și la nivelul orientării estetice.
perioadă și curent literar. Primul mare scriitor al Transilvaniei, Ioan Slavici consideră că literatura trebuie să aibă finalitate etică,
Încadrarea personajului în opera din care face socială și națională, să propună cititorului o dezbatere morală și o reflecție gravă asupra valorilor
parte: existențiale. Întreaga sa operă este o pledoarie pentru echilibru și armonie atât în formă, cât și în conținut.
- Ce loc ocupă personajul în opera? Moara cu noroc a fost publicată în 1881, în volumul de debut Novele din popor şi este o nuvelă realist-
a) Personaj principal; psihologică, remarcabilă nu numai prin complexitatea personajului principal, ci și prin observația socială pe
b) Personaj secundar; care se construiește imaginea unei lumi de la sfârșitul secolului al XIX-lea
c) Personaj episodic; Ghiţă este personajul principal al nuvelei Moara cu noroc, destinul lui ilustrând consecinţele nefaste ale setei
d) Personaj figurant de înavuţire. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, ezitând între valorile familiei, iubirea, liniştea
- Galeria de personaje în care ar putea fi (simbolizate de către Ana, soţia sa) şi bogăţia, atracţia malefică a banilor (simbolizate de Lică). Se arată slab
încadrat: în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.
- Tipologia. Ce categorie tipologicămai Ghiță este un personaj realist, complex, dilematic, de mare forță în reprezentarea omului care se lasă dominat
largă reprezintă personajul? de slăbiciunea sa. Cel care poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe este antieroul care se lasă învins
- Modul de prezentare în operă: de balaur.
individual/ colectiv Condiția sa socială se conturează prin însumarea detaliilor: cizmar sărac, căsătorit cu Ana, are doi copii și o
- Curentul literar : romantic/ realist/ soacră înțeleaptă, se mută la Moara cu noroc, o cârciumă aflată în apropiere de Ineu, pentru a câștiga bani.
clasic/modernist II. CUPRINS:
- Cine este personajul? Portretul fizic este puțin realizat, se fac referiri la statura sa și la faptul că e matur în comparație cu Ana.
- Ce fel de personaj este : real/ imaginar Există în nuvelă și un portret de familie, aproape idilic: „Ana era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și
(miraculoase)/ simbolic/ alegoric
II. CUPRINS:
În ce împrejurări este înfățișat personajul?
(scurtă trecere în revistă a contextului)
Tipul/tipurile de portret (fizic/moral) realizat
pentru personajul în discuție. Care sunt
însușirile fizice și morale ale personajului așa
cum se desprind ele.
Ce modalități (procedee) de caracterizare
folosește autorul ?
a. din prezentarea directă(cu exemple
comentate):
- de către narator: comentarii,
descrieri, remarci, aluzii
- de către alte personaje: descrieri,
relatări, mărturisiri
- de către personajul însuși
(autocaracterizare): mărturisiri proprii,
autoanaliză, autoportret, monologuri interioare,
limbaj.
b. din prezentarea indirectă(cu exemple
comentate):
- faptele personajului
- comportamentul, gândurile și
subțirică (...), iar el însuși, înalt și spătos, o purta ca pe o pană subțirică.”
Prima ipostază este cea de om moral, care respectă codul etic al comunității și ține la respectul oamenilor.
La început, cizmarul este surprins într-o tentativă de a-şi depăşi condiţia socială, prin luarea în arendă a
hanului de la Moara cu noroc. El manifestă iubire și responsabilitate față de ai săi, dorința de a-i proteja.
Atmosfera este de înţelegere, de armonie familială, iar Ghiţă, om harnic, blând şi cumsecade, reuşeşte să
facă hanul să prospere.
Apariţia lui Lică Sămădăul la han tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior al lui Ghiţă. Cu toate că îşi
dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, tentaţia îmbogăţirii este mai puternică. La
început încearcă să i se împotrivească ferm și demn. Însă patima pentru bani îl orbește. Personaj rotund,
acesta evoluează de la tipicitate la individualizare, devenind, dintr-un simplu cizmar, cu o existență modestă,
un cârciumar dominat de seducția banilor, sub influența distructivă a lui Lică Sămădăul, om rău și
primejdios. Se lasă atras în jocul porcarului și, dominat de dorința de a strânge bani, acceptă înțelegeri
rușinoase, unele chiar legate de crimă, compromisuri, doar pentru a-ți atinge țelul, banii pentru cizmărie.
Minte, disimulează, se înstrăinează de familie, de soție, crezând că așa o apără. Fericirea și liniștea familiei
de la început sunt înlocuite de teamă, neliniște, suferință morală. În absența unei comunicări autentice, Ana
crede că soțul ei nu o mai iubește și-l acceptă pe Sămădău: „Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e decât o muiere
îmbrăcată în haine bărbătești...” Ea devine, astfel, o victimă a bărbatului, fiind ucisă în mod tragic la final.
Evoluția personajului Ghiță are un traseu gradual. El trece prin stări succesive de căutări, de întrebări și de
temeri, unele justificate de implicarea legii (comisarul, judecătorul și jandarmul), iar altele de ordin moral și
religios. De fiecare dată, eroul răspunde la ezitările provocate de patima banului cu certitudinea că omul e
supus destinului, prin urmare face ceea ce i-a fost dat. În sufletul eroului se produc mutații esențiale, care îl
înstrăinează iremediabil de ai săi. Gravul dezechilibru interior este generat de acceptarea slăbiciunilor și de
justificarea lor: „Ce să-mi fac dacă așa m-a lăsat Dumnezeu?”
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice
pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului.
Dezgustată de laşitatea soțului, care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se
dăruieşte lui Lică. În momentul în care îşi dă seama că soţia sa l-a înşelat, Ghiţă o înjunghie, încercând să
scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Ghiţă trăieşte o dramă psihologică, concretizată prin trei pierderi: încrederea în sine, încrederea celorlalţi în
el şi încrederea soţiei lui în el. Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie
sunt magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul din sufletul lui Ghiţă: dorinţa de a
rămâne un om cinstit şi dorinţa de a face avere alături de Lică.
Predomină mijloacele de caracterizare indirectă. Naratorul notează gesturile, replicile, reacțiile personajelor,
surprinzând și relațiile dintre ele. Ghiță, de exemplu,O aruncă pe Ana în brațele sămădăului, dintr-o pornire
irațională spre autodistrugere: „Joacă, muiere, parcă are să-i ia ceva din frumusețe... ”, - deși „fierbea în el
frământările lui sufletești
- aspectul fizic și vestimentar al personajului
- încadrarea într-un anumit mediu
- punerea personajului în situații limită
- nume sau poreclă
- felul de a vorbi
Două episoade comentate care sunt relevante
pentru caracterizarea personajului.
Relațiile pe care le stabilește cu celelalte
personaje (modul în care se raportează laalte
personaje, opoziții, conflicte, comunicarea)
Care este atitudinea scriitorului față de
personaj?
Repere critice (opinii consacrate)
III. INCHEIERE
când îi vedea fața străbătută de plăcerea jocului. ”
Caracterizarea directă se realizează prin descrierea portretului fizic, semnificativ pentru psihologia
personajului și prin autocaracterizare, monologul interior al lui Ghiță fiind semnificativ : „Ei! Ce să-mi fac?
își zise Ghiță în cele din urmă. Așa m-a lăsat Dumnezeu.”
Pe tot parcursul discursului narativ, se relevă caracterul slab, ușor influențabil al protagonistului. Prima
întâlnire dintre Ghiță și Lică este ilustrativă pentru surprinderea celor dintâi semne ale transformării morale
și psihologice a personajului principal. Dialogul are inițial aparența unui interogatoriu condus de Lică.
Sămădăul îl abordează de pe o poziție autoritară, de superioritate și nu îi lasă dreptul la replică. El îi pune în
vedere lui Ghiță că trebuie să colaboreze cu el, dezvăluindu-și brutalitatea și cinismul: „Ori îmi vei face pe
plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc...” Plecarea lui Lică este urmată de primul moment de
nesinceritate din partea lui Ghiță care, frământat interior, dorește să ascundă Anei „gândurile grele ce-l
cuprinseră”.
Scena procesului reprezintă un moment-cheie în devenirea personajului, un moment de culminație a crizei
morale. Deși convins de vinovăția sămădăului în jefuirea arendașului și în dubla crimă din pădure, Ghiță
depune mărturie falsă contribuind la disculparea lui Lică și la condamnarea oamenilor acestuia. Opțiunea
eroului este determinată nu de frică, ci de conștiința faptului că Lică are stăpâni puternici care îl protejează.
Ghiță este astfel nu numai victima patimii de îmbogățire, ci și învinsul unui destin tragic.
Nuvela surprinde conflicte puternice. Un conflict interior, amplu, care se construiește treptat, de-a lungul
întregii opere, este reprezentat de lupta care se dă în sufletul lui Ghiță între dorința de a rămâne un om cinstit
și dorința de a se îmbogăți. Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex,
oscilant, nesigur, sfâșiat de porniri antagonice. Există mai multe conflicte exterioare – între Ghiță și Lică,
între Ghiță și soția sa, Ana, de care se îndepărtează, când conștientizează că poate să-i facă mult rău, între
Ghiță și societatea bazată pe legi morale, nescrise, tradiționale, din care făceau parte oamenii precum soacra
lui.
III. INCHEIERE
În concluzie, opera lui Ioan Slavici este o pledoarie pentru echilibru și cumpătare în viața socială și familială.
Tema nuvelei dezvăluie un autor preocupat de o problematică etică și psihologică, având rădăcini în eterna
dorință de bogăție și de parvenire socială a omului. Scriitorul demonstrează că banul distruge firea omului și
îi alterează ireversibil viața interioară.
Între marii clasici ai literaturii române, Ioan Slavici rămâne creatorul nuvelei realist-psihologice, iar Moara
cu noroc este dovada cea mai strălucită.
Opinia personală argumentată referitoare la
personajul analizat.
Elemente de analiză
I. INTRODUCERE
Scurtă încadrare a scriitorului în perioada
literară/ curent literar.
Menționarea apartenenței operei/ la specie și
curent literar.
Încadrarea personajelor în opera din care fac
parte.Date generale despre personajele în
discuție prin raportare la specificul textului.
Mentionarea tipologiei din care fac parte și
clasificarea acestora (dacă este posibil).
II. CUPRINS
Prezentare situaţiei iniţiale dintre cele două
personaje din perspectiva tipologiei în care se
încadrează, a statutului lor social, psihologic,
moral.
Prezentarea tipului de conflict în care sunt
RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE
Răspunsuri
I. INTRODUCERE
Nuvela realist-psihologica ‘’Moara cu noroc’’ de Ioan Slavici a aparut in anul 1881. Nuvela este o specie a
genului epic de intindere medie, cu actiune desfasurata pe un singur plan narativ, intriga bine conturata, un
conflict puternic, accentul fiind pus pe creionarea protagonistului, celelalte personae gravitand in jurul lui.
Opera ‘’Moara cu noroc’’ se incadreaza in specia nuvela psihologica prin conflictul interior care primeaza,
accentul fiind pus pe psihicul uman, relatiile dintre personae subliniand involutia lor morala.
Din punct de vedere tipologic, incipitul nuvelei il surpinde pe Ghita ca tipul taranului dornic de a-si
imbunatatii conditia sociala de cizmar sarac. Pe parcursul discursului narativ, insa, protagonistul se
individualizeaza prin patima sa nefireasca pentru bani. Daca Ghita este un personaj rotund, caracterul sau
modificandu-se pe parcursul naratiunii, Lica face parte din categoria personajelor plate. De la prima si pana
la ultima sa aparitie in discurs, Samadaul are un comportament neschimbat.
II. CUPRINS
Statutul social al protagonistului este surpins inca din incipitul discursului narativ: el este cizmarul sarac,
care-si doreste un trai mai bun pentru familia sa. Este capul unei familii de tip patriarhal, este constient de
faptul ca pe umerii sai apasa toate greutatile familiei si, de aceea, decide sa ia in arenda carciuma de la moara
cu noroc. Noul statut social pe care-l dobandeste, cel de carciumar, coincide si cu dezumanizarea unui
personaj care nu are puterea de a se sustrage mirajului imbogatirii. In schimb, lica isi pastreaza, de la inceput
pana la sfarsit, acelasi statu social: el este Samadaul, seful porcarilor.
Din punct de vedere psihologic, comportamentul lui Ghita releva un caracter slab. Se arat neputincios in fata
tentatiei de a se imbogatii si da vina pe un destin potrivnic. Macinarea interioara a personajului este redata de
naratorul omniscient prin secvente monologate „ Ei! Ce sa-mi fac? Asa ne-a lasat Dumnezeu. Ce sa-mi fac
angrenate personajele.
Realizarea caracterizării directe pe rând a celor
două personaje din cele 3 puncte de vedere:
narator, alte personaje, autocaracterizare.
Aprecieri cu privire la caracterizarea directă a
celor două personaje în paralel.
Realizarea caracterizării indirecte prin acțiune,
urmărind destinul unui personaj influențat de
celălalt personaj (două secvențe comentate)
Realizarea caracterizării indirecte a celor două
personaje urmărind alte repere decât acțiunea
(comportamentul, gândurile și frământările lor
sufletești, aspectul fizic și vestimentar al
personajelor, încadrarea într-un anumit mediu,
punerea personajelor în situații limită, nume
sau porecle, felul de a vorbi) și modul în care
se prezintă relația dintre ele.
Aprecieri cu privire la caracterizările ce fac
posibilă încadrarea personajelor într-o
categorie caracteristică unui curent literar
(exemplu: Ion – personaj realist, Lapusneanul
– personaj romantic; de identificat
caracteristicile curentului literar prezente în
respectivele situații), într-un tip uman.
Două scene reprezentative comentate
Relaţia dintre cele două personaje din
perspectiva situaţiei finale/ a deznodământului.
Modul în care se raportează naratorul la cele
două personaje, atitudinea artistică.
daca e in mine ceva mai puternic decat vointa mea. Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoase in
spinare”. Daca, in cazul lui Ghita conflictul interior era generat de ciocnirea dintre viziunea traditionala si
cea noua, mercantila, in ceea ce-l priveste pe Lică naratorul nu-i surpinde conflictul interior. Acest aspect se
datoareaza faptul ca Samadaul este un adaptat al lumii capitaliste, cu care Ghiat tocmai a luat contact.
Expozitiunea textului surpinde ipostaza unui Ghita a carui existenta sta sub semnul moralitatii: este harnic,
cumsecade, iubitor de familie si dotat cu initiativa. Intalirea cu Lica Samadaul va declansa si declinul sau
moral: dintr-o fiinta morala, Ghita ajunge, in final, o fiinta imorala, fiind capabil sa-si arunce sotia drept
momeala in bartele Samadaului. In schimb, Lica are o existenta guvernata de imoralitate. Dintr-o forma de
autocaracterizare, el insusi isi dezvaluie placerea de a ucide. Asadar, Lica este un personaj exceptional,
demonic tradand dimensiunea romantica in constructia acestui personaj.
Relatia dintre cele doua personaje poate fi reprezentata ca fiind una intre manipulator (Lica Samadaul) si
manipulat (Ghita)
O prima secventa narativa care surpinde aceasta relatie poate fi considerata cea in care Lica isi face aparitia,
pentru prima data, la carciuma. Pentru ca relatiile capitaliste presupun obligatoriu subordonarea partenerului
de afaceri, Samadaul isi impune in fata noului venit propriile-i reguli fara a manifesta opozitie, carciumarul
le accepta tacit. Lica intuieste slabiciunile lui Ghita, incercand astfel sa-l supuna. Mai intai, incearca sa-l
indeparteze de familie, apoi ii pateaza imaginea de om cinstit in fata colectivitatii rurale, implicandu-l, fara
voia sa, in jaful de la arendas si in uciderea vaduvei si a copilului acesteia. Caracter slab, Ghita isi ia, mai
intai masuri de precautie: aduce doi caini de la Arad, isi procura pistoale si-si angajeaza o sluga noua, pe
Marti, un ungur inalt cat un brad. La toate acestea carciumarul nu rezista tentatiei banilor si va sfarsi tragic.
Finalul nuvelei surpinde ultima treapta a dezumanizarii protagonistului. Orbit de dorinta de a se razbuna pe
Lica, prin acceptarea de a colabora cu jandarmul Pintea, carciumarul refuza invitatia batranei de a-si petrece
sarbatorile pascale la Ineu. Ramane la han si isi impinge sotia drept momeala in bratele Samadaului. Lica,
constient de slabiciuna carciumarului pentru sotia sa, ii cere Anei sa i se aseze pe genunchi, mizand pe o
reactie din partea lui Ghita. Apoi, Samadaul ii cere barbatului sa-l lase singur cu sotia sa. Ana, dezgustata de
lasitatea sotului pe care-l considera „doar o muiere imbracata in straie barbatesti” ii se daruieste lui Lica.
Constientizand pacatul sotiei sale in care tot el a impins-o, Ghita o omoara pe Ana „infingandu-i adanc
cutitul in inima”. La randul sau, Ghiat este ucis de Raut din ordinul samadaului, care se sinucide pentru a nu
cadea viu in mainile jandarmului Pintea.
Sunt de parere ca finalul tragic a celor doua personaje tradeaza dimensiunea moralizatoare a nuvelei lui
Slavici.
 III. ÎNCHEIERE
Opinia personală argumentată despre cele două
personaje în raport cu tema și viziunea despre
lume a autorului.
Elemente de analiză
I. INTRODUCERE
Date succcinte despre autor : perioada literară,domeniu
literar reprezentativ, curent literar etc.
Date succinte despre text : data scrierii/publicării,
volumul din care face parte etc.
Specia literară în care se încadrează textul
Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii care stau la
baza textului; variante
II. CUPRINS
Tema textului
III. ÎNCHEIERE
În concluzie, finalul tragic al personajelor Lică si Ghiţă aminteste de hybrisul tagediei antice grecesti,
personajele gasindu-si finalul tragic tocmai pentru ca au incercat sa depaseasca limitele unui destin
prestabilit.
ANALIZA TEXTULUI LIRIC
Testament, Tudor Arghezi
Răspunsuri
Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi a fost una din
personalitatile cele mai controversate din istoria culturii romanesti,opera sa provocand
reactii contrarii inca de la inceput. Este un poet modernist prin inovatia la nivelul
limbajului poetic si al viziunii care a avut meritul de a depasi dilema apartenentei sale
la un curent literar sau la altul, poetul ramanand de fiecare data personal, fapt pentru
care a devenit un poet-emblema al literaturii romane, de valoare universala.
Poezia ,, Testament ‘’ de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii romane din perioada interbelica ,.Poezia este asezata in fruntea primului volum
arghezian ,,Cuvinte potrivite ‘’ ( 1927 ) si are rol de program literar , realizat insa cu mijloace
artistice.
Opera dată - este o artă poetică modernă, pentru că prezintă o triplă problematică,
specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în artistic, estetica urâtului şi raportul dintre
inspirație și actul de creație.
Uratul este sursa de inspiratie, fara a fi valorizat negativ, si de aici ia nastere estetica
uratului. Astfel, printre constantele liricii argheziene se numara promovarea esteticii
uratului si credinta in puterea de materializare a cuvintelor.
Tema poeziei o reprezinta conceptia asumata a poetului de a echilibra tensiunile dintre
slova de foc (metafora pentru inspiratie) si slova faurita ( metafora pentru mestesug) in
creatia cu valoare testamentara.
 Motive (specifice unor curente literare sau stilului
individual); laitmotive
Comentarea titlului : formă (analitic/sintetic,
structură morfologică/sintactică) și semnificații,
relevanță prin raportare la mesajul textului
p de l Tip de lirism/Prezenţa eului liric:
 eul liric obiectiv
 eul liric subiectiv
 eul liric ludic, parodic
Structură:
o Părți, secvențe poetice
o Incipit, final
Motivul central al poeziei este acela al cartii, care simbolizeaza ideea de cunoastere,de
legatura spiritual intre generatii,pentru ca ea oglindeste"seara razvratita"a stramosilor
ce au urcat "prin rapi si gropi adanci",dar si ideea de truda, de mestesug, de pasiune.
Cuvantul carte are o bogata sinonimie in text: testament,hrisov,cuvinte potrivite.
Titlul poeziei conține un element de paratext care instituie un orizont de așteptare asupra
cititorului. Acesta are două accepțiuni: una denotativă (testamentul fiind un act juridic
prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte), iar
cealaltă, conotativă (testamentul reprezentând în creația argheziană nu o moștenire
materială, ci una spirituală, lăsată de către poet urmașilor cititori sau viitorilor truditori
ai condeiului).
Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie,
confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele
şi pronumele la persoana I – „voi lăsa”, „să schimbăm”, „am ivit”, „am prefăcut”,
„făcui”, „grămădii”, „mea”, „eu”,„mine”, prin mărcile lexico-gramaticale ale adresării
directă, pronume şi verbe la persoana a II-a, „să urci”, „aşaz-o”, „-ţi”, „tine”, „te” şi
prin vocativul „fiule”.
Compozitional, poezia are cinci strofe,alcatuit dintr-un numar inegal de versuri.Cele
cinci strofe ale poeziei se grupeaza in trei secvente poetice/pe trei coordinate.Prima
este alcatuita din primele doua strofe, sugerand legatura dintre poet si cititorii-urmasi;
a doua alcatuita din urmatoarele doua strofe, reda rolul etic,estetic si social al poeziei;
a treia, redata de ultima strofa,incrancenata lupta a poetului cu lexical.
Incipitul introduce cititorul direct in problematica poeziei, pin referire la atitudinea
poetului fata de creatie, fata de lume si de sensul pe care el il da cartii, singura sa avere
fiind de factura spirituala (Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/ Decat un nume
adunat pe-o carte). Prin adresarea directa a eului liric catre un fiu spiritual, poetul se
identifica, in mod imbolic, cu un tata si isi asuma rolul de mentor. Bunurile artistului
sunt concentrate in opera sa, care devine o treapta spre cunoastere, necesara tinerilor
pentru a-si desoperi propria identitate: Ea e hristovul vostru cel dintai, asa cum apare
in strofa a doua.
Strofa a treia se construieste pe ideea ca lumea materiala se metamorfozeaza in
dimensiune spirituala prin intermediul poetului. In poezie, se pleaca de la o realitate
dura care este transpusa in metafore, nuantandu-se rolul poetului de alchimist al

- Tehnici de compoziţie a textului
poetic:
o Recurenţa
o Simetria
o Opoziţia
- Modalităţi de realizare a discursului poetic
- Limbajul operei lirice:
o Planul fonetic: sonoritate, armonie, eufonie,
muzicalitate; tropi specifici: aliterație asonanță,
repetiție, onomatopee
o Planul lexical:
 Inventar lexical; câmpul
lexical dominant ; termeni ce denumesc sentimente,
trăiri / simțuri, cuvinte-cheie.
 Semnificaţia cuvintelor:
cuvintelor.
Strofa a patra este construita pe ideea ca poezia rolului social, moralizator al artei, dar
si pe aceea a functiei catarhice, de tranformare a suferintei in bucurie, prin intermediul
artei.
Ultima strofa pune in evidenta ideea ca poezia se naste din tensiunea creata intre har
si mestesug, din fuziunea dintre spirit si materie ("Slova de foc si slova faurita/
Imperecheate in carte se marita"). Metafora "slova de foc" exprima inspiratia, harul
divin, iar "slava faurita" sugereaza mestesugul, truda poetului.
Simetria textului este data de plasarea cuvantului-cheie "carte" si a sinonimelor salein
diferite pozitii ale discursului liric pentru a accentua ideea centrala in fiecare dintre
cele trei coordonate.
Relatiile de opozitie se stabilesc,la nivelul discursului liric,intre diversele component ale
artei poetice,in jurul termenului carte. Opozitia robul-Domnul se regaseste in versul:
Robul a scris-o, Domnul o citeste si reda relatia dintre scriitor si cititor, in care robul-
poet si-a asumat statutul umil, de truditor al cuvantului.
Metafora carte are un rol esential in organizarea meterialului poetic, fiind un element
de recurenta. Termenul are, in text, mai multe sinonime cu ajutorul carora creeaza
nuantari si particularizari are artei poetice.
Textul este conceput sub forma unui monolog adresat cu o tonalitate părintească de
către eul liric unui fiu spiritual, cititorul. Această tematică este abordată în manieră
tipic modernistă: poetul-meșteșugar imaginează o lume care o înlocuiește pe cea
traditională, însă fără a o elimina complet. Este vorba despre o lume a termenilor
neconvenționali, în care cuvintele „frumoase” și „urâte” conviețuiesc nestingherite.
Sugestia textului liric este susţinută de estetica urâtului prin elemente de compoziţie,
între care, relaţiile de opoziţie sunt definite de sintagme poetice ilustrative pentru
reevaluarea cuvântului:„graiul lor cu îndemnuri pentru vite”/„am ivit cuvinte potrivite”;
„bube, mucegaiuri şi noroi” / „frumuseţi şi preţuri noi”;„zdrenţe”/„muguri şi coroane”;
„veninul” / „miere”; „cenuşa morţilor din vatră / Dumnezeu de piatră”, „când să-mbie /
când să-njure”.
Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin topica inversată, „Şi
dând în vârf, ca un ciorchin de negi, /Rodul durerii de vecii întregi”,prin jocul formelor
•Semnificaţie concretă verbale la persoana I, alternând singularul cu pluralul, „să schimbăm” / „eu am ivit”
•Semnificaţie simbolică, abstractă şi prin folosirea timpului trecut al verbelor, care variază perfectul compus cu perfectul
o Planul morfo-sintactic: simplu :„au adunat”,„am ivit”,„am prefăcut”,„am preschimbat” / „făcui”, „grămădii”.
 Organizarea limbajului în propoziţii şi
fraze: Verbele aflate la prezentul gnomic(care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit
•Propoziţii lungi / scurte timp, prezent atemporal) permanentizează activitatea creatoare şi responsabilitatea pe
•Propoziţii cu structură simplă / complexă care o au generaţiile care se succed ca moştenitori în evoluţia spirituală a omenirii, prin
•Topică standard / atipică creaţia artistică, idee care argumentează caracterul testamentar,programatic al poeziei.
 Construcţii morfo-sintactice predominante:
•Verbale. Justificarea utilizării unor moduri și timpuri Registrele stilistice îmbină în manieră modernă, limbajul popular cu accepţia
verbale cuvintelor ce definesc estetica urâtului, din această combinaţie reieşind, de altfel,
•Substantivale/adjectivale originalitatea, adesea controversată, a expresivităţii artistice şi ambiguitatea poeziei:
 Contribuţia de sens a unor construcţii „saricile”, „plăvani”, „poale”, , „zdrenţe”, „sudoarea”, „ocară”, „pe brânci”,„ţap
gramaticale; înjunghiat”, „se mărită”.
 Paralelismul gramatical –
mijloc de construire a semnificaţiei; Metafora „carte” este, ca element de recurenţă, un laitmotiv care generează câmpul
o Rolul punctuației lexical al sensului operă/poezie: „carte”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „versuri”,
o Planul imaginilor artistice: vizuale, auditive, „icoane”, „muguri”, „coroane”, „Dumnezeu de piatră”, „biciul răbdat”, „ciorchin de
alfactive, tactile gustative, statice, dinamice negi”, „ocara”, „slova de foc şi slova făurită”.
o Planul stilistic - figuri de stil/tropi: epitet,
comparație, metaforă, personificare, hiperbolă Epitetele se disting prin inovaţie, alăturarea determinantului fiind surprinzătoare:
o Caracteristicile limbajului poetic: ambiguitate, „dulcea lui putere”, „durere surdă şi amară”, „torcând uşure”.
expresivitate, sugestie
- Prozodie: In planul versificatiei, poezia „Testament”evidentiaza sase strofe inegale ca dimensiuni,
o Organizarea în pagină cu masura si ritmuri variablie (versificatie moderna), dar cu rima imperecheata.
o Rimă Lexicul abrupt, colţuros, în consonanţă cu asprimea ideilor transmise
o Ritm
o Măsură
III. ÎNCHEIERE
Susținerea unei opinii despre modul în care tema şi În concluzie, orice act creator spiritual implică şi cultul poetului pentru tradiţie, pentru
viziunea despre lume a scriitorului se reflectă în textul strămoşi şi totodată responsabilitatea creatorului faţă de urmaşi, idee exprimată de
poetic studiat
Elemente de analiză
I. INTRODUCERE
Date succcinte despre autor : perioada
literară,domeniu literar reprezentativ,
curent literar etc.
Date succinte despre text : data
scrierii/publicării, volumul din care face
parte etc.
Specia literară în care se încadrează
textul
Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii
care stau la baza textului; variante
II. CUPRINS
Arghezi în mod explicit: „Poezia e însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează
natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planeta lui în cer. Pretutindeni în toate este
poezie, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană”.
ANALIZA TEXTULUI LIRIC
Flori de mucigai, Tudor Arghezi
Răspunsuri
Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, T.Arghezi a fost una din
personalitatile cele mai controversate din istoria culturii romanesti,opera sa provocand
reactii contrarii inca de la inceput.Este un poet modernist prin inovatia la nivelul
limbajului poetic si al viziunii care a avut meritul de a depasi dilema apartenentei sale
la un curent literar sau la altul, poetul ramanand de fiecare data personal, fapt pentru
care a devenit un poet-emblema al literaturii romane, de valoare universala.
Volumul de poezii ”Flori de mucigai”, apărut în 1931 reeditează aceeaşi experienţă de
viaţă în variantă lirică, în care lumea interlopă a hoţilor, delincvenţilor este privită cu
înţelegere şi omenie de poet.Poezia “Flori de mucigai” se află în deschiderea volumului
omonim şi constituie arta poetică a lui Arghezi, concepţia lui despre efortul artistului
şi implicaţiile acestuia în actul creaţiei, constituind – aşadar – poezia programatică a
acestui volum, aşa cum Testament este arta poetică din volumul “Cuvinte potrivite”.
Opera literara “ Flori de mucigai ” apartine genului liric si este o arta poetica moderna.
Arta poetica este un crez literar, arta de a scrie, prin care poetul isi trasmite conceptia
sau viziunea asupra universului poeziei si procesului de creatie.Modernismul reprezinta
o orientare culturala manifestata la inceputul secolului 20, in care noul si inovatia
formelor se opuneau valorilor de tip traditional.
 Tema textului
Motive (specifice unor curente literare
sau stilului individual); laitmotive
Comentarea titlului : formă
(analitic/sintetic,
structură morfologică/sintactică) și
semnificații,
relevanță prin raportare la mesajul
textului
Tip de l Tip de lirism/Prezenţa eului liric:
 eul liric obiectiv
 eul liric subiectiv
 eul liric ludic, parodic
Structură:
o Părți, secvențe poetice
o Incipit, final
Tema poeziei este modernă şi exprimă efortul creator al artistului pentru un produs
spiritual şi consecinţele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic,
chinuit de frământări şi de tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei
revelaţii, al harului divin, ci al unei nelinişti artistice şi al setei creatoare.
Întunericul sugerează claustrarea, devenind laitmotiv al poeziei şi al volumului
Mâna, motiv central al textului poetic,prin semnificaţii, devine simbolulactului creator
şi al destinuluiartistului. „Neputincioasă”, mânainspiraţiei angelice refuză sau nu
poate „să se strângă”
Titlul poeziei Flori de mucigai este un oximoron,în care florile sugerează frumuseţea,
puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifică urâtul, răul, descompunerea şi întunericul.
Titlul este, în acelaşi timp, reprezentativ pentru inovaţia limbajului arghezian numită
estetica urâtului,o modalitate artistică întâlnită în lirica europeană la Baudelaire, care
scrisese Florile răului. Asocierea celor două categorii estetice contradictorii, frumosul –
reprezentat de floare – şi urâtul – sugerat de mucigai – oferă titlului o expresivitate
şocantă şi fascinantă totodată prin efectele estetice. Urâtul are rolul de a evidenţia
imperfecţiunile vieţii, senzaţiile de aversiune şi oroare care capătă valori noi, ele făcând
parte din existenţa umană.
Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie,
confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele
şi pronumele la persoana I – „am scris”, „am lăsat”, „am cunoscut”, „m-am silit”, „mi”, „mă”.
Poezia Flori de mucigai este structurată în două secvenţe lirice inegale, prima ilustrând
crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputinţa artistului de a crea în condiţii de
claustrare.
Prima secvenţă sugerează dorinţa devoratoare a artistului de a se exprima în versuri,
fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, într-o solitudine impusă şi
lipsindu-i uneltele scrisului, încearcă să zgârie „cu unghia pe tencuială /Pe un părete de
firidă goală, / Pe întuneric” versurile născute din nevoia comunicării.
Enumerarea prin negaţie a elementelor fabuloase ale evangheliştilor, „taurul”, „leul”,
„vulturul”, creează o imagine de mare forţă sugestivă privind starea de deprimare a
poetului nefericit în absenţa creaţiei, în raport direct cu scrierile religioase a căror
esenţă este Absolutul. Versurile sunt săpate în sufletul poetului, sunt „stihuri fără an”

- Tehnici de compoziţie a textului
poetic:
o Recurenţa
o Simetria
o Opoziţia
- Modalităţi de realizare a
discursului poetic
- Limbajul operei lirice:
o Planul fonetic: sonoritate, armonie,
eufonie, muzicalitate; tropi specifici:
aliterație asonanță, repetiție, onomatopee
o Planul lexical:
 Inventar lexical ; câmpul
lexical dominant ; termeni ce denumesc
sentimente, trăiri / simțuri, cuvinte-cheie.
ce nu pot fi exprimate în viaţa reală,dar sunt profund simţite de sensibilitatea artistului:
„Stihuri de groapă / De sete de apă / Şi de foame de scrum”.
Harul poetic, „unghia îngerească”, este tocit de efort, nu-i mai permite poetului
revelaţia, deoarece ea „nu a mai crescut” sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regăsi
în sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: „Sau nu o mai am
cunoscut”.
A doua secvenţă amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera
sumbră, e „întuneric”, iar ploaia se aude „departe afară”, ceea ce provoacă poetului o
durere simţită profund, „ca o ghiară”, din cauza neputinţei totale de a se exprima.
Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-şi dezvălui trăirile îl silesc să
scrie „cu unghiile de la mâna stângă”.O simbolistică străveche asociază mâna stângă
cu forţele demonice, în opoziţie totală cu puterea divină a creaţiei, închisoarea este
pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, însă, în acest cadru al ororilor,
frumosul nu este absent. Răul, urâtul sunt numai conjuncturi ale destinului, cărora
omul le opune aspiraţia spre frumos, care poate fi regăsit în sine, în vis sau în speranţa
împlinirii.
Având în vedere simetriile sintactice, se poate stabili o relaţie de echivalenţă între
florile de mucegai şi stihuri, ceea ce presupune metamorfoza artistică a unei realităţi
( florile de mucegai se transformă în stihuri )
Tipul de discurs: monolog liric, confesiune aeului poetic care se proiectează în
text prin indiciai persoanei I (caracteristic genului liric).
Sugestia textului liric este susţinută de estetica urâtului,în primul rând prin oximoronul ilustrativ
pentru reevaluarea limbajului poetic: cuvântul „mucigai” este regionalism cu
aspect, având sensul conotativ al degradării morale, al descompunerii spirituale, cu
trimitere sugestivă către om, deoarece el însoţeşte cuvântul „flori”, care poate semnifica
viaţa, lumea.
Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin topica inversată, „Sau
nu o mai am cunoscut”,prin folosirea timpului trecut al verbelor, care variază perfectul
compus cu imperfectul: „am scris”, „au lucrat”, „s-a tocit”, „am cunoscut” / „era”,
„bătea”, „mă durea”.
  Semnificaţia cuvintelor:
•Semnificaţie concretă
•Semnificaţie simbolică, abstractă
o Planul morfo-sintactic:
 Organizarea limbajului în
propoziţii şi fraze:
•Propoziţii lungi / scurte
•Propoziţii cu structură simplă / complexă
•Topică standard / atipică
 Construcţii morfo-sintactice
predominante:
 Verbale. Justificarea
utilizării unor moduri și
timpuri verbale
 Substantivale/adjecti
vale
 Contribuţia de sens a unor
construcţii gramaticale (forme
populare, arhaice, inversiuni ale
topicii, etc);
 Paralelismul gramatical –
mijloc de construire a spirituale, cu trimitere sugestivă către om,deoarece el însoţeşte cuvântul „flori”, care poate
semnificaţiei;
o Rolul punctuației
o Planul imaginilor artistice
(perspectiva din care scriitorul abordează
conţinutul, folosindu-se de imaginaţie şi
construind imagini artistice): vizuale,
auditive, alfactive, tactile gustative,
statice, dinamice
Verbele aflate la prezentul gnomic(care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit
timp, prezent atemporal) permanentizează patima structurală de a scrie, freamătul
creator şi dorinţa de comunicare a sinelui poetic cu lumea, idei care conferă caracterul
pragmatic al poeziei.
Registrele stilistice îmbină, în manieră modernă, limbajul popular cu iz arhaic cu cel
religios, din această combinaţie reieşind, de altfel, originalitatea, adesea controversată,
a expresivităţii artistice şi ambiguitatea poeziei:„mucigai”,„firidă”,,,„stihuri” / „taurul”, „leul”,
„vulturul”, simboluri ale evangheliilor lui Luca, Marcu şi Ioan.
Metaforele „unghia”, „puterile neajutate”, „stihuri de groapă”, „foame de scrum”,
„unghia îngerească” potenţează starea de disperare a omului claustrat, a artistului
care nu poate crea liber,fiind constrâns să-şi reprime setea de comunicare şi sintetizează condiţiile
vitrege la care este supusă fiinţa umană.
Epitetele „puterile neajutate” şi „unghia îngerească”, precum şi comparaţia „mâna ca
o ghiară” amplifică disperarea eului liric din cauza claustrării spirituale, care poartă în
ea stimatele răului şi acţionează negativ asupra naturii angelice a fiinţei umane,
împiedicând-o astfel să se exprime.
În Flori de mucigai predomină registrele stilistice ale esteticii urâtului, pe de o parte ca inovaţie
lingvistică, pe de altă parte ca substanţă a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care şochează prin expresivitatea
fascinantă, cuvinte „urâte”, al căror sens capătă noi valori.De pildă, cuvântul „mucigai” este un
regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradării morale, al descompunerii
semnifica viaţa, lumea. Arghezi utilizează cuvinte din limbajul
popular ori arhaisme, ca „firidă”, „stihuri”, din vocabularul religios, cum sunt numele
celor trei evanghelişti – Luca, Marcu, Ioan – pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufleteşti de
tristeţe, dezamăgire şi deprimare ale poetului.
Oximoronul „flori de mucigai” transmite ideea complexă a imperfecţiunilor vieţii, a condiţiilor
vitrege la care este supusă fiinţa umană, fapt care îi provoacă poetului
aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenţează starea de disperare a omului
claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrâns să-şi reprime setea de comunicare.
Neputinţa creatoare a artistului este sugestiv-relevată de metafora „cu
puterile neajutate”, deşi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea închisorii
 o Planul stylistic - figuri de stil/tropi: poartă în ea stigmatele răului care acţionează negativ asupra naturii angelice a fiinţei
epitet, comparație, metaforă, umane, topeşte „unghia îngerească”, împiedicând-o astfel să se exprime.
personificare, hiperbolă Permanenta sete de comunicare cu lumea şi preocuparea pentru perfecţiunea stilistică
o Caracteristicile limbajului poetic: definesc profunzimea spirituală a lui Tudor Arghezi, după cum însuşi mărturisea
ambiguitate, expresivitate, sugestie „Întâia gravă preocupare, după ce ai învăţat să te îndoieşti de ceea ce scrii, este să cauţi
perfecţiunea, pe care n-ai s-o ajungi niciodată, dar pe care ai să o urmăreşti cât îţi
durează firul”.
- Prozodie: Prozodia modernă este susţinută de versurile cu metrică şi ritm variabile de lexicul
o Organizarea în pagină abrupt, colţuros, în consonanţă cu asprimea ideilor transmise.
o Rimă
o Ritm
o Măsură
III. ÎNCHEIERE
Susținerea unei opinii despre modul în Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui volum,Arghezi
care tema şi viziunea despre lume a devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele coborarii in
scriitorului se reflectă în textul poetic infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai
studiat inainte,poezie.

ANALIZA TEXTULUI LIRIC

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga

Elemente de analiză Răspunsuri

I. INTRODUCERE
 Date succcinte despre autor : perioada
literară,domeniu literar reprezentativ,
curent literar etc.
Date succinte despre text : data
scrierii/publicării,
volumul din care face parte etc.
Specia literară în care se încadrează
textul
Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii
care stau la baza textului; variante
II. CUPRINS
Tema textului
Motive (specifice unor curente literare
sau stilului individual); laitmotive
Comentarea titlului : formă
și semnificații, relevanță prin raportare la
mesajul textului
Tip de l Tip de lirism/Prezenţa eului liric:
 eul liric obiectiv
 eul liric subiectiv
Lucian Blaga (1895-1961) este un poet modernist, ca și Tudor Arghezi și Ion Barbu și
aparține perioadei interbelice a literaturii române. Afirmând că „destinul omului este
creația”, el este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, cu o contribuție
marcantă atât în domeniul literar, cât și pe plan filosofic.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” aşezată în deschiderea volumului de
debut al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919),se defineşte ca „ars poetica” modernă
şi anticipează concepţia metafizică pe care o va detalia în lucrări filozofice 15 ani mai
târziu.
Poezia are la bază nu doar principalele coordonate ale modernismului interbelic, ci și
convingerile blagiene despre rolul poetului și al artei, fiind o artă poetică filosofică
modernă
Ideea lirică exprimă în mod direct concepţia despre potenţarea misterelor lumiişi
cunoaşterea Universului prin iubire, atitudine revelatorie care defineşte specificul
metafizicii blagiene.
Tema exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă la el
din iubire, prin iubire şi prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează nu atât
diferenţa filozofică între raţional şi iraţional, cât relaţiile de opoziţie dintre gândirea
logică şi gândirea poetică.
Motivele literare sunt cele care completează ideea poetică, potențându-i semnificațiile:
motivul luminii, motivul misterului, motivul călătoriei spre cunoaștere ("ce le-ntalnesc
in calea mea"), motivul metamorfozei ("şi tot ce-i neînţeles/se schimbă-n neînţelesuri
şi mai mari/sub ochii mei-"), motivul lunii, motivul nopții.
Titlul poeziei, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metaforă revelatorie
care semnifică ideea cunoaşterii luciferice,exprimând crezul că datoria poetului estesă
potenţeze misterele Universului („corola de minuni a lumii”), ci nu să le lămurească, să
le reducă („nu strivesc”), accentul punându-se pe confesiunea lirică („eu”).
Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie,
confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele
şi pronumele la persoana I–„nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”,
  eul liric ludic, parodic „eu”, „mea”, „mei”.
Structură: •Textul poetic are la bază trei secvențe lirice inegale ca dimensiune,fiecare secvență fiind
o Părți, secvențe poetice o ilustrare a temei poeziei într-o manieră diferită. Incipitul reia asocierea inedită din
o Incipit, final titlu și o reconfirmă cu ajutorul verbelor la formă negativă: „nu strivesc”, „nu ucid”,
„nu sugrum”.
•Acestea din urmă surprind refuzul de a descifra tainele universului, menționate prin
intermediul unei enumerații de simboluri: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”.
Tainele înșirate simbolizează natura, cunoașterea, iubirea și moartea, iar poetul, fidel
crezului său, alege potențarea lor cu ajutorul imaginației, nu „uciderea” lor prin
utilizarea rațiunii: „și nu ucid/ cu mintea tainele”.
•În cea de-a doua secvență, seria de antiteze pune în lumină menirea poetului și modul
în care acesta se raportează la creație. Astfel, lumina „altora” este cea care „sugrumă”,
„strivește”, contribuind la reducerea misterelor prin încercarea de a descifra „vraja
nepătrunsului ascuns”.
•Conjuncția coordonatoare adversativă „dar” din versul „dar eu” evidențiază rolul
creatorului și subliniază importanța cunoașterii luciferice prin care misterul este
adâncit, mărit: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Comparația cu luna care
„nu micșorează”, ci „mărește și mai tare taina nopții” este menită să clarifice rolul
poetului în lume, dovedind încă o dată faptul că poezia este o artă poetică modernă
care are la bază ideile filosofice blagiene.
•A treia secvență a poeziei este concepută sub forma unei concluzii introduse prin
conjuncția „căci”. Astfel, poetul reafirmă potențarea misterului prin creație, metafora
„și tot ce-i ne-nțeles/se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari” fiind relevantă în acestsens.
•Finalul marchează existența unei relații de simetrie cu incipitul textului prin reluarea
unor metafore care sugerează iubirea creatorului față de creația sa: „căci eu iubesc/ și
flori și ochi și buze și morminte”.
- Tehnici de compoziţie a textului Discursul este construit pe baza unor relații de opoziție existente între aceste două
poetic: tipuri de cunoaștere. Aceste relații se manifestă prin antiteză („eu/alții”, „lumina mea/
o Recurenţa lumina altora”, alternarea întunericului cu lumina). Textul beneficiază și de simetrie,
o Simetria realizată prin reluarea în deschiderea poeziei a sintagmei din titlu („Eu nu strivesc
o Opoziţia corola de minuni a lumii”), precum și prin repetarea metaforelor din prima și ultima
secvență poetică.
 - Modalităţi de realizare a Modul de construcție a discursului liric în text reprezintă un alt argument în favoarea
discursului poetic
- Limbajul operei lirice:
o Planul fonetic: sonoritate, armonie,
eufonie, muzicalitate; tropi specifici:
aliterație asonanță, repetiție, onomatopee
o Planul lexical:
 Inventar lexical ; câmpul
lexical dominant ; termeni ce denumesc
sentimente, trăiri / simțuri, cuvinte-cheie.
 Semnificaţia cuvintelor:
•Semnificaţie concretă
•Semnificaţie simbolică, abstractă
o Planul morfo-sintactic:
 Organizarea limbajului în
propoziţii şi fraze:
•Propoziţii lungi / scurte
•Propoziţii cu structură simplă / complexă
•Topică standard / atipică
 Construcţii morfo-sintactice
predominante:
•Verbale. Justificarea utilizării unor
moduri și timpuri verbale
•Substantivale/adjectivale
 Contribuţia de sens a unor
construcţii gramaticale;
apartenenței operei de față la modernism. Astfel, discursul este construit pe baza unor
relații de opoziție existente între aceste două tipuri de cunoaștere.
În centrul discursului liric se află eul poetic, desemnat prin pronumele personal „eu”
(monolog liric). Frecvența acestui pronume susține caracterul de artă poetică al textului
care deschide volumul de debut.
La nivel lexical, se poate observa că majoritatea termenilor sunt însoțiți de un fel de
„aureolă de sens” (M. Mincu), ca și cum semnificatul lor obscur (sensul) ar tinde să
depășească semnificantul (forma). Se poate spune că Blaga folosește un cuvânt - mister,
având un orizont larg, o „întunecată zare” de sensuri multiple,fără a putea să fie epuizat.
El însuși, cuvântul, ascunde o „corolă de minuni”, un halou de semnificații ce palpită
provocând spiritul, ca și „florile, ochii, buzele, mormintele”.
La nivel morfo-sintactic observăm repetiția pronumelui „eu”, care sugerează conștiința
de sine a eului liric, aflat în plin proces de stabilire a sinelui în raport cu lumea
înconjurătoare. La nivel lexico-semantic se observă atât prezența unor termeni abstracți,
cât și a unora ce aparțin câmpului semantic al misterului, construit cu ajutorul
metaforelor („corola de minuni”, „nepătrunsului ascuns”, „întunecata zare”).
În primul rând, în text avem mai multe imagini artistice precum imaginea tactila
,,sugrumă vraja’’. Aici, poetul scoate în evidența cunoașterea stiințifică,care ucide intr-
un mod crunt creația. Imaginea vizuală, ,,adâncimi de întuneric’’este de asemenea
folosită pentru a se accentua ideea de distrugere a creației.
• Enumerații: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”, „și flori și ochi și buze și morminte”;
• Personificări: „lumina... sugrumă”, „luna nu micșorează”; „luna... mărește”
• Inversiuni: „nepătrunsului ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „largi fiori”, „sfânt
mister”
• Metafore: „adâncimi de întuneric”;
• Epitete: „razele ei albe”, „luna... tremurătoare”-epitet personificator
  Paralelismul gramatical –
mijloc de construire a
semnificaţiei;
o Rolul punctuației
o Planul imaginilor artistice :vizuale,
auditive, alfactive, tactile gustative,
statice, dinamice
o Planul stilistic - figuri de stil/tropi:
epitet, comparație, metaforă,
personificare, hiperbolă
o Caracteristicile limbajului poetic:
ambiguitate, expresivitate, sugestie

- Prozodie: Ineditul modern este realizat prin aspectul versificaţiei, Blaga cultivând versul liber, cu
o Organizarea în pagină metrica variabilă şi ritmul interior determinat de. gândirea sa profund metafizică.
o Rimă Exprimarea ideii într-o frază cu aspect sintactic, dar structurată în versuri albe se
o Ritm numeşte ingambament. Blaga organizează versurile având în vedere accentele ideatice
o Măsură pe cuvinte, esenţa conţinutului fiind exprimată în întreaga frază.
III. ÎNCHEIERE
Susținerea unei opinii despre modul în Concluzionând, putem spune că atât tematica poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni
care tema şi viziunea despre lume a a lumii”, cât și modul de percepere a lumii înconjurătoare de către eul liric au la bază
scriitorului se reflectă în textul poetic ideea că, spre deosebire de omul cu gândire rațională, poetul poate pătrunde mai ușor
studiat în mijlocul tainelor, cu ajutorul podoabelor stilistice, sporind misterul.

ANALIZA TEXTULUI LIRIC


Elemente de analiză
I. INTRODUCERE
Date succcinte despre autor : perioada
literară,domeniu literar reprezentativ,
curent literar etc.
Date succinte despre text : data
scrierii/publicării, volumul din care face
parte etc.
Specia literară în care se încadrează
textul
Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii
care stau la baza textului; variante
II. CUPRINS
Tema textului
Motive (specifice unor curente literare
sau stilului individual); laitmotive
Comentarea titlului : formă și
semnificații, relevanță prin raportare la
mesajul textului
Tip de l Tip de lirism/Prezenţa eului liric:
Daţi-mi un trup voi munţilor, Lucian Blaga
Răspunsuri
Lucian Blaga (1895-1961) este un poet modernist, ca și Tudor Arghezi și Ion Barbu și
aparține perioadei interbelice a literaturii române. Afirmând că „destinul omuluieste
creația”, el este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, cu o contribuție
marcantă atât în domeniul literar, cât și pe plan filosofic.
Poezia „Dați-mi un trup, voi munților” face parte din volumul „Pașii profetului”,
publicat în 1921, care a reprezentat un adevărat model de artă poetică pentru stilul
epocii.
Viziunea despre lume și viață încadrează poezia în specificul universului liric blagian,
mesajul poeziei fiind exprimat cu ajutorul tehnicilor moderniste. Așadar, opera este
una ce se încadrează în curentul modernist.
Lucian Blaga este singurul poet cu sistem filosofic propriu. Poezia sa este, așadar,
expresia gândirii filozofice blagiene. În concepția sa, în centrul universului se află
noțiunea de mister asupra căruia se exercită două tipuri de cunoaștere : paradisiacă
și luciferică.
În această poezie tema dezvăluie nevoia de adaptare a formei la conținut pornind de la
contrastul dintre fragilitatea și neputința ființei umane și puterea absolută a naturii:
”Pământule larg, fii trunchiul meu”. Poetul este covârșit de tensiunea emoțională
interioară. De asemenea, poetul simte că trupul îi este o piedică în încercarea sa de a
atinge absolutul, cerul, cosmosul.
Motivele literare sunt cele care completează ideea poetică, potențându-i semnificațiile:
motivul timpului care intrepatrunde cu celelalte motive : motivul cosmosului,
motivul cerului, motivul iubirii
Titlul este amplu și sintetizează problematica poeziei, anume dorința de comunicare
a sufletului cu elementele naturii eterne, în lipsa unui trup propriu, atotcuprinzător.
Frenezia trăirilor, sentimentul absolutului sunt exprimate în mod subiectiv, într-un
  eul liric obiectiv monolog adresat, prin mărci lexico-gramaticale care evidențiază prezența eului liric:
 eul liric subiectiv alternarea persoanelor gramaticale I și a II-a în cazul verbelor și al pronumelor,
 eul liric ludic, parodic adjectivul posesiv („trunchiul meu”, „măreții mei pași”) topica afectivă, marcată de
inversiuni.
Structură: •Compozitional, poezia are patru secvente marcate, de obicei, prin scrierea cu initiala
o Părți, secvențe poetice majuscule a primului vers.
o Incipit, final •Prima secventa (strofa I) este un autoportret liric care evidentiaza opozitia dintre
trup (“trecatorul meu trup”) si suflet (“strasnicul suflet”).Adverbele“numai”,“si totusi”
sustin opozitia semnalata.
•A doua secventa lirica (strofeleII si III) aduce invocatia elementelor eternitatii:
“muntilor”, “marilor”; “pamantule”. Nevoia expresionista de“incorporare”a patosului
iesit din comun este comunicata in versuri demare tensiune:“Dati-mi un trup/voi
muntilor,/marilor,/dati-mi un alt trupsa-mi descarc nebunia/in plin!/Pamantule larg
fii trunchiul meu..”.Retorismul aparteeste sustinut de invocatii si exclamatii retorice,de
repetitia vb la imperative “dati-mi”,de personificare si de segmentarea prin cenzura a
versului liber. Metaforele asociate in invocatia pamantului plasticizeaza gradat, prin
imagini poetice, notiunea moderna de forma a continutului, de adecvare a formei la
continut: “trunchiul meu”, “pieptul”,“lacasul furtunilor”, “amfora eului meu
indaratnic”. Imaginile culmineaza cu proiectia hiperbolica a eului lirci dezlantuit:
“Prin cosmos/auzi-s-ar atuncea maretii mei pasi/si-as apare navalnic si liber/cum sunt,
/ pamantule sfant”. Se observa rolul epitetelor calificative, de a releva esenta
sufletului nelimitat.
•A treia secventa lirica (strofele IV si V) surprinde saltul in imaginar, sugerat de
verbul la conditional-optativ, nevoia de absolute in trairea sentimentului de iubire:
“Cand as iubi,/mi-as intinde spre cer toate marile/[..]/ sa-I sarut sclipitoarele stele//
Cand as uri/as zdrobi sub picioarele mele de stanca/bieti sori/calatori…”. Hiperbola si
antiteza “as iubi-as uri” infatiseaza eul stihial inzestrat cu forta, intensitate.
Versul final reda revenirea in contingent, acceptata cu resemnare si tristete, sugerata
de conjunctia adversative “dar”.
- Tehnici de compoziţie a textului poetic:Prima secvență lirică (strofa I) reprezintă un autoportret ce subliniază diferența dintre
o Recurenţa trup – „trecătorul meu trup” – și suflet – „strașnicul suflet ce-l port“. Aici se remarcă
o Simetria această comparație interesantă. Comparația este o figură de stil ce pune față în față
 o Opoziţia
- Modalităţi de realizare a Prima unitate strofică debutează cu o lamentație a spiritului claustrat într-un mult
discursului poetic
- Limbajul operei lirice:
o Planul fonetic: sonoritate, armonie,
eufonie, muzicalitate; tropi specifici:
aliterație asonanță, repetiție, onomatopee
o Planul lexical:
 Inventar lexical; câmpul
lexical dominant ; termeni ce denumesc
sentimente, trăiri / simțuri, cuvinte-cheie.
 Semnificaţia cuvintelor:
•Semnificaţie concretă
•Semnificaţie simbolică, abstractă
o Planul morfo-sintactic:
 Organizarea limbajului în
propoziţii şi fraze:
•Propoziţii lungi / scurte
•Propoziţii cu structură simplă / complexă
•Topică standard / atipică
 Construcţii morfo-sintactice
predominante:
•Verbale. Justificarea utilizării unor
moduri și timpuri verbale
•Substantivale/adjectivale
 Contribuţia de sens a unor
construcţii gramaticale;
doi termeni cu grad diferit de concretețe în scopul realizării expresivității. Versul de la
început „Numai pe tine te am, trecătorul meu trup” (care urmează, mai apoi, să se
repete și la final, dând poeziei o simetrie aparte) reprezintă o mărturisire dureroasă a
omului conștient de limitarea sa trupească, dar și sufletească.
prea necuprinzător față de elanurile vitale ale sale. Mărcile gramaticale ale prezenței
eului liric în text („am”, „meu”, „eu”, „nu pun ”, „port”) conferă textului caracterul
de confesiune subiectivă.
Cu ajutorul funcției expresive și estetice a limbajului conotativ (cuvintele capătă un
sens figurat), imaginarul poetic îmbracă realitatea concretă într-o formă artistică
specific blagiană. Fiind o specie a genului liric, poezia surprinde prin îmbinarea
ingenioasă a cuvintelor, încărcate de metafore, podoaba stilistică predominantă, dar și
de alte figuri de stil.
La nivelul morfo-sintactic, mișcarea afectivă este exprimată prin modurile și timpurile
verbale. Năzuința supremă detransgresare a datelor ființei (suflet-trup), canotate de
indicativul prezent,este sugerată de utilizarea celorlalte moduri verbale personale:
imperative,cu exprimare a dorinței –“dați-mi”, conjunctiv – “să-l cuprind”, “să-I sarut”,
condițional-optativ, acțiune dorită și nerealizată – “aș apre”, “aș iubi”, “asuri”.
Imaginile artistice, predominant vizuale, culminează cu proiecția hiperbolică a eului
liric dezlănțuit: „Prin cosmos/ auzi-s-ar atunci măreții mei pași/ și-aș apare năvalnic
și liber/cum sunt,/ pământule sfânt”.
Se remarcă utilizarea metaforei cu semnificații deosebite: „căci lutul tău slab mi-e prea
strâmt“. Lutul reprezintă originea biblică, strâmtorarea și limitarea ființei umane.
Această imagine, a omului conștient de puterile proprii, de acel „cerc strâmt” din care
nu poate evada este cutremurătoare. De altfel, ca figură de stil, metafora are rolul de a
crea expresivitate și imagini sensibile, utilizând sensul conotativ al termenilor.
Fiind o specie a genului liric, poezia surprinde prin îmbinarea ingenioasă a cuvintelor,
încărcate de metafore, podoaba stilistică predominantă, dar și de alte figuri de stil.
Astfel, se remarcă utilizarea metaforei cu semnificații deosebite: „căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt“. Lutul reprezintă originea biblică, strâmtorarea și limitarea ființei
umane. Această imagine, a omului conștient de puterile proprii, de acel „cerc strâmt”
din care nu poate evada este cutremurătoare. De altfel, ca figură de stil, metafora are
  Paralelismul gramatical – rolul de a crea expresivitate și imagini sensibile, utilizând sensul conotativ al termenilor.
mijloc de construire a Imaginile culminează cu proiecția absolută a eului liric aflat în plină dezlănțuire:„Prin
semnificaţiei; cosmos auzi-s-ar atuncea măreții mei pași și-aș apare năvalnic și liber cum sunt,
o Rolul punctuației pământule sfânt.“ Se observă și prezența epitetelor calificative,acestea având rolul de a
o Planul imaginilor artistice: vizuale, dezvălui esența sufletului infinit: „năprasnice inimi“; „amfora eului meu îndărătnic“;
auditive, alfactive, tactile gustative, „măreții mei pași“.
statice.
o Planul stilistic - figuri de stil/tropi:
epitet, comparație, metaforă,
personificare, hiperbolă
o Caracteristicile limbajului poetic:
ambiguitate, expresivitate, sugestie
- Prozodie: Poezia este de factură modernistă, prin înlăturarea rigorilor formale; versul este liber,
o Organizarea în pagină rima lipseste, unitățile strofice sunt inegale.
o Rimă
o Ritm
o Măsură
III. ÎNCHEIERE
Susținerea unei opinii despre modul în În concluzie, poezia discutată este o oglindire a viziunii moderniste despre lume, ea
care tema şi viziunea despre lume a având drept coordonate esențiale principii ale liricii moderne. Astfel, putem spune că
scriitorului se reflectă în textul poetic viziunea despre lume, dar și tematica poeziilor blagiene pot fi analizate prin raportare
studiat permanentă la orientarea modernistă a poetului. Poezia impresionează atât prin
efervescența de sentimente și trăiri, cât și prin reflectarea esenței concrete a vieții
(iubirea, cunoașterea, adevărul și alte categorii morale absolute).

Elemente de analiză
I. INTRODUCERE:
- Date succcinte despre autor
(perioada literară, domeniu literar
reprezentativ, curent literar etc.)
- Date succinte despre text (data
scrierii/publicării, volumul din care
face parte etc.)
- Specialiterară în care se încadrează
textul
- Surse de inspiraţie, puncte de
plecare, geneza textului; idei
filozofice; teorii care stau la baza
textului; variante;
II. CUPRINS:
- Tema textului;
ANALIZA TEXTULUI ÎN PROZĂ
Ion, Liviu Rebreanu
Răspunsuri
I. INTRODUCERE:
Opera lui Liviu Rebreanu se inscrie în modelul realismului de tip obiectiv, contribuind, în
perioada interbelică, la înnoirea romanului romånesc, prin două direcții: observația socială (lon,
Răscoala) și romanul psihologic (Pãdurea spânzuraților, Adam și Eva, Ciuleandra).
Apărut în 1920, romanul lon este considerat de către criticul Eugen Lovinescu „prima mare
creație obiectivä a literaturii româneşti".
Ca specie literarā, „Ion" este un roman de tip realist - obiectiv, social, cu tematică rurală. Apariția
lui marchează o schimbare de atitudine față de viața rurală, pe care o transfigurează în mod
obiectiv. Universul ficțional creat de Liviu Rebreanu aduce în fața cititorului imaginea satului
transilvānean Pripas de la începutul secolului la XX-lea. Spatiul rural este surprins prin
elementele sale de detaliu, astfel incât romanul dobándeşte caracter monografic, aspect de (frescă
socială: obiceiuri, tradiții, mentalități, condiția intelectualului multietnic.
Geneza romanului este explicată de autor în volumul Mārturisiri, prin legătura pe care o găseşte
intre trei întâmplări diferite, petrecute cam în acelaşi timp, în satul Prislop, unde a locuit o vreme.
Intr-o zi, el a surprins pe câmp un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare, care a sărutat pāmântul
„ca pe o ibovnica" La puțin timp dupā această scenă, primește o veste despre o fată din sat.
Rodovica, pe care tatăl ei un făran bogat, a bătut-o cu sălbăticie pentru că pățise rușinea de a avea
un copil din flori. În același timp, Ion Pop al Glanetaşului, „un flăcău din vecini", i-a mărturisit
dragostea lui patimaşă pentru pământ.
II. CUPRINS:
Tema centrală a romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului
ardelean de la inceputul secolului al XX-lea, opera surprinzând lupta unui țăran sărac pentru a
 - Motive (specifice unor curente
literare sau stilului individual);
laitmotive;
- Titlul (semnificații, relevanță prin
raportare la mesajul textului)
- Structură:
- Părți, capitole
- Incipit, final
- Elemente paratextuale: motto,
titlurile capitolelor, subsol
- Construcţia subiectului:
o Acţiunea:
 Ordonată
 Întreruptă: alternare de planuri
(se dezvoltă în paralel cel puţin două
intrigi pentru a se uni sau nu la un
moment dat)
o Momentele subiectului (o scurtă
parcurgere a subiectului pe momente:
expozițiunea, intriga, desfășurarea
acțiunii, punctul culminant,
deznodământul)
o Conflictul/conflictele: exterioare (de
idei, de interese, economice, sociale,
politice, morale, religioase, etnice,
erotice, existențiale etc.), interioare
(de natură morală, psihologice,
intelectual-cognitive, de valori, ale
conștiinței etc.)
obține pämânt și consecințele faptelor sale. Acestei teme i se adaugă altele, precum iubirea,
moartea, destinul, caracterulmonografic, prin descrierea unor aspecte diverse ale lumii rurale:
obiceiuri legate de nunta, de naștere, de înmormântare, relații de familie, stratificare socială etc,
Titlul este dat de numele personajului principal , care devine exponent al tranimii prin dragostea
lui pentru pamant , individualizat insa prin modul in care il obtine.
Romanul este structurat in două părți intitulate: Glasul pământului și Glasul iubirii, metufore care
pun in evidență cele două forțe ce stăpânesc pe rând sufletul eroului - pāmântul și iubirea. Opera
are o compozițiesferică, bazată pe tehnica literară a simetriei, tipic realistă. Incipitul romanului se
axează pe descrierea drumului, care face legătura dintre realitate și ficțiune, constituindu-se ca o
metaforă-simbol a romanului. El este surprins la vârsta naivității tinereşti, debordând de veselie și
de entuziasm (inaintează vesel, neted), iar finalul romanului prezintă acelaşi drum, care iese din
universul satului, remarcându-se o altă vârstă a acestuia (o panglică cenuşic în amurgul răcoros).
Se sugerează astfel trecerea timpului peste un univers particular, främântat de patimi, zguduit de
conflicte puternice și bântuit de moarte. Prin tehnica literară a anticipației, acțiunea capată un
caracter previzibil; toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului, Rapele Dracului,
Cişmeaua Mortului anticipează răfuiala tragică din final.
Construcția subiectului are la bază tehnica narativă a planurilor paralele, prezentate prin
alternanta. Un plan urmărește existența sutului cu micile drame și povestea lui lon, iar cel de- al
doilea plan narativ este planul intelectualitatii satului, reprezentatà de către învățătorul Zaharia
Herdelea și preotul Belciug.
In expozițiune sunt prezentate reperele temporale și spațiale, principalele personaje, ceea ce
conferă veridicitate romanului realist. Acțiunea romanului începe intr-o zi de duminică, în care
locuitorii satului Pripas se afla la hora, în curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea. Spațiul este
unul real, determinat geografic: ValeaSomesului, iar timpul este unul obiectiv: începutul
secolului al XX-lea. Intriga romanului este anticipată de conflictul de la horă dintre lon şi
George. Cei doi tineri fac parte din clase sociale diferite: Ion este foarte sărac, dar harnic şi
priceput, George este mai înstărit flăcău din sat. Identificând sărăcia cu lipsa de demnitate, Ion şi-
o dorește de soție pe Ana, fata chiaburului Vasile Baciu, promisă lui George, deși o iubește pe
Florica, frumoasă, dar saracă. La sugestia lui Titu Herdelea Ion găseste modalitatea de a-l sili pe
Vasile Baciu să i-o dea te sofie pe Ana, fapt care constituie intriga romanului şi conturează
principalul conflict desfășurat pe două coordonate: exterior (dintre Ion si viitorul socru) și
interior (în conştiința lui Ion, între glasul pământului și glasul iubirii).
 - Compoziție: Ion ii face curte Anei, o seduce si îl fortează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nunta
o Timpul povestirii: Linear Ion nu cere acte pentru pământul – zestre, încep bătăile și drumurile Anei de la Ion la tatăl ei.
(cronologic)/ Fragmentat (în funcţie Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi tărani. Ajuns în posesia pământurilor, atitudinea
de memoria involuntară, de fluxul lui Ion față de cei din jur se schimbă, devenind ostentativă, mândră. Punctul culminant al
conştiinţei, de rememorări sau romanului, când cele două glasuri se confundă. este scena sărutării pământului (capitolul
anticipări) Sarutarea). Ion, copleșit de sentimentele năvalnice din sufletul lui, confundă glia, cu femeia
iubită. Comunicarea cu „pământul ibovnică" aduce pentru scurt timp împăcarea celor două
o Timpul acțiunii: glasuri contrare din sufletul lui.
 real-obiectiv Destinul nefericit al Anei devine tragic după căsătorie. Nici atunci când naşte un copil nu obține
 real-subiectiv/ interior de la Ion afecțiunea dorită, pentru că acesta nu simte pentru ea decat milă şi repulsie. Ea se
 ireal/fantastic sinucide, găsind în moarte o salvare. După moartea soției, Ion este preocupat doar de păstrarea
 simbolic: atemporal, mitic, al averii pe care o obținuse cu greu de la socrul său. Moare și copilul și după îndelungi dispute,
sacrului, ilimitat etc. averea îi rămâne, totuşi, lui Ion.
Deznodământul aduce rezolvarea conflictelor. Imediat după ce își satisface dorința pătimașă de
o Spaţiul: real/imaginar, pământ, Ion realizează că ea nu poate substitui iubirea adevărată. Florica, fata pe care o iubeşte în
natural/artificial, exterior/interior, continuare, se căsătorise cu George Bulbuc. Ion se întâlneşte pe ascuns cu aceasta, iar pedeapsa
configurat pe orizontală/configurat pe pentru acest lucru este una capitală: George îl omoară cu câteva lovituri de sapă sub ferestrele
verticală; symbolic Floricăi. George este ridicat de autorități, iar pământul lui Ion rămâne bisericii.
Există o circularitate care se reflectă și la nivelul conflictelor, în sensul în care toate conflictele
- Naratorul: deschise in prima parte a romanului sunt închise simetric în cea de-a doua parte. Conflictul
o Omniscient central este unul exterior şi constà în lupta pentru avere, pentru obținerea unui statut social. Acest
o Martor conflict principal este particularizat printr-o rețea de situații tensionate generate de protagonist:
o Personaj conflictul dintre lon și Vasile Baciu, lon și George Bulbuc, lon şi Simion Lungu. Punctul de
greutate il constituie conflictul dintre lon şi Vasile Baciu, declanşat încă de la scena horei, când
bocotanul il face de râs pe flăcău în fața colectivității rurale, numindu-l ,fleandură, hot și
- Perspectiva narativă:
tälhar".Conflictul interior al personajului principal ilustrează interesul pentru analiza psihologică.
o Obiectivă / subiectivă
Cele doua glasuri, pāmântul și iubirea, care răzbat succesiv în sufletul lui lon, sunt de fapt doua
o Omniscientă / focalizată
chemari läuntrice de împlinire a ființei sale.
Acțiunea romanului începe intr-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se afla la hora,
- Modalităţile narării: relatarea – în curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea. Spațiul este unul real, determinat geografic:
naraţiunea (lineară, circulară/sferică, Perspectiva narativă este obiectivă și aparține unui narator omniseient și omniprezent, iar
în ramă) narațiunea se realizeaza la persoana a III-a. Stilul este sobru, neutru, impersonal, (anticalofil). iar
 - Limbajul operei literare:
o Limbaj cult / popular; oral / scris
o Imaginileartistice reprezentative
(dinamice / statice; vizuale / auditive/
tactile / olfactive / gustative;
descriere / metaforă / simbol)
III. INCHEIERE:
Susținerea unei opinii despre modul în
care tema şi viziunea despre lume a
scriitorului se reflectă în textul de
proză studiat
Elementele analizei
I. INTRODUCERE:
Încadrarea scriitorului respectiv în perioada
literară.
Menționarea apartenenței operei la specie,
perioadă și curent literar.
Încadrarea personajului în opera din care
face parte:
- Ce loc ocupă personajul în opera?
a) Personaj principal;
b) Personaj secundar;
impresia lasată cititorului este de iluzie a vieții (veridicitate).
III. INCHEIERE:
În concluzie, primul roman al lui Liviu Rebreanu, ,Ion", este o capodoperă care infățişeaza
universul satului ardelean in mod realist, o dramă a pamântului, dar și a iubirii, este romanul unui
destin tragic, al vieții, dar și al morții.
CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ
Ion - Ion, Liviu Rebreanu
Răspunsuri
I. INTRODUCERE:
Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului românesc modern, întrucât Ion este privit ca
„cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române” de până atunci (Eugen Lovinescu), iar
Pădurea spânzuraţilor este primul roman de analiză psihologică din proza românească.
Romanul Ion, de Liviu Rebreanu, a fost publicat în anul 1920, după o lungă perioadă de elaborare,
aşa cum însuşi scriitorul menţionează în finalul operei, între martie 1913 – iulie 1920. Apariţia
romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai ales că nimic din creaţia nuvelistică de
până atunci nu anunţa această evoluţie spectaculoasă a scriitorului.
Ion Pop al Glanetaşului, personajul principal şi eponim (care dă numele operei) din romanul Ion al
lui Rebreanu, este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului
 c) Personaj episodic;
d) Personaj figurant
- Galeria de personaje în care ar putea fi
încadrat:
- Tipologia. Ce categorie
tipologicămai largă reprezintă
personajul?
- Modul de prezentare în operă:
individual/ colectiv
- Curentul literar : romantic/ realist/
clasic/modernist
- Cine este personajul?
- Ce fel de personaj este: real/ imaginar /
simbolic/ alegoric
II. CUPRINS:
În ce împrejurări este înfățișat personajul?
(scurtă trecere în revistă a contextului)
Tipul/tipurile de portret (fizic/moral)
realizat pentru personajul în discuție. Care
sunt însușirile fizice și morale ale
personajului așa cum se desprind ele.
Ce modalități (procedee) de caracterizare
folosește autorul ?
ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Deşi ţăran, care s-ar înscrie ca personaj, mai
degrabă, în curentul tradiţionalismului, Ion este însă, mai ales, un personaj modern şi „rotund”
(„care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) prin complexitatea trăirilor, prin forţa
conflictului interior ce se manifestă pătimaş şi prin analiza psihologică de introspectare a
caracterului. De altfel, structura epică a romanului organizată în două părţi – Glasul pământului şi
Glasul iubirii – reflectă patimile conflictuale: pământul şi iubirea.
Ion este un personaj realist, tipic pentru pătura socială a ţărănimii legate vital de pământul care-i
asigură existenţa şi respectul colectivităţii, realizat prin formula artistică a basoreliefului. Ca
personaj modern, protagonistul este puternic individualizat prin complexitatea caracterială
(personaj „rotund”), prin folosirea metodelor neobişnuite de a intra în posesia pământurilor lui
Vasile Baciu, prin patimile devoratoare şi prin sfârşitul tragic şi previzibil totodată.
II. CUPRINS:
Încă de la începutul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv şi omniscient îl evidenţiază dintre
jucători pe feciorul lui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie,
„parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, apoi o vede pe Florica „mai frumoasă ca oricând
[…], fata văduvei lui Maxim Oprea”. Comportamentul flăcăului, gesturile şi privirile ce se voiau
drăgăstoase reflectă în mod indirect ipocrizia personajului, care, deşi o iubea pe Florica, nu renunţă
la cucerirea Anei, pentru că aceasta era bogată, „avea locuri şi case şi vite multe”.
Portretul moral este construit din trăsături contradictorii şi complexe, ce reies, indirect, din
comportamentul plin de energie, din atitudinea, gândurile şi frământările pătimaşe ale
protagonistului care-i şi determină destinul. Reflectarea personajului în critica literară a fost
pregnantă şi, adesea, divergentă.
De la început, Ion este sfâşiat de două forţe interioare, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând
victimă previzibilă acestor două patimi. Patima pentru pământ îl macină pentru că „pământul îi era
drag ca ochii din cap”. Toată fiinţa lui era mistuită de „dorul de a avea pământ mult, cât mai mult”,
deoarece „iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil […] de pe atunci pământul i-a fost mai drag
ca o mamă”.
Conflictul interior, care va marca destinul flăcăului, este vizibil încă de la începutul romanului.
Caracterizat direct de către naratorul obiectiv, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa”, chipeş, voinic, dar
sărac, din care cauză flăcăul simte dureros prăpastia dintre el şi „bocotanii” satului ca Vasile Baciu.
Când acest personaj îl caracterizează direct, spunându-i „fleandură, sărăntoc, hoţ şi tâlhar”, Ion, se
simte biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează violent. Orgolios peste măsură, el suferă cumplit
a. din prezentarea directă(cu exemple
comentate):
- de către narator: comentarii,
descrieri, remarci, aluzii
- de către alte personaje:
descrieri, relatări, mărturisiri
- de către personajul însuși
(autocaracterizare): mărturisiri proprii,
autoanaliză, autoportret, monologuri
interioare, limbaj.
b. din prezentarea indirectă(cu exemple care-l calci în picioare.” Altă dată, Ion exclamă împătimit: „cât pământ, Doamne”.
comentate):
- faptele personajului
- comportamentul, gândurile și
frământările lui sufletești
- aspectul fizic și vestimentar al
personajului
- încadrarea într-un anumit
mediu
- punerea personajului în situații limită din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori”, după cum notează naratorul
- nume sau poreclă
- felul de a vorbi
Două episoade comentate care sunt
atunci când preotul Belciug îl dojeneşte în biserică, mai ales că tot satul este martor la această
umilinţă.
Mediul ambiant este un procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist,
protagonistul considerând că dacă ar fi avut pământ, Vasile Baciu n-ar mai fi îndrăznit să-l
jignească în faţa celorlalţi şi nici preotul Belciug nu l-ar fi umilit în biserică. Paul Georgescu susţine
ideea că pentru Ion pământul „însemna situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci
cu folos”, criticul apreciind eforturile tânărului de a ieşi din starea de umilinţă socială şi morală, din
sărăcia cruntă în care se zbătea. Pământul semnifică pentru flăcăul ambiţios demnitate şi totodată
obiect al muncii asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea.
Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă năvalnică, un temperament
controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi
urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea de pământ este trăsătura
dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa
energie este canalizată către atingerea scopului de a avea pământ: „glasul pământului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab cât un vierme pe
Gândurile lui Ion sunt dominate de patima pământului, în care scop se străduieşte să pună mâna pe
fata lui Vasile Baciu, care nu vrea să i-o dea cu niciun chip. Impresionat de suferinţa flăcăului, Titu
Herdelea îi sugerează să-l silească pe Baciu, dacă acesta nu se învoieşte. Ion răsuflă uşurat şi-i vine
ideea s-o necinstească pe Ana, proiect pe care îl pune în practică până la ultimul detaliu.
După ce planul îi reuşeşte datorită „inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei
imense” (Lovinescu), Ion intră în posesia averii lui Vasile Baciu şi, într-un gest de adorare, sărută
pământul, iar faţa „îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită”. Această atitudine este o nouă ipostază a lui
Ion, care se simte „mândru şi mulţumit ca orice învingător” şi se vede „mare şi puternic ca un uriaş
omniscient.
Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea pătimaşă
pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. După ce Ana s-a spânzurat, Ion,
simţindu-se liber, este din ce în ce mai nestăpânit în iubirea lui pentru Florica, pe care o urmărea
peste tot şi care i se părea mai importantă decât toate pământurile: „ce folos de pământuri, dacă cine
ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”. Prietenia falsă cu George constituie o altă strategie a protagonistului
pentru a se afla cât mai des în preajma Floricăi.
relevante pentru caracterizarea
personajului.
Relațiile pe care le stabilește cu celelalte
personaje (modul în care se raportează
laalte personaje, opoziții, conflicte,
comunicarea)
Care este atitudinea scriitorului față de
personaj?
Repere critice (opinii consacrate)
III. INCHEIERE
Opinia personală argumentată referitoare la
personajul analizat.
Din relaţia cu celelalte personaje, reiese, indirect, egoismul protagonistului. Obsesia lui Ion pentru
pământ provoacă mai multe conflicte exterioare: cu Baciu, căruia vrea să-i ia averea, cu Simion, în
ogorul căruia intră cu plugul şi-i sustrage o brazdă de pământ, cu preotul Belciug, care mediază
disputa dintre Ion şi Baciu. Ingratitudinea faţă de Zaharia Herdelea este o atitudine ce dă naştere la
repercursiuni grave pentru familia învăţătorului, trădarea lui Ion ducând la demiterea acestuia din
învăţământ şi la ostilităţi accentuate între el şi preotul Belciug.
Personaj realist, Ion Pop al Glanetaşului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viaţă, inspirându-l o
scenă văzută de scriitor pe colinele unui sat, unde a observat „…un ţăran îmbrăcat în haine de
sărbătoare” , care s-a aplecat, deodată „şi-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-
a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudăţenie”.
Un alt eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-
o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetaşului, care nu avea pământ şi
pronunţa acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă
vie şi adorată…”.
III. INCHEIERE
Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat în mod obiectiv, rece, deoarece
romancierul deţine secretul construirii de oameni vii, într-un stil anticalofil, fără podoabe artistice
sau artificii de limbaj. Prezenţa regionalismelor ardeleneşti asigură un echilibru stilistic, personajele
având un limbaj definitoriu pentru mediul căruia îi aparţine fiecare. Cuvintele şi expresiile
populare, precum şi registrul lexical ţărănesc sunt proprii lui Ion Pop al Glanetaşului, contribuind la
desăvârşirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.

Elemente de analiză
I. INTRODUCERE
Scurtă înca
drare a scriitorului în perioada literară/
curent literar.
Menționarea apartenenței operei/ la specie
și curent literar.
Încadrarea personajelor în opera din care
fac parte.Date generale despre personajele
în discuție prin raportare la specificul
textului.
Mentionarea tipologiei din care fac parte și
clasificarea acestora (dacă este posibil).
II. CUPRINS
RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE
Răspunsuri
I. INTRODUCERE
Opera literară ,,Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe durata a
șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul mizează pe
obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte sociale,
personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea
exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una obiectivă, întrucât
naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără
vreo implicare afectivă. Un element esential al structurii acestui roman îl constituie personajele care
participă la acțiune și se încadrează unor anumite tipologii, stabilind între ele diferite relații și fiind
purtătoarele mesajului autorului. Personajele, ca element esential al structurii unui roman realist-
obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite
relații. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt
prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind individualități complexe și
verosimile. În privința relațiilor dintre personajele romanului, acestea sunt numeroase, dar una
dintre cele mai interesante este cea dintre Ion, personajul principal al romanului și Ana, deoarece
este o relație aparte, complexă prin numeroasele asemănări și deosebiri dintre personaje. Evoluția
relației dintre aceste două personaje este evidențiată de scriitor printr-o serie de elemente ale
textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictelor și evidențierea relațiilor lor cu
celelalte personaje ale romanului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare sau de tehnică
narativă.
II. CUPRINS
Ion, protagonistul romanului, întruchipează tipologia tăranului sărac nemulţumit de propia condiţie

Prezentare situaţiei iniţiale dintre cele două socială a individului este dată de numărul de pogoane de pământ deţinute, Ion se simte marginalizat
personaje din perspectiva tipologiei în care social. Şi asta datorită faptului că destinul i-a hărăzit să trăiască într-o familie în care tatăl a risipit
se încadrează, a statutului lor social,
psihologic, moral.
Prezentarea tipului de conflict în care sunt pentru Ion care profită de nevoia ei de tandreţe şi de afecţiune pentru a pune mâna pe pământurile
angrenate personajele.
Realizarea caracterizării directe pe rând a
celor două personaje din cele 3 puncte de
vedere: narator, alte personaje,
autocaracterizare.
Aprecieri cu privire la caracterizarea
directă a celor două personaje în paralel.
Realizarea caracterizării indirecte prin
acțiune, urmărind destinul unui personaj
influențat de celălalt personaj (două
secvențe comentate)
sociala, pe care vrea să şi-o îmbunătăţească. În societatea rurală a satului Pripas, unde condiţia
zestrea soţiei. Destinul prestabilit al protagonistului este surpins încă de la scena horei, printr-o
secventă de perspectivă finalistă, când naratorul îl surpinde pe Alexandru Glanetasul „abandonat ca
un câine la uşa bucătăriei, sfiindu-se să se amestece în vorbă printre bocotanii satului”. La polul
opus al statutului social se situează Ana, fiica „bocotanului” Vasile Baciu. Femeia devine o ţintă
lui Vasile Baciu. Cele două personaje par să reitereze destinul părinţilor lor a căror căsătoriei are la
bază acelaşi motiv al flăcăului sărac şi al feţei bogate. Tatăl lui Ion s-a căsătorit cu Zenobia, o fată
cu zestre, pe care ulterior a risipit-o. Tatăl Anei, Vasile Baciu, şi-a luat o soţie bogată, a păstrat
averea, dar şi-a pierdut nevasta. Aşadar, în acest roman care propune o viziune tradiţională, datele
biografice ale celor două personaje au rolul de a avertiza asupra destinului lor prestabilit. Atât Ion,
cât şi Ana vor încerca să forţeze limitele destinului, astfel sfârşind tragic. Din punct de vedere
psihologic, atât Ion cât şi Ana reprezintă caractere slabe, suspuse obsesiilor. Ion acţionează obsesiv
în dorinta lui de a avea cât mai mult pământ, în vreme ce Ana îşi doreşte obsesiv afecţiunea lui Ion.
Relaţia dintre cele două personaje este una specifică între manipulator şi manipulat. Ion
conştientizează nevoia fetei de afecţiune şi recurge la manipulare pentru a-şi atinge scopul, acela de
a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Orbită de dorinţa de afecţiune şi de protecţie, Ana
se lasă antrenată în jocul malefic a lui Ion. Din punct de vedere moral, existenţa celor două
personaje este lipsa sferei eticii. Ion este total imoral, pentru că recurge la gesturi necinstite pentru
a-si atinge scopul: o lasă însărcintă pe Ana, făcând-o de rusinea satului, împingând-o în cele din
urmă la spânzurătoare. Ana, la rândul ei, poate fi imorală având în vedere faptul că a acceptat să fie
părtașă la actul erotic înainte de căsătorie. Cu toate acestea, cele două personaje pot fi absolvite
parţial de vină, dar avem în vedere că au acţionat influenţaţi din exterior. Ion, la început, pune în
aplicare planul de seducere pentru fata „bocotanului” la vorbele aruncate de Titu Herdelea
„Vasile Baciu nu vrea s-o dea de voie, trebuie să-l obligi să o facă”.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează relația
dintre cele două personaje.
Relaţia dintre cele două personaje se evidenţiază încă de la scena horei, prezentată încă din
expoziţiunea romanului. Deşi o iubeşte pe Florica, Ion alege să o invite la joc pe Ana. Apoi cei doi
se retrag din joc pentru a sta de vorbă singuri, feriţi de ochii lumii. Prin stil indirect liber, naratorul
 omniscient pătrunde în gândurile protagonistului. Cititorul observă că Ion nu-şi îndreaptă privirea
spre ochii Anei, ci îi surprinde doar buzele care se mişcă lent, dezvelindu-i gingiile trandafirii, cu
Realizarea caracterizării indirecte a celor nişte dinţi albi ca laptele şi cu strunguliţa la mijloc. Faptul că privirea Anei nu este înregistrată de
două personaje urmărind alte repere decât protagonist sugerează faptul că acesta nu are niciun interes să cunoască sufletul femeii. În schimb îi
acțiunea (comportamentul, gândurile și apare în minte imaginea Floricăi „cu ochii albăstrii ca cerul de primăvară”. Această secvenţă
frământările lor sufletești, aspectul fizic și narativă reliefează relaţia dintre cele două personaje, faptul că Ion nu o iubeşte pe Ana, ci pe
vestimentar al personajelor, încadrarea Florica, fata frumoasă, dar săracă.
într-un anumit mediu, punerea personajelor Imediat după ce Vasile Baciu află că Ana este însărcinată cu Ion, o bate şi o alungă de acasă.
în situații limită, nume sau porecle, felul de Ajunsă la locuinţa Glanetasului, femeia este întâmpinată de indiferența lui Ion care continuă să
a vorbi) și modul în care se prezintă relația mănânce, tăindu-şi tacticos bucăţile de mâncare. Îşi şterge apoi briceagul de pantaloni, ridicându-şi
dintre ele. privirea spre pântecele Anei, moment în care afişează un zâmbet de satisfacţie. Este conştient că-n
pântecele Anei se află garantul pentru pământurile lui Vasile Baciu. O trimite apoi pe Ana după
tatăl său pentru a discuta condiţiile de nuntă.
Elemente de structură
Discursul narativ al romanului dezvoltă o tematică rurală, aducând în prim plan problematica
pământului în satul transilvănean, Pripas, de la începutul sec al XX-lea. În societatea rurală,
surprinsă de Rebreanu în roman poziţia socială este dată de numărul de loturi de pământ deţinute.
Aprecieri cu privire la caracterizările ce De asemenea, întemeierea familiilor se realizează pe criterii economice. Astfel, Ion renuntă la
fac posibilă încadrarea personajelor într-o iubirea pentru Florica cu scopul de a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu. Într-un război al
categorie caracteristică unui curent literar orgoliilor masculine, Ana nu este decât o victimă a desinului.
(exemplu: Ion – personaj realist, Conflictul principal al romanului este unul exterior şi constă în lupta pentru pământ în
Lapusneanul – personaj romantic; de satul Pripas. Protagonistul este răspunzător pentru toate conflictele majore prezente în text: între Ion
identificat caracteristicile curentului literar şi Simion Lungu, între Ion şi Vasile Baciu, între Ion şi George Bulbuc etc. Modernitatea romanului
prezente în respectivele situații), într-un tip constă însă în surpinderea unui conflict interior, sufletul protagonistului fiind scindat între cele două
uman. porniri contradictorii: „Glasul pămantului” şi „Glasul iubirii”.
Perspectiva narativă obiectivă, cu o vizune „dindărăt” îi aparţine unui narator omniscient,
omniprezent şi extradiegetic. Acest narator nu idealizează personajele, nu intervine în existenţa lor,
lăsându-le să evolueze spre deznodământ, după năzuinţe şi slăbiciuni. Omniscienta naratorială se
evidenţiază în scenele de perspectivă finalistă. De exemplu, imaginea drumului din incipit
Două scene reprezentative comentate prefigurează traseul existenţial al protagonsitului, la fel cum imaginea mâinilor sale „pline cu lutul
cleios ca nişte mănuşi de doliu” avertizează asupra sfârşitului său tragic. De asemenea, imaginea
cârciumarului spânzurat averizează sfârşitul tragic al Anei.

Relaţia dintre cele două personaje din ulterioară a celor doi. Despre Ion aflăm că era cel mai bun elev al învăţătorului Herdelea, dar că
perspectiva situaţiei finale/
deznodământului.
Modul în care se raportează naratorul la
cele două personaje, atitudinea artistică.
III. ÎNCHEIERE
Opinia personală argumentată despre cele
două personaje în raport cu tema și
viziunea despre lume a autorului.
Modalităţile de caracterizare a celor două personaje sunt cele consacrate de proză realistă: directe
şi indirecte. În capitolul al doilea naratorul oferă informaţii biografice semnificative pentru evoluţia
a băiatul a refuzat să-şi continue şcoala pe motiv că „pământul îi era mai drag ca ochii din cap”.
Despre Ana ni se spune că a rămas orfană de mamă, nevoită fiind să trăiască lângă un tată sever şi
alcoolic. Aceste elemente biografice sunt semnificative pentru a înţelege comportamentul obsesiv al
celor două personaje: Ion îşi doreşte pământ, iar Ana, afecţiune. Gesturile, faptele, gândurile sau
relaţia dintre personaje se constitue în adevărate mijloace indirecte de carcaterizare. Pe lângă
mijloacele consacrate de caracterizare autorul foloseşte şi modalităţi moderne: monologul interior şi
stilul indirect liber.
III. ÎNCHEIERE
Prin cele două personaje, Ion şi Ana, Liviu Rebreanu şi-a exprimat viziunea tradiţională
privind relaţia omului în raport cu destinul.Omul tradiţional crede într-un destin prestabilit.
Încercarea de a forţa limitele destinului, de a-i depăşi, are consecinţe tragice. Cele două personaje
au încercat să atingă fericirea, să se opună destinului şi, de aceea, au sfârşit tragic. Prin Ion şi Ana,
personajele purtătoare de semnificaţie al mesajului transmis prin discursul narativ, scriitorul
transilvănean şi-a exprimat viziunea asupra unei existenţe tragice, resimțindu-se influențe ale
naturalismului.

ANALIZA TEXTULUI ÎN PROZĂ

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu

Elemente de analiză Răspunsuri

I. INTRODUCERE:
- Date succcinte despre autor
(perioada literară, domeniu
literar reprezentativ, curent
literar etc.)
- Date succinte despre text
(data scrierii/publicării,
I. INTRODUCERE:
Camil Petrescu ( a trait in perioada 22 aprilie 1894 - 14 mai 1957) a fost romancier, doctor în filozofie,
dramaturg, nuvelist şi poet. El pune capăt romanului tradiţional, rămânând în literatura română în special
ca iniţiator al romanului modern.
În romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” publicat în 1930 , Camil Petrescu
surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire si dominat de
incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a tragismul unui
război absurd, văzut ca o moarte iminentă.
 volumul din care face parte
etc.)
- Specialiterară în care se
încadrează textul
- Surse de inspiraţie, puncte de
plecare, geneza textului; idei
filozofice; teorii care stau la
baza textului; variante;
II. CUPRINS:
- Tema textului;
- Motive (specifice unor
curente literare sau stilului
individual); laitmotive;
- Titlul (semnificații, relevanță
prin raportare la mesajul
textului)
- Structură:
- Părți, capitole
- Incipit, final
- Elemente paratextuale:
motto, titlurile capitolelor,
subsol
- Construcţia subiectului:
o Acţiunea:
Romanul este o scriere epică în proză, cu actiune complexă,de mare întindere,desfăşurată pe mai multe
planuri, cu personaje numeroase şi cu o intrigă complicată .
Romanul are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in care
se prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica (personaje principale,
secundare, episodice ).
Camil Petrescu se va inspira din mediul citadin si va crea eroul intelectual lucid, analitic si
introspectiv.Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu.
Încă din primele propoziţii se observă că scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivă a naratorului
personaj, frecventă în romanul modern. Naratorul este egal cu personajul, iar viziunea lui este „împreună
cu”, o viziune cu focalizare internă presupunând implicarea naratorului în evenimente. Discursul se
derulează la persoana I, punctul de vedere este subiectiv şi unic, astfel că cititorul cunoaşte celelalte
personaje numai în măsura în care ele sunt reconstituite şi conturate de personajul narator.
II. CUPRINS:
Tema romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" o constituie dragostea si razboiul
ca experiente ale căutătorului de absolut .
Semnificatia titlului.Cuvantul "noapte" repetat in titlu redă simbolic incertitudinea, indoiala,
irationalul,nesiguranta si absurdul, necunoscutul si tainele firii umane. Cele doua "nopti" din
titlusugereaza si două etape din evolutia personajului principal, dar nu si ultimele, intrucat înfinal Stefan
Gheorghidiu este disponibil sufleteste pentru o noua experientăexistenţială.Titlul ar mai putea sugera
deasemenea, rătăcirea tânărului Gheorghidiu prinnoaptea incertitudinilor şi a întrebărilor fără răspuns
legate de iubire.
Romanul este structurat in doua parti si treisprezece capitole cu titluri sugestive , surprinzand două
ipostaze existentiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire
absoluta si "intaia noapte de razboi", care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminenta a
mortii. Daca prima parte este o fictiune, deoarece prozatorul nu era casatorit si nici nu traise o drama de
iubire pana la scrierea romanului, partea a doua este insa o experienta traita, scriitorul fiind ofiter al
armatei romane, in timpul primului razboi mondial.
Cele doua nopti simbolice din titlu reprezintă două experiente umane esentiale care determină existenta a
doăa părţi în structura romanului. Prima parte relatează iubirea dintre Stefan Gheorghidiu şi sotia sa, Ela,
iar a doua parte este jurnalul eroului prins in vâltoarea războiului mondial.
Construcţia şi momentele subiectului.Romanul este alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, in care
timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv, acestea fiind cele doua planuri compozitionale ce-l
 Ordonată
 Întreruptă: alternare de
planuri (se dezvoltă în paralel
cel puţin două intrigi pentru a
se uni sau nu la un moment
dat)
o Momentele subiectului (o
scurtă parcurgere a subiectului
pe momente: expozițiunea,
intriga, desfășurarea acțiunii,
punctul culminant,
deznodământul)
o Conflictul/conflictele:
exterioare (de idei, de interese,
economice, sociale, politice,
morale, religioase, etnice,
erotice, existențiale etc.),
interioare (de natură morală,
psihologice, intelectual-
cognitive, de valori, ale
conștiinței etc.)
- Compoziție:
o Timpul povestirii: Linear
motiveaza pe Camil Petrescu drept novator al esteticii romanului romanesc Jurnalul de campanie, pe
care sublocotenentul Stefan Gheorghidiu il incepe o data cu experienta frontului, consemneaza drama
iubirii adusa in memoria eroului de o discutie pe aceasta tema, purtata de ofiteri la popota regimentului.
Astfel, Gheorghidiu isi aminteste inceputul iubirii sale cu Ela, sentiment ce parea absolut, deoarece eroul
considera ca "cei ce se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt". În jurnalul ce
consemneaza evenimentele traite de erou in timp obiectiv (imaginea frontului), sunt rememorate (prin
memorie involutara) episoadele casniciei lui cu Ela, aduse in timp subiectiv, deoarece ele se petrecusera
cu doi ani inainte de a fi relatate.
Expoziţiunea. Incipitul romanului il reprezinta pe Stefan Ghiorghidiu, potrivit jurnalului de front al
acestuia, ca proaspat sublocotenent rezervist in primavara anului 1916, contribuind la amenajarea
fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. Evenimentele exterioare sunt
relativ puţine deoarece predomină analiza şi interpretarea lor. Capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”,
are valoare de expoziţiune pentru că trasează cadrul spaţio-temporal al evenimentelor şi prezintă
protagonistul cu modul său de a înţelege iubirea ca pe un sentiment absolut. Ştefan Gheorghidiu se află
concentrat pe front şi asistă la o discuţie despre dragoste care-i declanşează rememorarea iubirii lui
eşuate. Se evidenţiază unghiul absolutizant din care priveşte iubirea, considerând-o „un proces de
autosugestie”, „o relaţie în care îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.”
Intriga este marcată în prima frază a capitolului al doilea, „Diagonalele unui testament”, „Eram însurat
de doi ani şi jumătate...”. Aici se deschide retrospectiva iubirii, Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a
căsătorit cu Ela, o frumoasă studentă la Litere, orfană, aflată în grija unei mătuşi. Iubirea lui se naşte ca
un amestec de vanitate şi duioşie Recunoaşte, mai apoi, că e vorba şi de orgoliu . Căsătoria le aduce un
trai modest, dar armonios până când o moştenire lăsată de unchiul avar, Tache Gheorghidiu, tulbură
apele familiei. Societatea mondenă capătă pentru Ela o importanţă primordială.
Conflictul . Spre deosebire de romanele tradiţionale in care conflictul se desfăşoară la nivel exteriorintre
diverse personaje, in romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior si seproduce în conştiinţa
personajului narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte stări si sentimente contradictorii in ceea ce o
priveşte pe soţia sa, Ela. Acest conflict interior estegenerat de raporturile pe care protagonistul le are cu
realitatea înconjurătoare.Gheorghidiu trăieşte cu iluzia ca s-a izolat de realitatea înconjurătoare, insa
tocmaiaceasta realitate in care nu vrea sa se implice va produce destrămarea cuplului. ImplicareaElei in
lumea mondena pe care eroul o dispreţuieşte si fata de care tine sa se detaşezereprezintă principalul
motiv al rupturii dintre Ştefan si soţia sa. Aşadar, conflictul interiortrăit de protagonist se produce din
cauza discrepantei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu sirealitatea lumii înconjurătoare. Conflictul exterior
 (cronologic)/ Fragmentat (în pune in evidenta relaţia personajului cu societatea, accentuând acelaşi orgoliu al respingerii si plasându-l
funcţie de memoria in categoria inadaptatului social.
involuntară, de fluxul Desfăşurarea acţiunii. Sub influenta unei verişoare a lui Ştefan, Ela este atrasă intr-o lume mondenă,
conştiinţei, de rememorări sau lipsita de griji, dar si de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, distracţii nocturne sau
anticipări) escapade, lume in care ea se simţea uimitor de bine. In casa aceste verisoare cei doi cunosc un vag
avocat, dansator, foarte cautat de femei, domnul G. Stefan observă ca Ela pare foarte fericită in preajma
o Timpul acțiunii: lui, ba mai mult, se straduia sa se afla mereu alaturi de el. Stefan incepe sa fie din ce in ce mai suspicios
 real-obiectiv ca ea l-ar putea insela. Ela se prinde tot mai mult în mondenităţi, ceea ce atrage criza cuplului
 real-subiectiv/ interior Punctul culminant. Totul culminează cu o excursie la Odobeşti de Sfinţii Constantin şi Elena; când ea
 ireal/fantastic acordă atenţie specială domnului G. pe care Gheorghidiu îl bănuieşte că i-a devenit amant. Înrolat pe
 simbolic: atemporal, front, cere două zile de permisie ca să-şi verifice bănuielile, fapt nerealizat din cauza izbucnirii
mitic, al sacrului, ilimitat etc. razboiului.
Deznodământul. Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului este
o Spaţiul: real/imaginar, demitizată, frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea, viaţa e la cheremul hazardului,
natural/artificial, iar eroismul e înlocuit de instinctul supravieţuirii.
exterior/interior, configurat pe Deprinderea eroului din drama incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai
orizontală/configurat pe dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru libertatea Ardealului
verticală; symbolic de sub ocupatia trupelor austro-ungare.
- Naratorul: Pe front Stefan Gheorghidiu este rănit. Se intoarace in Bucuresti, in convalescenta. Acum Ela ii pare o
o Omniscient straina. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut gasi alta la fel. Ii daruieste casele de la
o Martor Constanta, bani, absolut tot ce era in casa, de la obiecte de arta la carti .
o Personaj Finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, aşa cum se întâmplă in general in proza de analiza
- Perspectiva narativă: psihologica. Astfel, Gheorghidiu, obosit sa mai caute certitudini si sa se mai îndoiască, se simte detaşat
o Obiectivă / subiectivă de tot ceea de îl legase de Ela, hotărăşte sa o părăsească si sa ii lase „tot trecutul”.
Timpul este discontinuu, bazat pe alternanta temporala a evenimentelor sub forma deFlashback.
o Omniscientă / focalizată
Perspectiva spatială reflectă un spatiu real, frontul si un spatiu imaginar inchis, al framantarilor,
- Modalităţile narării: relatarea –
chinurilor si zbuciumului din constiinta personajului.
naraţiunea (lineară,
Registrul stilistic este cel literar, vorbirea personajelor fiind corectă, elevată, iar lexicul este presărat cu
circulară/sferică, în ramă)
neologisme sau cu termeni din alte limbi. Se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si
- Limbajul operei literare:
nervoasa, este analitic si intelectualizat.Figurile de stil se rezumă la comparaţii și epitete .
o Limbaj cult / popular; oral /
III. INCHEIERE:
scris Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", un roman: social, psihologic, documentar," este unul
o Imaginileartistice
 reprezentative (dinamice /
statice; vizuale / auditive/
tactile / olfactive / gustative;
descriere / metaforă / simbol)
dintre cele mai inteligente, mai spirituale, mai pline de umanitate si de marturii ale epocii dintre
romanele aparute in literatura noastra" (T.Vianu).
Autorul dramatizeaza evenimentele" exterioare, le egalizeaza ca interes epic, concentrandu-se asupra
evenimentelor sufletesti. Frazele au deseori caracter filosofic, speculativ, o valoare generala, receptata de
cititorul avizat. (Nicolae Manolescu).

III. INCHEIERE:
Susținerea unei opinii despre
modul în care tema şi viziunea
despre lume a scriitorului se
reflectă în textul de proză
studiat

CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ

Stefan Gheorghidiu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu

Elementele analizei Răspunsuri

I. INTRODUCERE:
Încadrarea scriitorului respectiv în perioada
literară.
Menționarea apartenenței operei la specie,
perioadă și curent literar.
Încadrarea personajului în opera din care
face parte:
- Ce loc ocupă personajul în opera?
a) Personaj principal;
I. INTRODUCERE:
Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 - d. 14 mai 1957) a fost romancier, dramaturg, doctor în
filozofie, nuvelist şi poet. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în
special ca iniţiator al romanului modern.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), este ca specie literară, un roman
modern subiectiv, în care se construiește un personaj inteligent și lucid.
Personajul principal al romanului este un alter-ego al autorului însuși.El reprezintă tipul
intelectualului lucid, inadaptat într-o societate dominată de bani și de snobism, dezinteresat de
latura materială a existenței. Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de
 b) Personaj secundar;
c) Personaj episodic;
d) Personaj figurant
- Galeria de personaje în care ar putea fi
încadrat (din literatura națională sau
universală):
- Tipologia. Ce categorie
tipologicămai largă reprezintă
personajul?
- Modul de prezentare în operă:
individual/ colectiv
- Curentul literar : romantic/ realist/
clasic/modernist
- Cine este personajul (date biografice,
familiale, ocupație, statut)?
- Ce fel de personaj este (raportat la
realitate): real/ imaginar (miraculoase)/
simbolic/ alegoric
II. CUPRINS:
În ce împrejurări este înfățișat personajul?
(scurtă trecere în revistă a contextului)
Tipul/tipurile de portret (fizic/moral)
realizat pentru personajul în discuție. Care
sunt însușirile fizice și morale ale
personajului așa cum se desprind ele.
Ce modalități (procedee) de caracterizare
folosește autorul ?
cititor decât în măsura în care se reflectă în conștiința lui.
Personajul aproape nu are portret fizic, însă nu-i lipsesc datele de identitate socială: tânăr student la
Filozofie, la Universitatea din București, provenind dintr-o familie săracă, al cărui tată fusese
profesor universitar, dar care murise de tânăr lăsând familia cu datorii. Mama sa și cele două surori
alcătuiau familia. Se căsătorește din dragoste cu Ela, o colegă de facultate. Devine și el profesor
universitar, este concentrat și pleacă pe front, în Primul Război Mondial. Trăiește intens sentimente
contradictorii, bănuind că soția îl înșală și, după o dureroasă experiență a războiului, revine în
capitală și se desparte de ea.
II. CUPRINS:
Caracterul reflexiv al personajului reiese din primele pagini ale romanului, în scena de la popotă,
când își dezvăluie concepția despre iubire: „O iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie(...) Trebuie să se știe că iubirea are riscurile ei, că acei care se iubesc au drept de viață
și de moarte unul asupra celuilalt.” Analizând sentimentul până în cele mai adânci resorturi ale sale,
Ștefan concluzionează că a iubit întâi din orgoliu, pentru ca apoi să ajungă să nu mai poată trăi fără
Ela.
Personalitatea complexă a eroului se completează cu trăsături ce reies din evenimentele de după
căsătorie și din analiza acestora. Masa luată împreună cu familia, la unchiul Tache,
dezvăluiedezinteresul total față de bani, față de condiția materială a existenței. Cu această ocazie,
personajul apără onoarea tatălui său, acuzat de unchi că fusese „nepractic și neserios”. Atitudinea
soției sale, care se implică cu îndârjire în discuțiile despre bani, îl surprinde în mod dureros.
Confruntarea cu societatea mercantilă este dezvăluită imediat după primirea moștenirii, când
încearcă să investească o parte din bani într-o fabrică de metalurgie, devenind asociatul lui Tănase
Lumânăraru, un milionar analfabet. Afacerea se dovedește un dezastru, așa că personajul își dă
seama că nu face parte din această lume și iese din asociație. El se întoarce cu o sete nepotolită spre
studiul filosofiei, spre cursurile de la Universitate și discuțiile despre metafizică. Primirea
moștenirii are ca efect criza matrimonială. Ela se lasă în voia tentațiilor mondene, pe când Ștefan,
nu. Refuză să-și schimbe garderoba și să adopte comportamentul superficial al dansatorilor
mondeni apreciați de Ela. În vreme ce Ștefan suferea sub acest asalt al snobismului și al luxului,
Ela înflorea zi de zi, descoperindu-și „talente nebănuite.” Viața personajului devine o „tortură
continuă”, alimentată și de conștientizarea faptului că nu poate trăi fără ea, care îl face să
abandoneze cărțile și chiar studiile.
Excursia de la Odobești declanșează ireversibil criza. Natură reflexivă și hipersensibilă, personajul

a. din prezentarea directă(cu exemple
comentate):
- de către narator: comentarii, descrieri,
remarci, aluzii
- de către alte personaje: descrieri, relatări, Gelozia, îndoiala personajului înregistrează și alte etape ale destrămării cuplului: ruptura, împăcarea
mărturisiri
- de către personajul însuși
(autocaracterizare): mărturisiri proprii,
autoanaliză, autoportret, monologuri
interioare, limbaj.
b. din prezentarea indirectă(cu exemple fața morții și abandonarea atitudinii de fals patriotism.Războiul se dovedește, pentru protagonist, un
comentate):
- faptele personajului
- comportamentul, gândurile și
frământările lui sufletești
- aspectul fizic și vestimentar al
personajului
- încadrarea într-un anumit
mediu
- punerea personajului în situații limită catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu”.
- nume sau poreclă
- felul de a vorbi
Două episoade comentate care sunt
relevante pentru caracterizarea
suferă pentru că are impresia că este înșelat. Mici incidente, gesturi fără importanță se amplifică în
conștiința personajului, transformându-se într-un calvar de proporții catastrofice: „toată suferința
asta monstruoasă îmi venea din nimic”.Luciditatea analizei apare în pasajele monologate privind
sentimentul de tristețe generat de distrugerea iubirii și decăderea persoanei față de care își
manifestase afecțiunea. Individul superior nu poate concepe iubirea decât în varianta sa ideală, ca
pe o cale de cunoaștere a absolutului, prin unirea spirituală a două suflete pereche: „Nu m-aș fi
putut realiza decât într-o dragoste absolută”.
temporară, până la izbucnirea războiului. Deși ar fi putut evita participarea la război, profitând de
averea sa, personajul se înrolează voluntar, din dorința de a trăi această experiență și ca act moral
necesar. Această a doua experiență, cea a confruntării directe cu moartea, lasă definitiv în umbră
experiența iubirii.Războiul este demitizat și prezentat așa cum se reflectă în conștiința
combatantului: monstruos și absurd. Camil Petrescu mărturisește că nu descrie nicio luptă, ci viața
interioară a individului confruntat cu frigul, foamea, frica de moarte. Prezentarea războiului este
realizată de către un fin observator, cu o capacitate sporită de a fi ironic, chiar și în condiții tragice.
Notațiile sale vădesc luciditatea personajului, spiritul său polemic, asumarea reacției de groază în
mit răsturnat. Nu eroismul de carton îl face pe Gheorghidiu să-și reconsidere întreaga existență, ci
grija soldaților unii față de alții, lupta cu frigul, foamea și boala, frica omenească de moarte.
Toate observaţiile din roman asupra personajului intră în sfera autocaracterizării, deoarece întregul
text este scris la persoana I, dintr-o singură perspectivă. Gheorghidiu recunoaşte că este predispus
spre introspecţie, spre construirea unor ipoteze despre lucruri care îl preocupă, aşa încât starea
sa specifică este “ măcinarea sufletească”, “ foiala de şerpi”: “ Nopţile mi le petreceam în lungi
insomnii, uscate şi mistuitoare”.Se victimizează, transformând orice întâmplare minoră în dezastru
sufletesc, fiindcă nu suportă să fie contrariat: “ Pot transforma însă mici incidente în adevărate
Este conştient de percepţia eronată a celorlalţi asupra caracterului său, intransigenţa fiind cea
care îl face insuportabil în ochii cunoscuţilor: “ Aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din
îndârjirea şi sarcasmul cu care-mi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală”, “...mă decretau
lacom, egoist, lipsit de caracter”.Ca un “judecător de instrucţie maniac şi bolnav “,îşi
analizează nefericirea şi gelozia, dar, caracterizat de ipocrizie, nu are curajul să le recunoască: “
Niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit”, “Nu, n-am fost nicio secundă gelos ,
personajului.
Relațiile pe care le stabilește cu celelalte
personaje (modul în care se raportează
laalte personaje, opoziții, conflicte,
comunicarea)
Care este atitudinea scriitorului față de
personaj?
Repere critice (opinii consacrate)
deşi am suferit atâta din...”
Vrând să-l determine să accepte moştenirea, Ela îl încurajează să se lupte până la capăt cu
rudele sale, indiferent ce anume presupune lupta şi să nu se lase înşelat de cei care vor să profite de
bunătatea lui. Desigur, ea ar vrea să spună.... prostia :”Dar nu vezi că toţi vor să te înşele... Pentru
că eşti prea bun...”Când el îi reproşează flirtul cu G.,ea îi reproşează hipersensibilitatea : “Eşti
de o sensibilitate imposibilă!”Deasemenea, de faţă cu el, îl caracterizează evidenţiind faptul că este
intransigent şi nu acceptă compromisul în nicio
situaţie : “Aşa e totdeauna... pune în toate o patimă”Deşi anonimă,o doamnă în vârstă are rolul unei
cutii de rezonanţă. Nu de puţine ori, ea îi spune lui Gheorghidiu: “Atâta luciditate e insuportabilă,
dezgustătoare”.Îl scoate din rândul celorlalţi oameni prin tendinţa de a despica firul în patru, care se
traduce nu numai prin hipersensibilitate, dar şi prin predispoziţia de a exagera, chiar şi în privinţa
celui mai banal lucru: “Dumneata eşti dintre cei care fac mofturi interminabile şi la masă. Dintre
aceia care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.
Orgolios, personajul îşi poartă suferinţa ca pe o medalie. Limbajul îi este sfidător, atunci când
discută lucruri care îl privesc, cum ar fi cele din scena de la popotă, când îi sancţionează
drastic pe interlocutori :
“Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei . Folosiţi un material nediferenţiat. Discutaţi mai bine
ceea ce vă pricepeţi”.Îşi înşală categoric soţia, dar îşi refuză cu încăpăţânare dorinţa de a o vedea,
căutând să se ştie că petrece.În societate, nu se abate de la idealurile sale înalte şi are conştiinţa
unicităţii sale, fapt care-i dă putere să-i înfrunte pe toti’’.
O trăsătură esențială a lui Gheorghidiu este luciditatea.
O scenă semnificativă în acest sens este cea a excursiei de la Odobești, de Sfinții Constantin și
Elena, care evidențiazăzbuciumul interior al personajului. Ela se arată interesată de domnul G. –
„vag avocat, dansator și foarte căutat de femei”. Gesturile față de acesta (se mută din mașină până
când „nimerește lângă el, îi gustă din farfurie și îi toarnă din paharul ei, comandă orchestrei aceeași
melodie, dansează împreună etc.”) alimentează dezamăgirea și furia soțului. Acesta analizează cu
luciditate excesivă gesturile soției sale. Distincția majoră, care se conturează treptat, între aparența
Elei și esența ei, strecoară în sufletul îndrăgostitului îndoială, observată minuțios și care duce către
certitudine. Neputincios, asistă la transformarea celei iubite într-o femeie avidă de bani, de lux și de
distracții. Suflet hipersensibil, Gheorghidiu suferă din cauza schimbării Elei, oscilând dramatic între
speranță, tandrețe, disperare, dispreț și ură.
Finalul romanului este o altă secvență semnificativă. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce
 acasă, la București, dar se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute
certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum cu indiferența „cu care privești un tablou” și
hotărăște să o părăsească. Ștefan realizează, nu fără o umbră de tristețe, că soția sa nu reprezintă
idealul și că, prin atitudinea ei, și-a pierdut caracterul unic, căzând în derizoriu. Scrisoarea anonimă,
prin care este înștiințat că Ela l-a înșelat cu domnul G. nu-i provoacă nici un sentiment: „Mă simt
extenuat și mi-e indiferent, chiar dacă este nevinovată.” Gestul său nobil de a-i lăsa acesteia
bunurile materiale, de care se simțea atașată, precum și tot „trecutul” trădează dorința personajului
de a se elibera de cumplita dezamăgire erotică a trecutului.

III. INCHEIERE
III. INCHEIERE În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” rămâne o creație
reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a deschis drumul spre modernizarea
Opinia personală argumentată referitoare la romanului românesc interbelic.
personajul analizat.

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

 Stefan si Ela, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu

Elemente de analiză Răspunsuri

I. INTRODUCERE I. INTRODUCERE
Scurtă încadrare a scriitorului în perioada Camil Petrescu, autorul romanului modern subiectiv ,,Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
literară/ curent literar. război’’, face parte din perioada interbelica, respectând principiile lui Lovinescu prin intermediul
Menționarea apartenenței operei/ la specie personajelor specifice intelectuale si a tematicii de factura citadina. Curentul valorificat de acesta
și curent literar. este realismul, iar printre creațiile sale se mai număra si ,,Patul lui Procust’’; ,,Un om intre
Încadrarea personajelor în opera din care oameni’’; ,,Suflete tari’’, si asa mai departe. Relația dintre personajele Stefan Gheorghidiu si Ela
fac parte.Date generale despre personajele este de cuplu incompatibil, Stefan reprezentând însa tipul intelectualului însetat de absolut.
în discuție prin raportare la specificul Relația dintre cele doua personaje este conturata prin intermediul elementelor de structura si de
textului. compoziție precum: titlul, incipitul si finalul, relațiile temporale si spațiale, si perspectiva narativa.
Mentionarea tipologiei din care fac parte și II. CUPRINS
clasificarea acestora (dacă este posibil). Incipitul textului surpinde descrierea frontului cu scena de la popota unde Stefan auzind o
II. CUPRINS conversatie a unor camarazi despre un barbat care si-a omorat nevasta infidela si a fost achitat, se
infurie si isi declanseaza memoria afectiva. Astfel, isi aminteste de relatia sa cu Ela pe vremea cand
Prezentare situaţiei iniţiale dintre cele două aveau o stare materiala mai modesta. Aceasta scena se bazeaza pe un artificiu compozitional,
personaje din perspectiva tipologiei în care aflandu-se sub semnul retrospectivei. Finalul il constituie dialogul dintre Stefan si Ela, el realizand
se încadrează, a statutului lor social, ca nu ii mai pasa daca a fost inselat sau nu. Acesta decide sa isi lase trecutul in urma, drama
psihologic, moral. colectiva de pe front avand un rol terapeutic. Astfel, finalul este ambiguu, deschis, nestiind cu
exactitate daca Ela a fost infidela sau nu.
Din punct de vedere temporal, actiunea se desfasoara inaintea primului razboi mondial, in anul
Prezentarea tipului de conflict în care sunt 1914, fiind de asemenea precizat un reper de patru ani. Spatial, actiunea se desfasoara in prima
angrenate personajele. parte a romanului la Bucuresti, iar in cea de-a doua parte pe front. Printre celelalte repere
semnificative care merita a fi mentionate se mai numera Campulung, Valea Prahovei si Odobesti.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de război’’ este scris sub forma unei confesiuni
a personajului principal, Stefan Gheorghidiu care traieste doua experiente fundamentale: iubirea si
razboiul. Asadar, perspectiva narativa consta in prezenta unui narator-personaj subiectiv, care
Realizarea caracterizării directe pe rând a relatează la persoana I cu focalizare interna.
celor două personaje din cele 3 puncte de Mai mult decat atat, relația dintre cele doua personaje este evidențiata si cu ajutorul statutului
vedere: narator, alte personaje, social, moral si psihologic ale acestora.
autocaracterizare. În cazul unuia dintre cele mai cunoscute cupluri din opera lui Camil Petrescu- Ştefan Gheorghidiu
 şi Ela- din romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, iubirea surprinsă din
perspectiva subiectivă a personajului narator, este situată sub semnul orgoliului şi al frustrării
neîmplinirii în absolut. Prima parte a romanului dezvoltă tema iubirii ca experienţă de cunoaştere,
Aprecieri cu privire la caracterizarea prin intermediul rememorării protagonistului, dar destrămarea cuplului se produce în finalul cărţii.
directă a celor două personaje în paralel. Discutând particularităţile de construcţie a personajului principal, spunem că, din punctul de vedere
social, Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi
din orgoliu cu Ela, o studentă frumoasă, de aceiaşi condiţie, studentă la Litere. Devine bogat peste
noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata
română, în timpul Primului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit,
Realizarea caracterizării indirecte prin neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual,
acțiune, urmărind destinul unui personaj ironic, hipersensibil, inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea
influențat de celălalt personaj (două şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius).
secvențe comentate) El trăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată.
Însă tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cu Ela.
Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplul trăieşte în
condiţii modeste, dar în armonie.
Realizarea caracterizării indirecte a celor Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta
două personaje urmărind alte repere decât sete Ştefan. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului instetat de absolutul iubirii, al cărui
acțiunea (comportamentul, gândurile și crez nu făcea concesii sentimentului: ,,Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul
frământările lor sufletești, aspectul fizic și asupra celuilalt.’’ Iubirea lor se născuse din orgoliul lui Ştefan, întrucât Ela, era cea mai frumoasă
vestimentar al personajelor, încadrarea studentă de la Litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: ,,ochii
într-un anumit mediu, punerea personajelor mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar.’’Cei doi, în prima fază, trăiesc iubirea la modul
în situații limită, nume sau porecle, felul de idealist, dragostea însemnând pentru el împlinirea totală.
a vorbi) și modul în care se prezintă relația Ştefan este cel care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă
dintre ele. certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G. : ,,trăgeam cu urechea, nervos, să prind
crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.’’
In plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială.
Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care
gustă cu familiaritate din farfuria lui G. , are o expresie deznădăjduită atunci când aceasta stă de
Aprecieri cu privire la caracterizările ce vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, care se amplifică, Ela
fac posibilă încadrarea personajelor într-o acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui. Chiar dacă unitatea
categorie caracteristică unui curent literar cuplului este zdruncinată, iar Ştefan îşi pierde treptat încrederea în iubirea absolută şi în femeia cu
(exemplu: Ion – personaj realist,
Lapusneanul – personaj romantic; de
identificat caracteristicile curentului literar
prezente în respectivele situații), într-un tip
uman.
Două scene reprezentative comentate
Relaţia dintre cele două personaje din acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul
perspectiva situaţiei finale/
deznodământului.
Modul în care se raportează naratorul la
cele două personaje, atitudinea artistică.
III. ÎNCHEIERE
Opinia personală argumentată despre cele
două personaje în raport cu tema și
viziunea despre lume a autorului.
ajutorul căreia speră să-şi realizeze idealul, împăcarea survine şi de această dată, după ce
Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit printre lucrurile Elei, bilet pe care verişoara lui, Anişoara, o
invita pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai la data la care el nu o găsise acasă ( capitolul ,,Între
oglinzi paralele’’). Concentrat pe Valea Prahovei, unde aştepta intrarea României în război,
Gheorghidiu primeşte o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl chemă urgent la Câmpulung, unde se
mutase pentru a fi mai aproape de el. Femeia vrea să-l convingă să treacă o sumă de bani pe numele
ei pentru a fi asigurată din punctul de vedere financiar în cazul morţii lui pe front. Aflând ce-şi
doreşte, Gheorghidiu e convins că ea plănuieşte divorţul pentru a rămâne cu domnul G., pe care
Ştefan îl întâlneşte în oraş. Protagonistul crede că domnul G. nu se află întâmplător la Câmpulung şi
că a venit acolo pentru a fi alături de Ela. Din cauza izbucnirii războiului, Ştefan nu mai are ocazia
să se convingă dacă soţia îl înşală sau nu.
Ştefan vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea
a şi află numele femeii, în restul romanului, o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata
asta’’, ,,ea’’. În conştiinţa lui Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie
oarecare, semănând cu oricare alta.
Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela, de aceea, hotărăşte să se despartă
definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani, ,,absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la
cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul’’.
III. ÎNCHEIERE
In concluzie, datorita transformărilor la care au fost supuși cei doi, pot afirma cu certitudine ca
dragostea nu invinge intotdeauna, iar razboiul poate lasa in urma traume ireparabile.
In primul roman modern-subiectiv din literatura romana prin personajul Stefan Gheorghidiu,
personajul-narator, scriitorul impune in literatura romana o noua tipologie: intelectualul inadaptat,
aspirand spre absolut in iubire si cunoastere, caruia i se opune Ela, o femeie frumoasa, dar cu
aspiratii comune, care nu-l poate intelege.
 ANALIZA TEXTULUI LIRIC

Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu

Elemente de analiză Răspunsuri

I. INTRODUCERE
Date succcinte despre autor : perioada
literară,
domeniu literar reprezentativ, curent
literar etc.
Date succinte despre text : data
scrierii/publicării,
volumul din care face parte etc.
Specia literară în care se încadrează
textul
Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii
care stau la baza textului; variante
II. CUPRINS
Tema textului
Poetul Nichita Stanescu (31 martie 1933-13 decembrie 1983) se incadreaza in perioada
post-belica a literaturii romane fiind un poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul
liricii romanesti, reprezinta un inovator al limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor
Mihai Eminescu si Tudor Arghezi.
Poezia ”Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul ”O viziune a sentimentelor”
din 1964, în care Nichita Stănescu, prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea
ca sentiment, ca stare extatică a eului poetic, reflectând lirismul subiectiv.
Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna specifica
primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubirea este
sentimentul dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie.
Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în
spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară
şi cu şinele totodată.
 Motive (specifice unor curente literare
sau stilului individual); laitmotive
Comentarea titlului : formă și
semnificații, relevanță prin raportare la
mesajul textului
Tip de l Tip de lirism/Prezenţa eului liric:
 eul liric obiectiv
 eul liric subiectiv
 eul liric ludic, parodic
Structură:
o Părți, secvențe poetice
o Incipit, final
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei,
simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare.
Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul
poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă
agresiv, „leoaica tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziţia „iubirea”.
Lirismul poemului este unul subiectiv, evidențiat prin marcile lexico-gramaticale ale
subiectivității, precum formele verbale și pronominale la persoana I (" mi-a sărit",
" mă pândise", " mi-am dus").
Poezia “Leoaica tanara iubirea” cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii
cuprinde fiinta umana fiind vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este
un sentiment predestinat si patrunde brutal in viata eului poetic, in a doua secventa
se arata schimbarea universului sub ochii indragostitului si renasterea fiintei acestuia,
iar ultima secventa descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in timp, o
constanta existentiala.
Prima secvență a poeziei prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii
propriu zise, ca o întâlnire neașteptată a ființei umane cu iubirea, cu toate că
sentimentul există deja în stare latentă în sufletul omului. Scena vânătorii atribuie
iubirii însușiri precum: sălbăticia, puterea, şi faptul că aceasta este necruțătoare.
Violența revelației este sugerată de imaginea colților albi și de sugestia rănirii:" colții
albi mi i-a înfipt în față".
Cea de a doua secvență poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o
altă stare a existenței. Totul în jur se transformă sub influența dinamizatoare a
iubirii "Şi deodată în jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a dura... strângere de ape".
Ultima secvență redă constatarea metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea
şi proiecția în eternitate sentimentului. Metamorfoza este ireversibilă iar
transformările sufletești se transpun în plan fizic: "Mi-am dus mâna la
sprânceană, la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe.".
- Tehnici de compoziţie a textului
poetic:
o Recurenţa
o Simetria
o Opoziţia
- Modalităţi de realizare a Poezia Leoaică tânără, iubirea este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă
discursului poetic
- Limbajul operei lirice:
o Planul fonetic: sonoritate, armonie,
eufonie, muzicalitate; tropi specifici:
aliterație asonanță, repetiție, onomatopee
o Planul lexical:
 Inventar lexical; câmpul
lexical dominant ; termeni ce denumesc
sentimente, trăiri / simțuri, cuvinte-cheie.
 Semnificaţia cuvintelor:
•Semnificaţie concretă
•Semnificaţie simbolică, abstractă
o Planul morfo-sintactic:
 Organizarea limbajului în
propoziţii şi fraze:
•Propoziţii lungi / scurte
•Propoziţii cu structură simplă / complexă
•Topică standard / atipică
 Construcţii morfo-sintactice
predominante:
•Verbale. Justificarea utilizării unor
moduri și timpuri verbale
•Substantivale/adjectivale
Compozițional poezia are 3 secvențe lirice corespunzătoare celor trei strofe, discursul
liric luând forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului.
Pe parcursul poeziei se creează o relație de simetrie prin cele două imagini (iubirea-
leoaică) plasate la începutul și la sfârșitul textului poetic. Prin sintagmele leoaică
tânără și leoaică arămie, remarcăm cele două percepții diferite ale eului liric asupra
lumii și că schimbarea produsă de iubire asupra acestuia este ireversibilă.
poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai
uman sentiment, iubirea.
In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei.
Iubirea debuteaza cu faza adolescentina“leoaica tanara iubirea”,urmata de schimbarea
brusca “deodata” datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care
fiinta umana este obisnuit “peste care trece-alene”. Campul semantic al naturiieste
reprezentat de substativele “curcubeu”, “ape”, “ciocarlii”, “desert”, care ajutala
evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita aparitiei iubii. Campul semnatic
al substantivului “leoaica” este format din mai multe asocieri “leoaica tanara”,“leoaica
aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de asemenea asociat cu substantivul
“iubirea”.
In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe,
adjective si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”,
“a muscat” cu rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a
doua secventa se gasesc adverbele “sus” si “tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”,
cu rolul de a descrie schimbarea. In a treia secventa substativele “desert”, “leoaica”,
“miscarile”, “spranceana”, “barbie” reprezinta elemente constante care au suferit
schimbari.
Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat
“inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii.
Unele expresii sunt ambigue, contribuind astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea
-n sus tasni”.
Metafora titlu se regaseste in primul vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o
iubire adolescentina pe cale de initiere.
  Contribuţia de sens a unor Imaginile dinamice “mi-a sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia neasteptata
construcţii gramaticale; a iubirii.
 Paralelismul gramatical – Epitetul cromatic “leoaica aramie” reprezinta o iubire adulta, matura.
mijloc de construire a
semnificaţiei;
o Rolul punctuației
o Planul imaginilor artistice: vizuale,
auditive, alfactive, tactile gustative,
statice.
o Planul stilistic - figuri de stil/tropi:
epitet, comparație, metaforă,
personificare, hiperbolă
o Caracteristicile limbajului poetic:
ambiguitate, expresivitate, sugestie
- Prozodie: La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea
o Organizarea în pagină ideii poetice in versul urmator si cele 3 strofe neregulate.
o Rimă
o Ritm
o Măsură
III. ÎNCHEIERE
Susținerea unei opinii despre modul în Poezie a întâlnirii neașteptate cu iubirea, textul liric poate fi interpretat ca întâlnire
care tema şi viziunea despre lume a a poetului cu inspiratia. Creația izvorăște din iubire si îl proiectează pe creator în
scriitorului se reflectă în textul poetic eternitate. Așadar, poezia neomodernista” Leoaica tânără, iubirea” , scrisă de către
studiat Nichita Stănescu, ilustrează într o manieră inedită întâlnirea omului cu iubirea.
Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a carei pradă
este întreaga ființă celui îndrăgostit.

ANALIZA TEXTULUI LIRIC

În dulcele stil clasic, Nichita Stănescu

Elemente de analiză
I. INTRODUCERE
Date succcinte despre autor : perioada
literară,domeniu literar reprezentativ,
curent literar etc.
Date succinte despre text : data
scrierii/publicării,
volumul din care face parte etc.
Specia literară în care se încadrează
textul
Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii
care stau la baza textului; variante
II. CUPRINS
Tema textului
Motive (specifice unor curente literare
sau stilului individual); laitmotive
Răspunsuri
Poetul Nichita Stanescu (31 martie 1933-13 decembrie 1983) se incadreaza in perioada post-belica
a literaturii romane fiind un poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti,
reprezinta un inovator al limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si Tudor
Arghezi.
Poezia “În dulcele stil classic”, de Nichita Stănescu,a fost publicată în 1970, fiind
aşezată în fruntea volumului omonim pentru care este artă poetică. Volumul aparţine
celei de-a doua etape de creaţie a poetului, când rafinarea expresiei pare a fi un scop
în sine, iar poetul se manifestă ca un constructor în interiorul limbajului.
Poezia ”În dulcele stil clasic” este o creaţie „lirică galantă – sinteză între elegantul
stil trubaduresc şi lamentaţiile amoroase din timpul lui Ienăchiţă Văcărescu – supusă
de Nichita Stănescu unui tratament de regenerare-caricaturizare”. (Alex Ştefănescu)
Se poate vorbi de o raportare a poetului Nichita Stănescu la poezia clasică,prin
reinterpretarea mitului nașterii poeziei prin mimesis și prin revalorizarea formei
verbale de secol XIX a diatezei pasive „l-am fost zărit”.
Tema poeziei este erotică, dar iubirea nu mai este o „leoaică tânără”, o energie ce
poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire întâmplătoare,
trecătoare şi nesemnificativă, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestivă: „Pasul
tău de domnişoară”.
Laitmotivul „pasul tău de domnișoară” realizează dispunerea gradată a imaginarului
poetic. Termenul „domnișoară” amintește de limbajul din poezia-grațios-romantică a
secolului al XIX-lea. Echivalența semantică „domnișoară” - poezie face trimitere la
muza epocii clasice, surprinsă aici prin elementul lipsit de corporalitate, „pasul”.
Alte motive :bolovan, frunză verde, seară, pasăre, undă, soare
 Comentarea titlului : formă
(analitic/sintetic,
structură morfologică/sintactică) și
semnificații,
relevanță prin raportare la mesajul
textului
Tip de l Tip de lirism/Prezenţa eului liric:
 eul liric obiectiv
 eul liric subiectiv
 eul liric ludic, parodic
Structură:
o Părți, secvențe poetice
o Incipit, final
Titlul poeziei și al volumului sugerează programatic, prin sintagma „stil clasic”,
intenția de revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le privește cu duioșie
ironică (atitudine postmodernistă).Antepunerea epitetului „dulce” amintește de poezia pașoptiștilor
și de aceea eminesciană (celebra formulă „dulce minune”). Este privirea
melancolică a poetului care, la 1970, este pus în fața unei lumi schimbate, pe care
trebuie să încețe s-o exprime în poezia sa.
Ipostaza dublată a eului liric, îndrăgostitul şi Creatorul, susţine transferul dintre
concret şi abstract, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi existenţă.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii:alternarea
persoanei I şi a Ii-a a adjectivului posesiv meu - tău, pronumele personal la persoanaI,
singular, eu.
Poezia este alcătuită din patru catrene şi un vers liber, ce se constituie într-o concluzie
referitoare la efemeritatea timpului în relaţie directă cu sentimentul de iubire, la fel
de trecător, „Pasul trece, eu rămân”.
Prima strofă ilustrează lirismul obiectiv şi exprimă ideea conform căreia iubirea suavă
este o galanterie a naturii, care a născut-o din mineral, „Dintr-un bolovan coboară”,
ori din vegetal, „Dintr-o frunză verde, pală”, sentimentul fiind exprimat printr-o
metaforă care sugerează efemeritatea acestui sentiment uman: „pasul tău de
domnişoară”. Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment trecător, şinele
poetic nu mai este un „centrum mundi” capabil să reordoneze lumea după legi proprii,
ca în Leoaică tânără, iubirea, ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior
eului liric.
Strofa a doua sugerează, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii într-o „înserare-n
seară”, sentimentul fiind perceput superficial şi efemer ca un „pas de domnişoară”,
care trece la fel de repede cum a venit, „dintr-o pasăre amară”. Versul „Pasul
tău de domnişoară”, care este o metaforă pentru a exprima sentimentul de dragoste,
este aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori în primele două strofe.
Strofa a treia exprimă aceeaşi idee a unui sentiment superficial, care durează puţin,
numai „o secundă, o secundă”, din care cauză eul liric are un ton persiflant, „inima
încet mi-afundă”. Ca şi în Leoaică tânără, iubirea, sentimentul are conotaţii cromatice,
„el avea roşcată fundă”, în cealaltă poezie iubirea fiind o „leoaică arămie”.
 Strofa a patra aşează eul liric în ipostaza unui suflet împovărat parcă de un blestem,
„blestemat şi semizeu”, deoarece el înregistrează, „parcă pe timpanul meu”, trecerea
iubirii care nu mai este un sentiment profund, „mai rămâi cu mersul tău” şi de aceea
nu simte emoţie şi nici bucurie, „căci îmi este foarte rău”, cu trimitere discretă către
stările de chinuri şi leşinuri provocate de dragostea din poeziile Văcăreştilor.
În ultima strofă, eul poetic afişează o atitudine contemplativă – „Stau întins şi lung şi
zic” -, viziunea iubirii este una exterioară şi nu o stare interioară, profundă,generatoare
de energii. Atât sentimentul de dragoste, cât şi iubita sunt minimalizate, persiflate,
„Domnişoară, mai nimic / pe sub soarele pitic”, întocmai ca în poezia clasică pe care
o parodiază. În ultimele trei strofe atitudinea poetică este dominată de lirism subiectiv.
Versul liber din finalul poeziei sugerează curgerea timpului tot prin mişcare, „Pasul
trece eu rămân”, la fel ca în poezia Leoaică tânără, iubirea – „Încă-o vreme, / şi-ncă-o
vreme…”, cu deosebirea că dacă în această ultimă poezie iubirea, ca forţă esenţială
a spiritului, învinge timpul. În această creaţie lirică dragostea este pasageră, atitudinea
poetică rămâne impasibilă, deloc marcată de acest sentiment, altă dată atât de
bulversant.
Tehnici de compoziţie a textului poetic: Poezia este alcătuită din patru catrene şi un vers liber, ce se constituie într-o concluzie referitoare la
o Recurenţa efemeritatea timpului în relaţie directă cu sentimentul de iubire, la fel de trecător, „Pasul trece, eu
o Simetria rămân”.
o Opoziţia Strofele sunt dispuse în patru secvenţe poetice:
- prima secvenţă (prima şi a doua strofă) redă apariţia „domnişoarei - inspiraţiei;
- a doua secvenţă (strofa a treia) surprinde trăirea clipei de revelaţie;
- a treia secvenţă (strofa a patra) conţine invocarea „idealului" poetic/ erotic;
- a patra secvenţă (strofa a cincea şi versul final) redă revenirea la starea
contemplativă, meditativă.
Prima secvenţă poetică se află în opoziţie cu următoarele, prin trecerea de la planul
obiectiv, al „domnişoarei” - inspiraţie, la cel subiectiv, al eului creator.
 - Modalităţi de realizare a Poezia În dulcele stil clasic constituie o artă potică a existenţei şi a cunoaşterii.
discursului poetic
- Limbajul operei lirice:
o Planul fonetic: sonoritate, armonie,
eufonie, muzicalitate; tropi specifici:
aliterație asonanță, repetiție, onomatopee
o Planul lexical:
 Inventar lexical ; câmpul
lexical dominant ; termeni ce
denumesc sentimente, trăiri /
simțuri, cuvinte-cheie.
 Semnificaţia cuvintelor:
• Semnificaţie concretă
•Semnificaţie simbolică, abstractă
o Planul morfo-sintactic:
 Organizarea limbajului în
propoziţii şi fraze:
•Propoziţii lungi / scurte
•Propoziţii cu structură simplă / complexă
•Topică standard / atipică
 Construcţii morfo-sintactice
predominante:
•Verbale. Justificarea utilizării unor
moduri și timpuri verbale
•Substantivale/adjectivale
 Contribuţia de sens a unor
construcţii gramaticale;
 Paralelismul gramatical –
Raportul poetului cu lumea şi creaţia este prezentat însă într-un text al cărui retorism
formal ascunde o altă concepţie despre artă a clasicilor. Folosind unele clişee ale poeziei
romantice, Nichita Stănescu le plasează în contexte noi; poetul însuşi aparţine simultan
planului existenţei – condiţia umană- şi planului cunoaşterii – condiţia de Creator, de
unde şi ambiguitatea sau ambivalenţa semnificaţiei textului poetic
Nivelul fonetic; elemente de prozodie
sonoritatea tristă, elegiacă, a versurilor se realizează prin monorima care susţine sacadarea
discursului poetic ca într-un bocet sau descântec; reluarea refrenului după fiecare vers al primei
secvenţe poetice conferă tonalitatea gravă a meditaţiei pe tema creaţiei. Acelaşi rol îl are aliteraţia
„Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu" şi formularea lapidară a sentinţei finale.
Nivelul morfosintactic
-revalorizarea formei verbale „l-am fost zărit; timpul prezent al unicului verb din
primasecvenţă poetică redă acţiunea în derulare - „coboară - şi susţine impresia de epic;
-reducerea frecvenţei verbului este compensată prin plasarea substantivului în poziţii-
cheie;
-cele patru substantive la singular sunt reprezentări ale abstracţiilor în forma concretă;
-adverbul „parcă susţine sugestia şi ambiguitatea limbajului poetic (nu denumeşte, ci
sugerează);
-conjuncţia căci, specializată în exprimarea raporturilor de tip cauzal, susţine
retorismul exprimării;
-prepoziţiile cu sugestie spaţială exprimă raportarea faţă de lume şi de creaţie a eului
liric în ipostaza de creator: dintr-un/ dintr-o, în, pe sub, pe.
Nivelul lexico-semantic
- multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor;
- asocierea unor termeni incompatibili: „pasăre amară", „soare aurit;
- sintagma insolită „înserare-n seară";
- ambiguitatea limbajului; răsturnarea firescului; ermetismul expresiei;
- reţeaua de semnificaţii a textului poetic.
Nivelul stilistic
- subtilitatea metaforei;
- epitetul neobişnuit: „soarele pitic, aurit şi mozaic";
 mijloc de construire a - inovarea enumeraţiei - includerea în enumeraţia prin şi (semnificând plasarea pe
semnificaţiei; aceeaşi poziţie) a unor părţi de vorbire diferite: „Stau întins şi lung şi zid.
o Rolul punctuației
o Planul imaginilor artistice: vizuale,
auditive, alfactive, tactile gustative,
statice.
o Planul stilistic - figuri de stil/tropi:
epitet, comparație, metaforă,
personificare, hiperbolă
o Caracteristicile limbajului poetic:
ambiguitate, expresivitate, sugestie
- Prozodie: Compoziţia este clasică, alcătuită din 5 catrene cu ritm trohaic şi rimă împerecheată,
o Organizarea în pagină în alternanţă cu monorima.
o Rimă Ultimul vers, izolat, este specific poeziei moderne. El are o valoare de concluzie.
o Ritm
o Măsură
III. ÎNCHEIERE
Susținerea unei opinii despre modul în Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu constituie o poetică a existenţeişi a
care tema şi viziunea despre lume a cunoaşterii.Ea depăşeşte cadrul unei arte poetice, deoarece pentru poetul neomodernist
scriitorului se reflectă în textul poetic iubirea şi creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţei şi planului cunoaşterii.
studiat Raportul poetului cu lumea şi creaţia este prezentat într-un text al cărui retorism
formal ascunde o altă concepţie despre artă decât a clasicilor. Folosind unele clişee ale
poeziei anacreontice sau romantice, Nichita Stănescu le plasează în contexte noi şi le
conferă noi sensuri. Pentru poet, iubirea şi creaţia sunt îngemănate, tot astfel cum el
însuşi aparţine simultan planului existenţei (condiţia umană) şi planului cunoaşterii
(condiţia de creator). De unde şi ambiguitatea sau ambivalenţa semnificaţiei textului
poetic.

ANALIZA TEXTULUI DRAMATIC

Iona, Marin Sorescu

 Elemente de analiză Răspunsuri
I. INTRODUCERE: I. INTRODUCERE
- Date succcinte despre autor (perioada Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzești, Dolj - d. 8 decembrie 1996, București) a fost unul
literară, domeniu literar reprezentativ, dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române postbelice. Sorescu a fost poet, dramaturg,
curent literar etc.) prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste
- Date succinte despre text (data 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură,
scrierii/publicării, volumul din care face deschizândnumeroase expoziții în țară și în străinătate.
parte etc.) Iona, subintitulată de Marin Sorescu „tragedie în patru tablouri”,a fost publicată în 1968 în revista
- Specia literară în care se încadrează textul „Luceafărul” şi face parte, alături de Paracliserul şi Matca, dintr-o trilogie dramatică, intitulată
- Surse de inspiraţie; idei filozofice; teorii sugestiv Setea muntelui de sare.
care stau la baza textului; variante; Ca specie literara, piesa “Iona” este o parabola dramatica, o povestire de tip alegoric ce are la baza
legenda biblica a profetului Iona, care descifreaza sensul acesteia.
II. CUPRINS:
II. CUPRINS
- Tema textului; Tema ilustrează conflictul interior, strigătul tragic al individului însingurat, care face eforturi
disperate de a-şi regăsi identitatea, neputinţa eroului de a înainta pe calea libertăţii şi a asumării
- Motive (specifice unor curente literare sau propriului destin, raportul dintre individ şi societate, dintre libertate şi necesitate, dintre sens şi
stilului individual); laitmotive; nonsens, ca problematică filozofică existenţială.
Titlul piesei se află în strânsă legătură cu mitul biblic al proorocului Iona din Vechiul Testament.
- Titlul (semnificații, relevanță prin Cu toate acestea, Marin Sorescu păstrează doar numele proorocului, pe care i-l atribuie eroului
raportare la mesajul textului) operei sale. Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula „io” (domnul, stăpânul) şi
„na”, cu sensul familiar al lui „ia”, denumind personajul piesei care apare într-o triplă ipostază:
- Structură: pescar, călător şi auditoriu.
- Acte, tablouri, scene Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de afară (I şi IV) şi de înăuntru (II şi III). În
mod cu totul aparte, relaţiile spaţiale se definesc prin imaginar, plaja şi burţile peştilor fiind
metafore ale existenţei umane, precum şi prin spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi
- Lista de personaje pune întrebări şi îşi răspunde. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a
timpului psihologic, cel cronologic fiind numai un mijloc artistic de amplificare a stărilor
interioare ale protagonistului.
- Incipit, final -Tabloul I
Iona este pescar, este omul aflat în faţa întinderii imense de apă, marea, care sugerează viaţa,
libertatea, aspiraţia, iluzia şi chiar deschiderea spre un orizont nelimitat. Iona este un pescar
 - Elemente paratextuale: motto,
titlurile capitolelor, subsol
- Notațiile autorului (roluri)
- Construcţia subiectului:
o Acţiunea dramatică:
 Ordonată
 Întreruptă: alternare de planuri (se
dezvoltă în paralel cel puţin două
intrigi pentru a se uni sau nu la un
moment dat)
o Momentele subiectului (o scurtă
parcurgere a subiectului pe momente:
expozițiunea, intriga, desfășurarea
acțiunii, punctul culminant,
deznodământul)
o Conflictul/conflictele dramatice:
exterioare (de idei, de interese,
economice, sociale, politice, morale,
religioase, etnice, erotice, existențiale
etc.), interioare (de natură morală,
psihologice, intelectual-cognitive, de
valori, ale conștiinței etc.)
- Compoziție:
ghinionist, care, deşi îşi doreşte să prindă peştele cel mare, prinde numai „fâţe” şi, pentru a rezolva
neputinţa impusă de destin atunci când vede „că e lată rău”, îşi ia totdeauna cu el un acvariu ca să
pescuiască peştii care „au mai fost prinşi o dată”, semnificând faptul că se refugiază în micile
bucurii şi satisfacţii pe care le mai trăise şi alte daţi. Din pricina neputinţei, Iona se simte un ratat,
un damnat.
-Tabloul al II-lea
Se petrece în „interiorul Peştelui I”, în întuneric, ceea ce îl determină pe Iona să constate deprimat
că „începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa
casei”. Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia supravieţuirii, „şi-am lăsat vorbă în amintirea
mea” ca „universul întreg să fie dat lumii de pomană”, el având aici ipostaza de călător, explorator
pe drumul cunoaşterii.
Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei
existenţiale, „de ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii”, ori cugetări cu nuanţă
sentenţioasă „de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?”. Iona
doreşte să se simtă liber, „
-Tabloul al III-lea
Se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care înghiţise, la rândul său, Peştele I şi în care se află o
„mică moară de vânt”, care poate să se învârtească sau să nu se învârtească, simbol al zădărniciei,
al donquijotismului. Ideile asupra căruia meditează Iona în acest tablou se referă la viaţă, la
condiţia omului în lume, la ciclicitatea existenţială a vieţii cu moartea: „dacă într-adevăr sunt mort
şi-acum se pune problema să vin iar pe lume?”. Oamenii sunt copleşiţi de viaţă şi-şi uită „fraţii”,
pierd din vedere faptul că sunt semeni şi sunt supuşi aceleiaşi condiţii de muritori, „neglijezi azi,
neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele”.
Apar doi figuranţi care „nu scot nici un cuvânt”, Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în
spate, pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara
dată de destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină.
Iona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată ca o obligaţie, „aţi făcut
vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?”. Viaţa aici, înăuntru, în spaţiul restrictiv, impus,
este plină de „umezeală”, nu este una sănătoasă spiritual, benefică şi atunci se întreabă Iona de ce
trebuie să ducă oamenii un astfel de trai, „de ce-i mai mănâncă (chitul), dacă n-are condiţii?”.
Iona devine încrezător, „o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă”, apoi scapă cuţitul şi se
închipuie o mare şi puternică unghie, „ca de la piciorul lui Dumnezeu”, o armă cu care începe să

o Timpulacțiunii dramatice:
 Linear (cronologic)/ Fragmentat
 Real limitat al spectacolului
 ireal/fantastic
 simbolic: atemporal, mitic, al
sacrului, ilimitat etc.
o Spaţiul scenic/ decor:
real/imaginar/simbolic, natural/artificial,
exterior/interior, deschis/închis,
unic/multiplu,configurat pe
orizontală/configurat pe verticală;
invadarea spațiului spectatorului
- Limbajul operei dramatice:cult /
popular; realist/simbolic/absurd
- Forma discursului dramatic: dialog
dramatic, monolog dramatic, narațiune
subordonată dramaticului
- Categorii estetice: comicul (tipuri: de
moravuri, de situație, de intrigă, de
caracter, de limbaj, de nume), tragicul,
fantasticul, absurdul.
III. INCHEIERE:
Susținerea unei opinii despre modul în care
spintece burţile peştilor, despărţind „interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei”. Iona rămâne
singur cu propria conştiinţă, gândind („stăteam gânduri întregi”) şi acţionând solitar în lumea
înconjurătoarei Apar în acest tablou motive literare noi, cu o simbolistică bogată: gemenii,
prezenţa ochilor care privesc şi cu care dialoghează interiorizat, reflexiv, întors către sine.
Iona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că „în viaţa lumii” există „o clipă când toţi oamenii
se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă… până se
ajunge la o singură mamă, una imensă…”. Deşi i „s-a întâmplat o mare nenorocire”, Iona iubeşte
viaţa cu jovialitate şi tristeţe, ideea repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin
rugămintea adresată mamei: „Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu”, deoarece „ne
scapă mereu ceva în viaţă”, totdeauna esenţialul.
-Tabloul al IV-lea
Il prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, iar din el se vede la început numai „barba
lui lungă şi ascuţită […] care fâlfâie afară”. Respiră acum alt aer, „aer de-al nostru – dens”, nu mai
vede marea, ci nisipul ca pe „nasturii valurilor”, dar nu este fericit, pentru că „fericirea nu vine
niciodată atunci când trebuie”. Este singur în pustietatea imensă şi-şi strigă semenii: „Hei, oameni
buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu
„aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată „până într-atâta?”. Soluţia
de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea
din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină cu o replică ce
sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, cunoaşterea propriilor capacităţi de acţiune,
concluzionând că „e greu să fii singur” şi simbolizând un nou început: „Răzbim noi cumva la
lumină”. Acest ultim gest al lui Iona poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o părăsire voită a
lumii înconjurătoare şi o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte.
Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore, Sorescu oferă
o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi soluţia de a ieşi
dintr-o situaţie limită se află numai în sine, în propria capacitate de supravieţuire.
III. INCHEIERE
În concluzie, în parabola Iona, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin
ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Siomion: „Când un poet scrie
teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face
excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi
tema şi viziunea despre lume a scriitorului traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism.
se reflectă în textul dramatic studiat Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii
moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală”.