Sunteți pe pagina 1din 48

Rezolvare varianta 1 I. 1.

I. 1. Expresii/locuţiuni: a şti ca pe apă; a bate apa-n piuă; a da apă la moară; a fi o apă şi-un pământ; apă de ploaie; apă
chioară; apă la plămâni; a căra apă cu ciurul; a trece ca gâsca prin apă; a-i lăsa gura apă;
2. Sinonime: treieră = trec, vântură, calcă; văpaie = flacără, lumină; muche = creastă, margine, pisc; brazde = unde, valuri;
3. Sens conotativ: Un val de bucurie l-a cuprins pe neaşteptate. Îşi alungă din minte umbra amintirilor urâte. Am simţit deodată un val de emoţie
care m-a copleşit. Nu am nicio umbră de îndoială că va promova examenul. 4. Expresivitatea verbelor la imperfect (“păreau”, “păzeau”)
denotă o acţiune incertă, de provizorat a imaginii naturii în momentul înserării, când “văpaia” lunii zugrăveşte imagini feerice; verbele la prezentul
gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-n.n.), predominante în poezie, transmit ideea eternizării
naturii, a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării, în antiteză cu efemeritatea omului, cu statutul său de muritor.
5. Tema naturii, motivul lacului/ motivul lunii/ motivul nopţii; 6. Ca figură sintactică de construcţie, inversiunea este o formă de
dislocare bazată pe schimbarea ordinii normale a cuvintelor, o topică inversată: “molatece valuri”, “vechea zidire”, “ a lunei văpaie”. Inversiunea
eminesciană are şi rol prozodic în măsura versurilor, precum şi valoare artistică în muzicalitatea poeziei. Antepunerea epitetului are funcţie
stilistică, desăvârşind ambiguizarea sintactică a textului: “în vechea zidire”; “măreaţă comoară de aur”; “negrele trestii”. (Imaginarul poetic
transpune artistic peisajul natural prin inversiuni repetate, în variante diverse, atât în grupul nominal cât şi în grupul verbal: “A ierbii/ Molatece
valuri”; “a stâncelor muche pe cer zugrăveşte”; “domnitorii ai apei acestei”. etc.); 7. Imaginarul poetic: “În lac se oglindă castelul. A
ierbii/ Molatece valuri le treieră cerbii.”; “Iar lebede albe din negrele trestii/ Apar domnitorii ai apei acestei”.
8. Epitetul cromatic în inversiune “negrele trestii” aşezat în antiteză cu epitetul cromatic “lebede albe” conturează o imagine vizuală a lacului
(motiv romantic eminescian). O altă figură de stil este metafora lunii - “comoară aprinsă”-, exprimă fascinaţia poetului faţă de astrul tutelar, ca
simbol al vrăjii pe care o exercită asupra lumii. “Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma” - comparaţie, sugerează imaginea ferestrelor luminate
care strălucesc aidoma brumei; “Iar lebede albe din negrele trestii” - antiteză la nivelul versului, realizată prin două epitete cromatice antitetice
(alb/negru) compun o imagine impresionantă a lacului luminat misterios de razele lunii. 9. Caracteristici romantice: Poezia face parte
din lirica romantică întrucât este descris un tablou nocturn al naturii, cu motive romantice specific eminesciene: luna, cerul, lacul. Imaginile
vizuale se îmbină cu cele auditive şi motorii. Natura reuneşte două planuri - uman-terestru şi universal-cosmic -, creând astfel un peisaj nocturn
mirific. 10. Prima strofă ilustrează imaginea feerică a castelului care se răsfrânge în lac, forma arhaică a verbului “se oglindă”
accentuând plăsmuirea de basm conturată în incipit. Imaginarul poetic profilează un peisaj încântător, în care iarba înaltă de pe malul lacului, pe
care o “treieră” cerbii (personificare), pare o prelungire fascinantă a apei, prin epitetul în inversiune “molatece valuri”. Inversiunea “vechea zidire”
amplifică ancestralitatea naturii în armonie desăvârşită cu omul, prin comparaţia metaforică “Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma”.
Expresivitatea verbelor aflate la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-n.n.) -“se oglindă”,
“treieră”, “scânteie” - permanentizează starea emoţională a eului liric, contemplarea extatică a naturii eterne.
Subiectul II Text argumentativ: “Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.” (Octavian Goga, “Precursorii”)
Consider că această idee filozofică enunţată de Octavian Goga exprimă adevărul artistic ce se ascunde în fiecare creaţie lirică de mare valoare.
Este evident faptul că o poezie, dincolo de frumuseţea exterioară reprezentată prin figuri de stil sugestive, imagini poetice bine alese, transmite
subtil diverse concepţii, sentimente, idei, stări, viziuni ale poetului. Rolul creaţiilor lirice nu este pur estetic, ci trebuie să emoţioneze, să
impresioneze pe cel ce le citeşte, având o încărcătură emoţională, spirituală. De altfel, Titu Maiorescu afirma că poezia trebuie să îndeplinească
două “condiţiuni”, una materială şi alta ideală, având rolul să “deştepte” imagini sensibile în fantezia cititorului.
În altă ordine de idei, poeziile devin creaţii artistice în adevăratul sens al cuvântului când, după ce au fost citite, stăruiesc în mintea cititorului prin
profunzimea, delicateţea, sensibilitatea, subtilitatea mesajului transmis. Astfel, aşa cum susţine şi Octavian Goga, adevărata poezie există, în sensul
spiritual, abia în momentul în care îi sunt pătrunse tainele şi înţelesurile, reuşind să impresioneze mai mult decât nişte versuri iscusit alese.
În concluzie, susţin că însemnătatea unei creaţii lirice este dată de “puterea” pe care o are asupra cititorului, de timpul – mai scurt sau mai lung –
de dăinuire în gândurile sale.

Rezolvare varianta 2 1. Expresii/locuţiuni: a trece drumul; a trece de partea cuiva; a trece peste ceva; a trece la dezbateri; a trece sub tăcere; a
trece în revistă; a trece peste greutăţi; a trece clasa;
2. Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie, sugerând totodată o puternică încărcătură emoţională a eului liric. 3. Sens conotativ: * Când s-a
uitat la mine, avea fulger în priviri. * În ochii ei înlăcrimaţi sclipeau stele multicolore. 4. Expresivitatea verbelor la modul conjunctiv
evidenţiază năzuinţa eului liric de a-şi împlini idealul poetic, stare care se perpetuează la nesfârşit, fără să se întrevadă înfăptuirea dorinţei: “să-
ngăduie”, “s-audă”, “s-asculte”, “să moară”. 5. Tema condiţiei poetului în lume; motivul solitudinii; 6. Prezenţa eului liric: pronumele de
persoana I singular:“m-”, “-mi”, “mele”, “mea”; verbe la persoana I singular: “am închinat”, “să trec”; 7. Sentimentul dominant: tristeţe,
pesimism, suferinţă, scepticism, deprimare;
8. Primele patru versuri sunt străbătute de o tristeţe sfâşietoare, de o stare pesimistă a eului liric, exprimată prin lirism subiectiv şi evidenţiată chiar
din incipit: “Pierdut în suferinţa nimicniciei mele”. Seria comparaţiilor din următoarele două versuri reliefează concepţia filozofică potrivit căreia
în lume predomină răul, eul liric simţindu-se neînsemnat, confuz şi nesigur, lipsit de apărare şi stabilitate: “Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în
chaos”. Eul liric s-a închinat cu evlavie “ca magul la soare şi la stele” pentru a i se îngădui pătrunderea în “vecinicul repaos”. Epitetul în inversiune
“vecinicul repaos” are valenţe metaforice, sugerând moartea, ca singură cale spre eternitate.
9. Figură de stil: epitetul “glasu-i singuratec” sugerează starea de solitudine a poetului într-o societate meschină, care nu-i înţelege aspiraţiile
spirituale; metafora “o boabă e de spumă” sugerează efemeritatea poetului în lume;
10. Titlul “Pierdut în suferinţă” sugerează chinul lăuntric, starea de deznădejde profundă a eului liric, provocate de sentimentul izolării şi
solitudinii în lume, tristeţea sfâşietoare pentru condiţia de muritor, pentru că se simte condamnat la anonimat. Alcătuit dintr-un adjectiv metaforic
-”pierdut”- semnifică faptul că sinele poetic este copleşit de frământări lăuntrice, de “suferinţă”, punctele de suspensie prelungind starea de tristeţe
şi de meditaţie asupra condiţiei artistului în lume.

Subiectul II 29.06.2007, Constanţa

Dragă Mihai,

Încă o dată regret că nu ai înclinaţii pentru cel mai inteligent sport din câte există, şahul, pentru că ai fi avut astfel prilejul să te bucuri împreună
cu mine de excursia oferită de organizatori pentru toţi participanţii la concursul internaţional de şah de la Constanţa. Nici nu bănuiam că Delta
Dunării este un adevărat paradis, unde strălucirea sălciilor aurii ce cresc pe grinduri m-a emoţionat nespus. Peisajul rezervaţiei naturale este unic,
mai ales în amurg, atunci când lumina difuză plăsmuieşte o atmosferă misterioasă prin imaginile feerice de basm, care-ţi dau impresia de “altă
lume”, de ceva ireal. Tot acum am văzut pentru prima oară egrete, iar silueta lor elegantă mi-a produs o emoţie cu totul aparte.
Ceea ce m-a făcut să fiu mândru că trăiesc pe aceste meleaguri a fost faptul că toţi concurenţii veniţi din alte ţări au fost de-a dreptul încântaţi de
sălbăticia naturii, iar uimirea lor s-a manifestat prin reacţii pline de entuziasm. Am făcut numeroase fotografii şi de-abia aştept să le comentăm
împreună săptămâna viitoare, când ne vom revedea. De altfel, m-am împrietenit cu un japonez şi cu un francez, ceea ce-mi dă prilejul să exersez
nu numai limba engleză ci şi limba franceză.
Până când ne vom întâlni, te rog să transmiţi prietenilor noştri urările mele de bine, iar ţie îţi doresc distracţie plăcută la concert.
Cu prietenie,
Sorin/Sorina Mardare
Rezolvare varianta 3 1. Polisemia cuvântului “pasc”: Ciobanii pasc oile pe câmp. (a păstori, a păzi) Oile pasc pe izlazul de la marginea
satului. (a se hrăni, rupând cu gura iarba, plantele). [Sens figurat: În viaţă necazurile te pasc de pretutindeni.] 2 . Cratima: leagă două cuvinte
pronunţate fără pauză (DOOM-2): “Una-i”; marchează absenţa vocalei “î”: “lumea-nchipuirii”; are rol prozodic, acela de a păstra măsura
versurilor; 3. Lipsa acordului articolului posesiv la atributul substantival genitival contribuie la păstrarea ritmului (piciorul metric) şi a
măsurii în versificaţie; poate fi şi o licenţă poetică motivată de acordul prin atracţie, adică articolul posesiv se acordă cu substantivul cel mai
apropiat, “visării”. 4. Efect expresiv: Repetiţia adverbului “unde” construieşte enumerarea simbolică a locurilor care compun spaţiul
terestru al naturii (”unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri”; “Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină”). Efectul expresiv al repetiţiei
este susţinut, de asemenea, de valenţa divină a revelaţiei eului liric (”sfinţii”) privind iminenţa morţii/ condiţia sa de muritor.
5. Cele patru structuri care evidenţiază reveria eminesciana în text: ‘’Turma visurilor mele”,“pe-a visării lucii valuri” ,“lumea-nchipuirii cu-a ei
visuri fericite” “lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur” 6. Elemente de prozodie:- strofe de şase versuri (sextine); - rima
împerecheată alternează cu cea îmbrăţişată; - măsura versurilor este de 15-16 silabe; 7. Prezenţa eului liric este argumentată de
următoarele mărci lexico-gramaticale: - prezenţa pronumelui de persoana I singular “mele”; “eu”; - prezenţa verbelor la persoana I singular “(le)
pasc” - adresarea directă prin:utilizarea pronumelui de persoana a II-a singular: “tu” (vocativ), “te”;- adresarea directă prin prezenţa verbelor la
persoana a II-a singular: “Mergi” (imperativ); 8. Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă, a cărei interpretare specific
eminesciană implică reflectarea sensibilă a iubirii şi a morţii, prin funcţia expresivă şi estetică a imaginilor vizual-cromatice: strălucirea aurului
(”oi de aur”, “flori de aur”) sugerează extazul spiritual al eului liric şi perfecţiunea naturii interioare/exterioare; argintiul lunii armonizează
motivele cosmice (soarele şi stelele) sugerând feeria şi candoarea emoţiei lirice (”luna argintie […] basmele copile cresc”); “laur verde” ilustrează
victoria speranţei pusă în antiteză cu structurile “ramurile negre” şi “moartea cu-aripi negre” care trimite către prăbuşire spirituală, către moarte.
9. Versurile sugerează ideea unui univers magic, în care se păstrează candoarea şi strălucirea spirituală a basmelor. Astru tutelar în lirica
eminesciană, “luna argintie” (epitet cromatic) are puteri supranaturale asupra lumii, iar prin comparaţia cu soarele “palid dulce” îşi extinde vraja şi
în timpul zilei, prin inversiunea “a stelelor ninsoare”. Luna, noaptea, stelele sunt motive recurente în poezia eminesciană, evidenţiind apartenenţa
la romantism. Astfel, tabloul naturii este unul nocturn, învăluit în mister, luminat doar de aştrii cereşti ale căror “straturi luminoase” creează cadrul
propice pentru starea extatică de visare. 10. Antiteza din ultima strofă aşază în opoziţie (contrast) lumea imaginară a fericirii, “lumea-nchipuirii
cu-a ei visuri fericite”, cu lumea reală “lumea cea aievea, unde cu sudori muncit”, sugerând contradicţia extaz-nefericire.

Subiectul II Text argumentativ: “Prea multă indulgenţă şcolară e un fel de inflaţie de valori” (G. Călinescu, Aforisme şi reflecţii). Sunt de acord
cu afirmaţia lui George Călinescu privind indulgenţa şcolară care, dacă este prea multă, duce la scăderea valorilor umane. Formarea personalităţii
şi a culturii individului se pregăteşte încă din perioada şcolii. Un prim argument este imprimarea ideii că, în lipsa unei educaţii corespunzătoare,
omul nu se poate afirma în totalitate, ceea ce duce la diminuarea valorilor sale spirituale. Cu alte cuvinte, la vârsta adolescenţei, se poate imprima
cu uşurinţă o întreagă paletă de trăsături caracteriale şi de comportament, iar prin pregătirea continuă şi serioasă se poate forma şi o cultură
generală solidă. De aceea, exigenţa profesorilor este esenţială pentru fiecare dintre noi, corectitudinea notării şi conştientizarea permanentă a
elevului privind nivelul de pregătire la care se află constituie principalele pârghii pentru formarea acestuia atât caracterial cât şi spiritual. Elevul
trebuie să fie mereu impulsionat de către cadrele didactice, dar totdeauna să existe stimuli diversificaţi dar cu acelaşi scop: educarea în mod
eficient şi reliefarea eventualelor talente sau valori. De pildă, atunci când un profesor acordă note mari, fără acoperire în cunoştinţele elevului, se
produce o adevărată “inflaţie de valori”, întrucât se uniformizează, prin diminuare, competenţele fiecăruia.
Prin urmare, afirmaţia “Prea multă indulgenţă şcolară e un fel de inflaţie de valori” conform căreia severitatea şcolară, în scop instructiv-
educativ este necesară în stabilirea unei direcţii către găsirea identităţii de sine şi formarea personalităţii în plan spiritual şi cultural, are o baza bine
întemeiată, reprezentând un adevăr universal-valabil.

Rezolvare varianta 4 1. Sintagma “deolaltă amândoi” pare a fi un pleonasm, întrucât cele două cuvinte sunt apropiate ca sens. Eul liric foloseşte
această alăturare a cuvintelor pentru a accentua distanţa dintre cei doi îndrăgostiţi, imposibilitatea împlinirii cuplului erotic: “tot mai departe,
deolaltă amândoi”. 2. În versul “Departe doară luna cea galbenă - o pată”, linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a
delimita apoziţia explicativă “o pată”, referitoare la “luna cea galbenă”. Linia de pauză are rol stilistic, deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii
afective a eului liric, marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia. 3. Sinonime: tot = întreg; un pâlc = un stol; pierzându-se =
depărtându-se; suferitoare = triste; 4. Sens denotativ: Îmi place să mă dau pe gheaţă iarna. Sens conotativ: El are o inimă de gheaţă. 5.
Figuri de stil: “Oceanul cel de gheaţă” – metaforă ce simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire.
“luna cea galbenă” – epitet cromatic, ce ilustrează tristeţea astrului tutelar, ca martor tăcut al iubirii pierdute. 6. Mărci lexico-gramaticale: - verbe
şi pronume la persoana întâi: “noi”, “mi-aduc aminte”, “mi-apare”, “mă –ntunec”, “îngheţ”; vocativul “iubito”; - adresarea directă - prezenţa
persoanei a II-a singular: “tu”, “te pierzi”. 7. Versurile sunt lungi, având măsura de 13-14 silabe şi rima împerecheată. 8. Caracteristici ale poeziei
romantice:- tema iubirii;- sentimente romantice ale eului liric: nefericire, tristeţe, melancolie provocate de imposibilitatea iubirii; - spaţiul cosmic
este simbolizat prin cadrul nocturn, în care luna şi stelele sunt motive romantice 9. Titlul “De câte ori, iubito…” este reluat în incipitul poeziei
pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdută. Vocativul “iubito” constituie tânjirea disperată a eului liric, iar
punctele de suspensie prelungesc, parcă, într-un timp nedefinit, sentimentul de melancolie. 10. Incipitul poeziei reia titlul, “De câte ori
iubito…”, exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute, care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice, simbolizat prin metafora
“oceanul cel de gheaţă” care-i chinuie sufletul. Revenirea iubirii, sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic “bolta aurie”, este imposibilă, întrucât
la orizont nu se arată nicio stea, ca simbol al deznădejdii.

Subicetul II Pârâul Rece, 29.06. 2007

Dragă Carmina,
Mă aflu în tabăra de la Pârâul Rece, unde îmi petrec o săptămână din vacanţa de vară, împreună cu un grup de colegi. Totul aici este minunat,
vremea este superbă şi am parte de relaxarea mult dorită.
Programul nostru îmbină divertismentul cu normele riguroase pe care trebuie să le respectăm. Profesorii sunt toleranţi şi ne implică în activităţi
ludice plăcute şi interesante. Ieri am organizat un picnic la poalele muntelui. şi a fost cu adevărat încântător. Mi-am făcut mai mulţi prieteni din
oraşe diferite şi mi-aş dori foarte mult să păstrez legătura cu ei şi să-i invit la noi la Bucureşti, ca să-i cunoşti şi tu.
Pe lângă atâtea lucruri frumoase, să ştii că există şi dificultăţi. Cel mai greu îmi este cu trezitul matinal, dar sper că mă voi obişnui şi cu acest
impediment. Ţi-aduci aminte că atunci când eram mici ne trezeam cu noaptea în cap, ca să ne ducem la grădiniţă şi să ne jucăm împreună?
Tu ce mai faci? Ce noutăţi s-au petrecut în grupul nostru?
Abia aştept să ne vedem şi să-ţi povestesc în amănunt programul taberei şi câteva mici secrete.
Te îmbrăţişez cu drag şi cu prietenie necondiţionată,
George/ Georgiana

Rezolvare varianta 5 1. Sinonime: viaţă = trai; clipă = moment; etern = veşnic; zâmbitoare = surâzătoare;
2. Cratima în versul: „ Vedea-vor ochii-mi încã-o datã oare”. Prima cratimă realizează inversiunea verbală la viitor “vedea-vor”, următoarele două
cratime leagă două cuvinte pronunţate fără pauză: “ochii-mi”, “încă-o dată”. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a ritmului
versurilor, iar stilistic, redã muzicalitatea poeziei. 3. Sens conotativ: S-a trezit cu noaptea-n cap. Indată ce razele soarelui se ivirã, micuţa fãcu
ochi. 4. Expresii / locuţiuni cu„viaţã”: cu preţul vieţii; plin de viaţã; când ţi-e viaţa mai dragã; a fi între viaţã şi moarte; 5. Imagini artistice ale
iubitei: “Frumosul trup, - femeie zâmbitoare!-”; “Tu, blond noroc al unui vis deşert”. 6. Tema iubirii/ motivul visului; 7. Figura de stil: “Amar
etern” este epitetul unui adjectiv substantivizat şi exprimă starea de profundă tristeţe provocată de care are rolul de a evidenţia starea de tristeţe
profundã provocatã de eşecul în dragoste. 8. Strofa a doua începe cu o exclamaţie retorică a eului liric - “De ce în noapte glasul tãu
îngheaţã!”-, cu nuanţă de adresare directă către iubita care nu-i mai este alături. Următoarele versuri se constituie într-o amplă şi patetică
interogaţie retorică, din care se desprinde starea de tristeţe profundă care îl macinã. Adresarea directă este evidenţiată afectiv de vocativul urmat de
un epitet caracterizator: “- femeie zâmbitoare”. Inversiunea „vedea-vor” are rol de a menţine rima şi ritmul poeziei, iar cratima din structura „ochii-
mi” are rolul de a menţine mãsura versului. Eul liric contureazã succint dar sugestiv portretul iubitei prin epitete - „Frumosul trup, - femeie
zâmbitoare!”-, exprimând nostalgia după iubirea pierdută, iar timpul petrecut împreună este comprimat la “o clipă”. 9. Semnificaţia titlului: Ca
majoritatea sonetelor eminesciene, titlul preia incipitul poeziei şi este alcătuit dintr-un verb la gerunziu, “gândind”,care exprimă permanentizarea
acţiunii şi pronumele de persoana a II-a “la tine”, numind persoana asupra căreia se răsfrânge sentimentul de iubire. 10. Trăsături romantice: tema
iubirii neîmplinite, motivul visului, nefericirea eului liric din cauza imposibilităţii realizării cuplului erotic
Subiectul II Text de tip argumentativ: “Şcoala cea mai bunã e aceea în care înveţi înainte de toate a învãţa.” (Nicolae Iorga, Cugetãri).
Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga - „Şcoala cea mai bunã e aceea în care înveţi înainte de toate a învãţa.”-, în susţinerea căreia aduc
următoarele argumente:
Ĩn primul rând, excluzând imperativul de a şti sã scrii şi sã citeşti, trebuie sã te deprinzi sã-i asculţi pe ceilalţi, sã poţi prelua învãţãturi şi sã ai
capacitatea sã deosebeşti ce e bine să reţii şi ce nu.
Ĩn al doilea rând, educaţia omului începe odată cu primele clipe de viaţă, iar prima etapă organizată o constituie perioada preşcolară, de aceea a
rămas perfect valabil proverbul “cei şapte ani de acasă”. Şcoala întregeşte paleta complexă a educaţiei într-un mediu instituţionalizat, unde
rigoarea, disciplina şi programul ordonat formează personalităţi sănătoase şi competitive pentru societate.
Pe de altă parte, orice elev trebuie să-şi organizeze timpul de învăţare, altfel se creează o confuzie totală, se pierde controlul asupra noţiunilor şi
conceptelor ce trebuie însuşite, riscul fiind acela al unei munci haotice şi de aceea total ineficiente.
În concluzie, foarte important este faptul că mai întâi trebuie să înveţi cum să înveţi, adică să ştii să discerni priorităţile şi interesele în direcţia
scopului pe care fiecare om îl are în viaţă.

VARIANTA 6 1. Sinonime: străvezie = diafană, palidă; umbra = fantasma; noianul = abisul, adâncul; zadarnic = inutil 2. Rolul virgulei în versul:
“Să te ridic pe pieptu-mi, iubite înger scump”: - marchează vocativul “iubite înger scump”; - marchează cezura (pauză ritmică în interiorul
versului, pe care-l desparte în două emistihuri, pentru a susţine cadenţa poeziei) 3. Sens conotativ: În vis mi-a apărut un înger. Sens denotativ:
Tânărul este slab de înger. 4. Expresii/locuţiuni: a fi cu inima împăcată; a avea inimă de piatră; a nu avea pe cineva la inimă; a muri de inimă rea;
5. Tema iubirii; tema timpului; motivul visului 6. Poezia este o confesiune lirică scrisă la persoana I singular, definind lirismul subiectiv. Ea
exprimă nefericirea eului liric pentru iubirea pierdută şi amintirea plină de tristeţe pe care îndrăgostitul şi-o readuce în memorie: “În trista amintire
a visului frumos…”. 7. Figură de stil: “iubite înger scump” – „iubite” adjectiv cu tentă de vocativ care denotă aproprierea afectivă a invocaţiei,
„înger” fiind o metaforă hiperbolizantă, în final epitetul “scump” punând în valoare intensitatea sentimentului de iubire şi frumuseţea divină a
femeii. 8. Trăsături romantice:- iubirea neîmplinită;- iubita-înger;- motivul visului;- nefericirea îndrăgostitului din cauza pierderii iubirii. 9.
Titlul reprezintă o revelare a motivului trecerii timpului, amintirile aduse din valurile vremii impresionează prin pregnanţa detaliilor, sunt dulci ca
spuma valurilor, dar cu timpul îşi diminuează din amplitudine şi se pierd în marea prezentului. Punctele de suspensie sugerează nostalgia eului liric
pentru zădărnicia speranţei că iubita se va întoarce. 10. În prima strofă este evidenţiat sentimentul însingurării poetului, al îndepărtării de
iubire, prin evocarea timpului care a trecut implacabil. Eul liric aspiră către o iubire ideală si realizează un scurt dar sugestiv portret al iubitei,
folosind epitete şi comparaţii: “braţele de marmur”, părul lung, bălai”, “faţa străvezie ca faţa albei ceri”, “zâmbetul […] dulce”. Frumuseţea unică
a fetei este conturată printr-o metaforă inedită: “Femeie între stele şi stea între femei”. Nostalgia şi nefericirea neputinţei de a-şi împlini fericirea
reies din ultimele versuri: “Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng/ În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. Este prezent şi epitetul „dulce”
specific poeziei eminesciene. Eminescu alcătuieşte şi un scurt portret al iubitei care are: „părul lung, bălai:, „faţa străvezie”, „zâmbetul dulce”.

Subiectul al II-lea Buşteni, 29.06.2007

Dragă George ,
Ce rău îmi pare că nu ai venit şi tu cu părinţii în excursie la Buşteni. Aici totul este minunat, pur şi simplu fascinant: aerul este atât de curat , iar
peste tot unde îţi arunci ochi zăreşti numai peisaje de un verde reconfortant,. Am chiuit atât de tare încât a reverberat până departe sunetul
entuziasmului meu nestăpânit.
Uite, de pildă, ieri am făcut o scurtă plimbare cu părinţii pe munte. Am rămas fără cuvinte, deoarece am luat-o pe nişte poteci ce păreau a fi
neumblate. Cum le urcam de zor le vedeam cum se împletesc înspre vârful muntelui, iar când am ajuns acolo după două ore de mers încontinuu nu-
mi venea să cred ochilor cât de frumoasă era panorama întregii zone. Erau în apropiere câteva piscuri mai înalte dar golaşe, dar încercând să trec de
cealaltă parte a muntelui am rămas înmărmurită deoarece erau numai hăuri. Ameţeam numai că mă uitam, aşa că am renunţat imediat la intenţia de
a înainta. Imaginea ce se ivea în faţa ochilor era de o sălbăticie nemaivăzută, iar în drumul nostru înspre casă am văzut şi două căprioare care
păşteau liniştite în apropierea unei oglinzi de apă. A fost într-adevăr o zi minunată !
Sunt atât de emoţionată şi de surescitată, încât, cu toată oboseala, am vrut să-ţi scriu imediat, ca să-ţi transmit şi ţie o părticică din extraordinarele
senzaţii pe care le-am încercat astăzi.
Te îmbrăţişez cu drag,
Vasile/ Vasilica

Varianta 7 1.Sinonime: zâmbet – surâs; palidă – galbenă, decolorată; demon – diavol, ispită; fidel – credincios
2. Cratima are rolul:- de a lega două cuvinte care să formeze o singură silabă: “pe-al meu”-de a păstra măsura şi ritmul la nivelul strofei,- creează
muzicalitate în cadrul versului. 3. Sens conotativ: Toată iarna am dus dorul cireşelor. Taina glasului şoptit mi-a strecurat un fior în suflet.
4. Expresii/ locuţiuni: din tot sufletul; a prinde suflet; om fără (cu) suflet; a avea ceva pe suflet; a-şi trage sufletul; a-i veni sufletul la loc;
5. Tema iubirii; motivul visului; 6. Portretul iubitei: „genele-ţi lunge”, „ochiul tău mare”; 7. În cea de-a doua strofă a poeziei, copila este
asemuită cu o fiinţă malefică prin metafora „Eşti demon, copilă”, prin faptul că simpla-i apariţie a reuşit să alunge îngerul păzitor al eului liric:
„numai c-o zare […] făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare”. 8. Titlul poeziei „Înger de pază”, scrisă de Mihai Eminescu, constituie o
metaforă pentru portretul iubitei, ce este asemuită cu un înger „încins cu o haină de umbre şi raze”: „Vedeam ca-n vis pe-al meu înger de pază”.
Percepută iniţial ca o făptura demonică, fata este recunoscută de eul poetic, fiind „veghea mea sfânta” – „căci tu – tu eşti el”.
9. Trăsături romantice: iubirea angelică, ideală, proprie omului de geniu (iubire romantică) şi utilizarea unei game variate de figuri de stil -
comparaţie („vedeam ca-n vis”), metafore („haină de umbre şi raze”, „veghea mea sfântă”), epitete („palidă haină”, „genele lunge”, „ochiul mare).
10. Prima strofă a poeziei „Înger de pază” debutează cu evidenţierea mitului oniric, manifestarea unei stări de extaz ce face posibilă întâlnirea
dintre eul liric şi îngerul său de pază: „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze/ Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază”. Portretul îngerului
este antitetic, fiind „încins cu o haină de umbre şi raze”. Eul poetic conştientizează prezenţa iubitei, a copilei, a cărei imagine este ştearsă la
început, imagine realizată printr-un epitet metaforic: „te văzui într-o palida haină”. Misterul femeii iubite este relevat printr-un vocativ cu
determinant dublu: “copilă cuprinsă de dor şi de taină”. Sugerarea păcatului este construită prin alungarea îngerului păzitor de către ochii plini de
patimi: „Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. Elementele ce compun prozodia sunt măsura versurilor de 11-12 silabe, iar rima versurilor este
încrucişată pentru versul I şi III şi îmbrăţişată în ultimele patru versuri.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: „Menirea firească a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte, cultivând destoiniciile intelectuale, în
inima copilului, trebuinţa de a învăţa toata viaţa”. (Ioan Slavici – Educaţia raţională) Sunt de acord cu afirmaţia lui Ioan Slavici exprimată în
„Educaţia raţională” şi anume că „menirea firească a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte, cultivând destoiniciile intelectuale, în inima
copilului, trebuinţa de a învăţa toata viaţa”.
Înainte de toate, şcoala trebuie să pregătească tinerii şi copiii pentru viaţă, ca aceştia să poată face faţă tuturor încercărilor care le pot apărea în
timp. Copilul trebuie învăţat să gândească şi să aplice în viaţă ceea ce asimilează pe băncile şcolii, altfel întreaga muncă depusă devine inutilă.
În altă ordine de idei, copilul trebuie să conştientizeze faptul că viaţa e imprevizibilă, nu se întâmplă totul ca la carte, pot exista situaţii în care
deciziile luate să fie greşite. Şi trebuie trase învăţăminte de pe urma acestor greşeli pentru a nu le repeta.
Cu alte cuvinte, trebuie să fii chibzuit în a învăţa, dar şi în a aplica cele asimilate. Până la urma, viaţa e ea însăşi o şcoală pe care trebuie să învăţăm
să o parcurgem şi să o absolvim cu succes.
În concluzie, trebuie ca mereu să existe o interdependenţă între noţiuni şi practică, între teoria abstractă şi viaţa concretă, întrucât tot ceea ce
înveţi trebuie să-ţi folosească, într-un fel sau altul, în viaţa reală.

Varianta 8 1. Sinonime: mutra = faţa, chipul; pana = condeiul; incultă – neinstruită, necultivată, stângace; imobilă – neclintită. 2. Punctele de
suspensie aflate la sfârşitul celui de al treilea vers al primei strofe îndeamnă la meditaţie asupra superficialităţii societăţii contemporane poetului,
unde toţi infatuaţii poartă măşti, încercând să pară altceva decât sunt. 3. Sens conotativ: A întârziat pentru că a rămas în pană de bani. Şi în
situaţia aceasta s-a dovedit un om de paie. 4. Expresii cu substantivul “nas”: a fi cu nasul pe sus; a-şi lua nasul la purtare;a da nas în nas cu
cineva; a strâmba din nas; a nu fi de nasul cuiva.5. Motive romantice: motivul creaţiei poetice (”Un vers încerc cu pana mea incultă”, “condeiu-n
mână tu mi-l pui cu silă”), motivul amintirii (”albumul”, “trecutele petreceri”). 6. Inversiuni: “în care toţi pe sus îşi poartă nasul”; “trecutele
petreceri”. 7. Metafora “pana mea incultă” din strofa a doua a poeziei sugerează nesiguranţa eului liric în procesul creaţiei, lipsa de inspiraţie
cauzată de ipocrizia ostentativă a contemporanilor. Trăind într-o lume superficială, poetul încearcă, timid şi nesigur, să se întoarcă la valorile
eterne şi sa creeze artă. 8. Reluat în incipitul poeziei sub forma unei interogaţii retorice, titlul “Albumul” ilustrează un “Bal mascat cu lume multă/
În care toţi pe sus îşi poartă nasul”. Societatea este alcătuită din personaje superficiale la care importante sunt aparenţele, din caractere artificiale
imortalizate în album. Eul liric îi priveşte distant, ca şi când ar privi o fotografie, observându-i cu superioritatea omului de geniu. 9. Trăsături
romantice: - ironia romantică (”În care toţi pe sus îşi poartă nasul,/ Disimulându-şi mutra, gândul, glasul…”) - superioritatea omului de geniu aflat
în antiteză cu societatea superficială (”Privind în vrav prostia imobilă”.) 10. Incipitul poeziei este o interogaţie retorică, încărcată de ironie şi
urmată de o explicaţie plină de sarcasm despre lumea cuprinsă într-un album cu fotografii. Societatea este văzută ca un bal mascat, în care toţi
încearcă să-şi ascundă, în spatele măştilor, adevărata faţă şi gândurile. Ironia romantică specific eminesciană conturează imaginea unei societăţi
superficiale, lipsite de educaţie şi pline de grandomanie, ilustrată prin îmbinarea locuţiunii verbale populare “pe sus îşi poartă nasul” cu verbul
neologic “disimulându-şi” lângă care poetul plasează cu sarcasm substantivul “mutra”, toate acestea sugerând dispreţul rece şi tăios al eului liric.

SUBIECTUL al II-lea 29.06.2007, Luncani

Dragă Monica,

După mai multe peripeţii, am ajuns cu bine în satul Luncani, care se află situat în Câmpia Dunării. Aici locuiesc bunicii mei, pe care nu i-am
mai văzut de anul trecut. M-am bucurat să văd că sunt neschimbaţi şi la fel de plini de energie. Atunci când am sosit, bunicul m-a întâmpinat la
poartă, unde mă aştepta de vreo două ceasuri, iar bunica aranja o masă întinsă, în care se vedea belşugul ca urmare a hărniciei lor.
A doua zi am plecat prin sat, unde am multe cunoştinţe, întrucât am venit aici în fiecare vacanţă. Îmi plac foarte mult luncanii, pentru că sunt
oameni veseli, deschişi şi harnici. Trăiesc în legea lor, răspund prompt la toate îndatoririle civice, de aceea satul arată cu totul deosebit, este curat şi
plin de flori. În aer pluteşte mereu o adiere de miresme, trandafirii şi crinii parfumează întreaga comunitate. Poate că şi florile îi determină să fie
atât de prietenoşi. Parcă şi eu, când sunt aici, devin mai conciliant, mă cuprinde o relaxare binecuvântată şi simt că iubesc mai mult oamenii.
Abia aştept să vii aici ca să te relaxezi şi să te refaci după oboseala unui an de muncă. De altfel, bunicii mă întreabă mereu când soseşti, pentru
că le este foarte dor de tine. Te îmbrăţişez cu drag şi de-abia aştept să ne revedem,
Daniel/ Daniela

Varianta 9 1. Sens denotativ- “teiul”; Sens conotativ- “floare”. 2. Rolul cratimei din versul “Şi trimit cuvinte-n vânt” este de a păstra
măsura versurilor, ritmul şi muzicalitatea poeziei. Cratima leagă două cuvinte pronunţate fără pauză (DOOM-2) şi marchează absenţa vocalei “î”:
“cuvinte-n”; 3. Polisemia cuvântului “floare”: Floarea preferată a mamei s-a uscat Iarna a pictat flori de gheaţă pe geamuri. Mărul din
spatele casei a dat în floare. 4. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin - pronume la persoana I sing.: “eu”, “mă” şi verbe la persoana I
singular: “trec”, “nu mă uit”, “încep”, “trimit”; - adresarea directă, prin prezenţa pronumelor şi verbelor la persoanei a II-a singular: “tu”,
“şopteşti”, “duci cu tine”. 5.Imaginarul poetic romantic: “floarea ţărmului”, “vis nebun”, “izvor de cânturi dulci”. 6. Tema iubirii; motivele
romantice: izvorul, teiul, visul. 7. Metafora personificatoare “izvor de cânturi dulci” compune o imagine auditivă şi sugerează ideea că şoapta
izvorului este asemenea unor vorbe dulci, îmbietoare şi tainice de iubire. Această metaforă, este alcătuită din termeni specific eminescieni, motivul
romantic “izvor” şi epitetul “(cânturi) dulci”. 8. Ultima strofă a poeziei “Ce şopteşti atât de tainic…” de Mihai Eminescu începe cu motivul
romantic al visului, epitetul personificator “Vis nebun” sugerând faptul că iubirea este un sentiment efemer, idee exprimată prin metafora “florii”:
“Floarea cade, rece cântu-i”. Speranţa revigorării iubirii s-a stins, inversiunea “deşarte vorbe!” şi semnul exclamării ilustrând disperarea eului liric
care suferă pentru iubirea pierdută. Certitudinea eului liric este singulară, el îşi doreşte să se poată elibera de chinurile sentimentului, idee
exprimată printr-o exclamaţie retorică: “Şi eu ştiu numai atâta/ C-aş dori odat’să mântui!”. În ceea ce priveşte prozodia, strofa este un catren,
măsura versurilor este de 8 silabe, iar ritmul este trohaic. 9. Versurile “Scrisă-i soarta mea în creţii/ Întristatei mele frunţi” exprimă condiţia
omului de geniu, căruia îi sunt hărăzite suferinţa şi tristeţea pentru neputinţa de a-şi împlini idealurile înalte. Soarta nefericită a geniului este
ilustrată prin imaginea vizuală a ridurilor de pe fruntea plină de gânduri profunde, de idei superioare, sugerând totodată curgerea implacabilă a
timpului. 10. Expresivitatea poeziei “Ce şopteşti atât de tainic…” de Mihai Eminescu este susţinută de verbele aflate la timpul prezent:
“şopteşti”, “smulgi”, “duci”, “trece”, “nu spun”, “încep”, care relevă o continuă stare de agonie, întrucât moartea este inevitabilă, omul este efemer
în raport cu eternitatea naturii, prezente în poezie prin “izvor”, “munţi”. Această permanentizare a sentimentelor eului liric: “Scrisă-i soarta mea în
creţii / Întristatei mele frunţi”, este accentuată de verbele la gerunziu: “repezind”, vâjâind”.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “Entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi.” (Marin Preda, “Creaţie şi morală”)
Sunt întru totul de acord cu ceea ce afirmă scriitorul Marin Preda. “Entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi”, întrucât
însufleţirea are o importanţă deosebită atunci când omul se află la început de drum în ceea ce priveşte împlinirea unui ideal, a unor planuri.
În primul rând, entuziasmul este un real impuls atunci când se începe o afacere, o nouă formă de învăţământ ori un alt serviciu. Personal,
elanul mă stimulează foarte bine, mă ajută să continui ceea ce am început, să-mi doresc îndeplinirea scopului ales, deşi, pe parcurs, pot să fie
diverse piedici. Consider că pentru a avea parte de rezultatele dorite în încercarea de a realiza un ideal, este nevoie de o sclipire cât de mică de
exaltare, de pasiune. Prin urmare, entuziasmul poate suplini lipsa de experienţă şi este o stare absolut necesară pentru victoria finală.
Probabil că mulţi oameni de ştiinţă nu ar fi reuşit să facă atâtea descoperiri dacă nu simţeau avânt şi fervoare în munca de cercetare, actorii
nu ar fi atât de expresivi şi de talentaţi dacă n-ar fi dominaţi de pasiune, de înflăcărare în misiunea artistică.
În concluzie, “entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi”, deoarece, în viaţă, este nevoie de pasiune, de impulsuri, de
exaltare, de avânt ori de câte ori îţi propui să faci ceva important pentru tine, pentru ceilalţi.

Varianta 10 1. Sinonime: crudă = nemiloasă, feroce, chinuitoare (a) fermeca = a vrăji, a fascina, a seduce, a subjuga
2. Punctele de suspensie din ultimul vers au rol stilistic şi semnifică melancolia eului liric, îndemnul spre meditaţie.
3. Polisemia verbului “a ridica”: *Copilul a fost ridicat în braţe când a început să plângă. *Rezultatul obţinut de Elena nu se ridică la aşteptările
doamnei profesoare. 4. Imaginarul poetic: “Îmbătrânit e sufletul din mine/ Ca un bordei pustiu în iarnă grea”, “de-aş ave lacrimi, plânge de-aş
putea” 5. Prezenţa eului liric:- pronume la persoana I singular: “eu”, “din mine”, “mea”, “de mine”;- verbe la persoana I singular: “aş avé”,
“aş puté”, “(mă) furişez”, “nu pot”;- adresare directă prin pronume şi verb la persoana a II-a singular: “te-ai dus”;- vocativ: “O, tinereţă, tinereţea
mea!” 6. Tema timpului; motivul umbrei, motivul suspinelor 7. Valoarea expresivă a repetării verbului “a afla” în versurile: “Durerea
ce mai crudă, cea mai mare/ Aflând o formă, află uşurare”: Expresivitatea este dată de modurile şi timpurile verbului “a afla” şi de reiterarea lui în
acelaşi vers. Gerunziul “aflând” şi prezentul gnomic “află” exprimă perpetuarea ideii că, dacă ştii sursa durerii, oricât de profundă ar fi aceasta,
suferinţa se diminuează prin certitudinea sentimentului. 8. Versul “ O, tinereţe, tinereţea mea!” exprimă o puternică stare emoţională, de
nostalgie după tinereţea pierdută, sentiment sugerat prin interjecţia afectivă “O”, prin vocativul personificat şi repetiţia “tinereţă, tinereţea mea!”.
Versul este o invocaţie retorică, marcată de semnul exclamării. 9) Titlul semnifică atitudinea eului liric privind îmbătrânirea sufletului,
tristeţea pentru trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului, iar punctele de suspensie sugerează nostalgia după vârsta tinereţii.
10) Expresivitatea acestea poeziei sporeşte emoţia prin marca lirismului subiectiv manifestat în toată poezia, prin prezenţa verbelor şi pronumelor
la persoana I : “din mine”, “tinereţea mea”, “eu”, “mă furişez”, precum şi prin adresarea directă, la persoana a II-a singular, sub forma unei
exclamaţii retorice.
SUBIECTUL al II-lea Text argumentativ: “Nu căuta să fii admirat, ci crezut.” (Tudor Vianu)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Vianu că este mai bine să fii crezut pentru ceea ce eşti decât admirat, fără argumente solide. Eu consider că
orice relaţie între două persoane, indiferent de felul ei, trebuie să se bazeze pe încredere şi nu pe admiraţie.
Un prim argument ar fi, că admiraţia este o reacţie provocată de aspecte superficiale, care ţine mai ales de succesul pe care cineva îl are în societate
ca persoană publică. Nu poţi cunoaşte caracterul unei astfel de persoane şi te amăgeşti că poţi avea încredere în ceea ce spune ori face, fără să ai în
vedere că respectivul joacă un rol în ochii celorlalţi. Unii se comportă într-un fel sau altul numai pentru a impresiona, lucru care poate dăuna
personalităţii şi poate deturna părerea celorlalţi de la adevărata fire.
Pe de altă parte, încrederea este un sentiment profund, care se formează în timp şi pe baza unor fapte, concepţii ori atitudini convingătoare ale
cuiva care doreşte să fie privit ca un om pe care te poţi bizui totdeauna. După cum se ştie, o persoană de încredere poate dobândi prieteni adevăraţi
mai repede şi de asemenea, la rândul ei se poate bucura de ajutor la nevoie.
În concluzie, având parte de încrederea celor din jur este un avantaj mai mare decât obţinerea admiraţiei.

Varianta 11 1. Sinonime: a creşte = a evolua, a spori; rece = indiferentă, nepăsătoare; 2. Linia de pauză în versul „De-a ta privire
– şi un suflet – unul” are rol explicativ, profunzimea simţirii, poetul accentuează unicitatea sentimentului de iubire. 3. Polisemia cuvântului
“a trece”: - Timpul trece ireversibil şi implacabil pentru om. - Mihaela trece în fiecare zi pe la bunica ei. 4. Imaginarul poetic: „Când îmi
zâmbeşti, pământul îmi zâmbeşte/ Şi cerul tot cu stele se îmbracă” 5. Prezenţa eului liric: pronume şi verbe de persoana I: „îmi” , „-mi”,
“mine”, “rămân” şi adresare directă la persoana a II-a:“ce-ţi pasă?”; 6. Tema iubirii, motivul suferinţei; 7. Repetiţia interogaţiei “ce-ţi
pasă?” amplifică nepăsarea iubitei, care-i provoacă îndrăgostitului o suferinţă sfâşietoare. 8. Ultima strofă reia interogaţia retorică din
ultimul vers al primei strofe, fiind repetată şi în finalul poeziei: “Ce-ţi pasă?”. Aspiraţia omului de geniu spre iubirea ideală este în antiteză cu
nepăsarea iubitei, a cărei atitudine este definită prin epitete sugestiv, “zâmbet luciu”, “priviri streine”. Ea face parte din lumea oamenilor de rând,
incapabilă să înţeleagă sentimentele superioare, ipostază ilustrată în finalul poeziei prin comparaţia: “Cu priviri streine/ Ca toată lumea treci pe
lângă mine”. 9. Titlul poeziei, reluat în incipit, sugerează fericirea extatică de care omul de geniu ar fi cuprins dacă idealul său de iubire s-ar
împlini. Repetiţia verbului “zâmbeşti-zâmbeşte” accentuează dorinţa eului liric pentru iubirea ideală, iar atitudinea hiperbolizată a iubitei capătă
dimensiuni cosmice: “Când îmi zâmbeşti, pământul îmi zâmbeşte/ Şi cerul tot cu stele se îmbracă”.
10. Expresivitatea poeziei este susţinută de adresarea directă prin verbele la persoana a II-a şi de interogaţiile retorice, imaginând sentimentul de
iubire ce se manifestă între cei doi îndrăgostiţi: “îmi zâmbeşti”, “ce-ţi pasă”, “nu vrei”, “treci”.
SUBIECTUL al II-lea Textul argumentativ: “Este îngăduit să înveţi chiar şi de la duşman” (Ovidiu)
Într-adevăr, este îngăduit să înveţi de la duşman deoarece de la oricine ai câte ceva de învăţat, doar să ştii să faci diferenţa între bine şi rău.
Mai întâi, mă gândesc că oamenii sunt atât de vulnerabili, încât ajung atacabili până şi în propriile convingeri. Se duşmănesc între ei, se trădează şi
se mint. Neîncrederea şi dezamăgirile provocate de oameni creează, adesea, prăpăstii sufleteşti şi este mai simplu să fie umplut golul cu ură, decât
să revigorezi energia interioară.
În al doilea rând, consider că este trist oamenii ajung din prieteni duşmani, din iubiţi, nişte simpli necunoscuţi. Nu am putut niciodată să înţeleg de
ce oamenii se feresc să se comporte cu sinceritate, iar, dacă mai sunt astfel de inşi, aceştia au cel mai mult de suferit şi pătimit.
A învăţa de la duşman, înseamnă a învăţa de la oricare alt om, pentru că niciodată nu ştii destule. Totuşi, raţiunea trebuie să învingă şi
discernământul să fie cel care alege. De la duşman este bine să deprinzi strategiile cu caracter de generalitate, celelalte învăţături pot folosi în viaţă
ca să ştii să recunoşti pericolul şi să te fereşti cu dibăcie.
În concluzie, orice învăţătură este utilă atunci când ştii cum s-o foloseşti spre binele tău şi al celorlalţi.

Varianta 12 1) Sens denotativ: marmura cea rece; chip frumos; umăr stâng . Sens conotativ: a gândurilor urme; a visurilor turme. 2)
Polisemia cuvântului rece: Sezonul rece începe din noiembrie. La munte bate un vânt rece ca gheaţa.Pentru a picta un tablou de iarnă, folosim
culori reci. La restaurant am mâncat o gustare rece şi o friptură de pui. 3) Enunţul corect: El însuşi (Chiar el) a transcris cu majuscule tot
textul dat, ceea ce este o mare greşeală. 4) Prezenţa eului liric: verbe şi pronume la persoana I: „şoptesc”, „eu […] îmi strâng”, „te caut”,
”minte-mi” şi adresarea directă ce accentuează subiectivismul poeziei prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular:”chipul tău”, „Tu”,
„încremenişi”.5) Imaginarul poetic: „Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme”, „Şi toate trec ca vântul - dar chipul tău nu trece.” 6)
Motivul romantic al visului; tema iubirii; tema timpului; 7) *„chip frumos”- prin utilizarea epitetului „frumos” alăturat chipului, eul liric
realizează un scurt portret al iubitei, care este de o frumuseţe incredibilă, amplificând astfel intensitatea sentimentului de dragoste profundă pentru
eternitate. 8. Uitarea nu acţionează asupra sentimentului profund de dragoste, întrucât imaginea iubitei este eternizată în mintea eului liric prin
comparaţia “săpată ca-n marmura cea rece” şi personificarea “uitarea mână-n noapte a visurilor turme”. Ultimul vers este o antiteză între trecerea
ireveresibilă şi chipul femeii iubite, rămas veşnic în mintea şi sufletului îndrăgostitului. 9)Dragostea eului liric faţă de iubită este extrem de
puternică, idee exprimată prin interjecţia afectivă “O” şi exclamaţia retorică în inversiune, „cum nu pot în braţe să te omor”. În ultimul vers, poetul
realizează un scurt portret fizic al iubitei, ea are părul blond „Tu, blond al vieţii mele”, este inocentă: „ şi-al dragostei copil” şi semnifică pentru eul
liric viaţa însăşi. Adresarea directă „Tu” sugerează subiectivismul poeziei, iar gerunziul verbului „plângând” permanentizează sentimentul de
iubire. 10) Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin permanentizarea sentimentului de iubire sugerat de
verbele la persoana I şi timpul prezent: „şterge”, „ eşti”, „trec”, „şoptesc”. Adresarea directă la persoana a II-a (”chipul tău nu trece”, “Te caut
pretutindeni”, “Tu, chip frumos”, “Tu, blond al vieţii mele”) ilustrează dragostea eului liric pentru iubita ideală, sentiment profund, intens, săpat în
sufletul lui „ca-n marmura cea rece”, iar repetarea adverbului de timp „în veci” sugerează faptul că iubirea este eternă.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “O viaţă nefolositoare e o moarte timpurie.” (Goethe) Sunt întrutotul de acord cu afirmaţia lui Goethe,
că „O viaţă nefolositoare e o moarte timpurie” şi consider că viaţa trebuie trăită din plin , având scopuri precise, întrucât esenţială este intensitatea
vieţii, nu durata ei.
Un prim argument în susţinerea adevărului exprimat de citatul de mai sus ar fi faptul că trebuie să ştim să ne bucurăm de viaţă, de această existenţă
efemeră pe care fiecare dintre noi o are, savurând din plin orice moment de bucurie sau de tristeţe, orice picătură de ploaie sau rază de soare, un
pom cu roade sau floare răsărită.
De asemenea, consider că trebuie sa fim conştienţi ca avem o singură viaţă, comparabilă cu o scenă, pe care noi, actorii trebuie să ne jucăm rolul
cât mai bine posibil, pentru a nu avea o „viaţă nefolositoare”, ternă,ingredientele de maximă importanţă fiind pofta noastră de viaţă,
responsabilitatea de a face în fiecare zi câte ceva folositor nouă sau altora. Această idee a vieţii ca spectacol de teatru aparţine antichităţii, de unde
a preluat-o şi Mihai Eminescu în poezia “Glossă” şi în proza fantastică şi filozofică “Sărmanul Dionis”.
În concluzie, în relaţie directă cu argumentele aduse, consider că pentru a avea o viaţă folositoare trebuie să avem o atitudine pozitivă, încredere
totală în noi, şi, nu în ultimul rând, să avem aspiraţii înalte, să nu irosim timpul, pentru că numai astfel putem obţine mai mult de la viaţă!

Varianta 13 1. Polisemia cuvântului “inimă”:La jocul de cărţi a câştigat cu un valet şi un as de inimă roşie.Am învăţat la biologie despre inimã.2.
Rolul cratimei: “ nu-mi”: cratima leagă negaţia de pronume, pentru pronunţarea celor douã cuvinte într-o singură silabă; cratima înlocuieşte vocala
“î” care lipseşte pronumelui (îmi). “- Ştiu”: are rol de linie de dialog şi marchează vorbire directã
3.Versul “Sunt beat de lume şi-s păgân” ilustrează concepţia filozofică a lui Lucian Blaga, exprimată în multe dintre creaţiile sale lirice.
Cunoaşterea luciferică înseamnă pentru eul liric cunoaşterea prin iubire: omul trebuie să se reveleze în faţa misterelor Universului, ci nu să le
lămurească. 4.Câmp semantic “sacru”: sfânto, rai, eretic, iad, păgân; 5. Tema cunoaşterii; motivul sacru/profan; motivul lumină/întuneric;
motivul iad/rai 6. Imagine vizuală:” îl lumineazã iadul cu flãcãrile lui” 7. Figuri de stil: “Sunt beat de lume”-metaforã-sugerează ideea
filozofică a eului liric care iubeşte cu patimă lumea în care trăieşte, Universul, definind cunoaşterea luciferică; “cãldura răului”-oximoron-
semnifică forţa păcatului, puterea pe care o are rãul asupra oamenilor. 8. Ultimele patru versuri ale poeziei ilustrează teoria filozofică despre
manifestarea în lume a Binelui şi a Răului, existente în aceeaşi cantitate şi de forţe egale, care se opun, asigurând astfel stabilitate şi echilibru
Universului. Lumina este metaforă revelatorie pentru “cunoaştere”, sugerând ideea că Binele şi Răul se află în relaţie de reciprocitate: ce rost ar
mai avea Raiul, dacă n-ar exista Iadul, ca eventualitate a Răului? Interogaţia retorică este o întrebare filozofică la care gânditorul dă o variantă de
răspuns constând în ideea unităţii contrariilor “Bine/Rău”. 9. Titlul poeziei “Lumina raiului” este o metaforã revelatorie care defineşte
cunoaşterea lucifericã, având rolul de a potenţa misterul. Lumina simbolizeazã binele, ce este pus în evidenţă de flãcãrile iadului. 10. Textul
este construit pe antiteza dintre Bine şi Rău, pe această unitate a contrariilor care asigură Universului stabilitate şi echilibru. Cele doua forţe nu pot
exista una fãrã cealaltã, ele alimentându-se reciproc. Pentru a putea observa binele trebuie mai întâi sã ştim ce înseamnă absenţa sa.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “Familia este aceea care face ca omul sã treacã de la egoism la altruism”(Auguste Comte)
Consider cã afirmaţia lui Auguste Comte este adevãratã, şi isi dovedeşte valabilitatea în viaţa reală a omului.
Susţin această părere, deoarece opinia mea este că pentru a putea avea o familie iubitoare şi o relaţie armonioasã cu cei apropiaţi trebuie să nu te
gândeşti în primul rând la tine, ci sã încerci sã te intereseze cerinţele celor apropiaţi înaintea celor personale.
Un prim argument este acela cã familia îţi este mereu alãturi în momentele grele, iar ajutorul necondiţionat nu poate fi definit de egoism, altruismul
fiind sentimentul ce ne face sã vrem sa ajutãm, fãrã un scop ascuns.
De asemenea, în momentul în care iubeşti un om , este destul de greu să nu te gândeşti la binele sãu înainte de toate şi să nu îi oferi tot ce iţi stã în
putinţã pentru a-i fi mai bine, chiar dacă gestul sau atitudinea ta îţi pot aduce neplăceri. Sprijinul acordat oricărui membru al familiei vine
dinlăuntrul nostru, este o atitudine spontană şi afectivă, chiar dacă această reacţie presupune, uneori, sacrificiu, dar totdeauna gestul înseamnă
dăruire de sine, dragoste şi ocrotir.
În concluzie, egoismul nu poate fi asociat cu familia adevărată sau cu sentimentul de dragoste şi grijã pentru cei apropiaţi, ci doar cu altruismul, cu
plãcerea şi bucuria de a ajuta pe cineva drag, fără însã a urmãri sau aştepta ceva în schimb, ci numai să simţi o imensă satisfacţie.
Varianta 14 1. Polisemia cuvântului “timp”: A trecut ceva timp de când nu ne-am văzut. Mai am timp o jumătate de oră ca să scriu tema la
română. Ion şi Maria au sosit în acelaşi timp. Săptămâna viitoare va fi un timp ploios. 2. Linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru
a delimita apoziţia “departe”, de complementul de loc “La orizont”, pe care-l explică; Linia de pauză din versul al treilea marchează o pauză în
vorbire cu scopul de a accentua chinul căldurii excesive, al dogoarei din timpul verii, având totodată rol stilistic, cu nuanţă metaforică. 3.
Expresii/locuţiuni: în floarea vârstei; a prinde floare; floare la ureche; copil din flori; 4. Cuvinte în relaţie de sinonimie: lan de grâu - spicele; la
orizont - departe; 5. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri din poezie este o caracteristică a poeziei moderne, specifică liricii lui Lucian
Blaga şi sugerează continuitatea ideilor exprimate anterior, procedeu prozodic numit ingambament (enjambament); 6. Tema timpului; motivul
arşiţei; 7. Figuri de stil: Personificarea “fulgere fără de glas” sugerează absenţa tunetelor, fenomenul fiind astfel umanizat, lipsit de agresivitate
sonoră;
zvâcnesc din când în când Comparaţia “fulgere//[…] ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse/ din trupul care le purta” semnifică amploarea
ameninţătoare prin care fenomenul naturii prevesteşte schimbarea vremii caniculare. 8. În ultima strofă a poeziei, principala figură de stil este
personificarea, armonizarea spicelor ce-şi “ţin la piept grăunţele/ca nişte prunci ce sug” cu omul, principalul beneficiar al roadelor. Timpul,
personificat şi el, se scurge încet, “îşi întinde leneş clipele”, apoi adoarme “între flori de mac”. El capătă dimensiuni umane, deoarece la “ureche-i
ţârâie un greier”. Imaginea auditivă a greierilor constituie o muzică ancestrală, cosmică, în armonie desăvârşită cu pământul şi roadele sale. 9.
Titlul poeziei semnifică anotimpul descris în textul liric, fiind exprimat prin substantivul nearticulat ”vară”, care sugerează un spaţiu nelimitat şi un
anotimp încremenit de arşiţa dogoritoare din sufletul poetului. 10. Caracteristici ale descrierii: imagini vizuale (”La orizont […] fulgere/ […]
zvâcnesc din când în când); imagini auditive (”ţârâie un greier”, “cântec de lăcuste”), prezenţa figurilor de stil: epitete (”lungi picioare”),
comparaţii (”fulgere […] ca nişte lungi picioare de păianjen”), personificări (”fulgere fără glas”).
Subiectul al II-lea Vaslui, 29.06.2008

Dragă Emil,
Îţi scriu aceste rânduri cu o mare încărcătură de nostalgie, aducându-mi aminte de un loc în care mi-am petrecut cele mai frumoase zile ale
copilăriei: la stâna bunicului meu din Carpaţii Orientali. De acolo, de sus, se vedea până în depărtare, tot ţinutul, cu o adevărată rapsodie de culori,
de la verdele intens, la stânca maronie, golaşă, de la satele ce păreau nişte mărgele înşirate pe linia orizontului, la sălbăticia locurilor, unde mâna
omului nu a apucat să strice feeria peisajului magnific. Un zvon de ciripit venea de nicăieri, umplea văzduhul cu un farmec neştiut, pe care-l
absorbeai cu nesaţ prin toţi porii, cu toate simţurile în alertă.
Stâna bunicului este o întindere mare de iarbă verde şi grasă, un pâlc de copaci umbroşi mărginesc locul, cerul era albastru şi aproape, că-ţi venea
să pui mâna pe el, iar aerul tare şi limpede îţi producea ameţeală.
Îţi povestesc toate acestea, deoarece urmează să mă duc din nou în vârf de munte, la capătul lumii, unde mă aşteaptă brânză şi lapte pe care numai
bunicul ştie să le amestece cu mămăligă, încât mănânci până simţi că plesneşti. Tu ştii că locuiesc în oraşul Vaslui, tot în zona Moldovei, dar
atmosfera, este poluată şi, deşi strada Primăverii este flancată de pomi şi în fiecare curte există o mare varietate de flori, nimic nu se compară cu
peisajul montan, unde te invit să vii şi să petrecem împreună vacanţa de vară. Ce părere ai? Te aştept cu nerăbdare şi-ţi promit că n-o să regreţi
niciun minut petrecut acolo. Cu drag, Andreea/Andrei Popescu

Varianta 15 1. Sinonime: se liniştesc = se domolesc,; suflet =spirit; veşnic = veşnic; dăinuie = durează; 2. Folosirea virgulelor are în această
poezie diverse roluri. În prima strofă, prima virgulă coordonează prin juxtapunere două propoziţii (”Se retrag în pădure şi-n peşteri
potecile,/gornicul nu mai vorbeşte”). A doua şi a treia virgulă marchează enumeraţia de substantive („păsări, sânge,ţară şi aventuri”) şi de
complemente.(”fără azi, fără ieri”). 3. Câmpul semantic al nopţii: stele, întunericul; 4. Poezia „Somn” de Lucian Blaga se înscrie în
modernism. Una dintre trăsăturile specifice este inovaţia în versificaţie. Scrierea unor versuri cu literă mică este un procedeu numit ingambament
(enjanbament) care asigură continuitatea ideii poetice, care este astfel exprimată într-o frază complexă, formată din mai multe versuri(„Dăinuie un
suflet de adieri,/ fără azi, fără ieri”) 5. Imagini artistice: „Dănţuiesc stele în iarbă”-imagine vizuală şi motorie; „zvonuri surde prin arbori” -
imagine auditivă; 6. Motivul somnului; motivul nopţii; 7. Figură de stil: Enumeraţia „păsări, sânge, ţară şi aventuri” reprezintă simboluri
care compun natura telurică şi natura umană, care capătă un aer liniştit, tihnit la lăsarea nopţii. 8. Incipitul poeziei plasează cititorul într-un
cadru nocturn, când planul cosmic, reprezentat de stele, se întrepătrunde cu cel terestru („iarbă”). În noapte, numai stelele sunt animate, oferind un
spectacol mirific, construit prin personificarea stelelor („dănţuiesc stelele”). Finalul oferă poeziei profunzimea filozofică specifică operei lui Blaga,
prezentând un spaţiu personal, al provenienţei, al originii spirituale a eului liric. În somn (metaforă pentru o stare de linişte, de calm care îi permite
să mediteze şi să reflecteze asupra misterului “ieşirii în lumină”), eul liric simte chemarea sângelui, a originilor sale (comparaţia „sângele ca un
val”). 9. Titlul este o metaforă revelatorie pentru tihna sufletească necesară poetului pentru reculegere, regăsire şi întoarcerea la rădăcini. Într-
un cadru nocturn, când toată natura se domoleşte („Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile,/ gornicul nu mai vorbeşte”; „se liniştesc păsări, sânge,
ţară şi aventuri”, „întunericul fără de martori”) eul liric se cufundă într-o stare profundă de meditaţie asupra misterelor lumii: strămoşii, ieşirea în
lumină, moartea etc.: „În somn sângele meu ca un val, se retrage din mine/înapoi la părinţi”. 10. Modernismul poeziei: prezenţa metaforelor
revelatorii, ingambamentul - ca inovaţie modernistă în structura poeziei; rimă albă, măsura versurilor variabilă.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “Nicăieri nu poate fi omul mai fericit decât în mijlocul familiei sale” (Proverb românesc) Această
afirmaţie este în concordanţă cu părerea mea despre relaţiile interfamiliale şi anume că omul se poate dezvolta armonios, poate trăi în pace şi
mulţumire numai în cadrul unei familii bine închegate şi sănătoase moral.
În primul rând, familia oferă stabilitate, confort şi siguranţă. Oricine se simte protejat, liniştit când ştie că are alături persoane care îi doresc binele,
sunt gata să îl sprijine în mod necondiţionat atunci când are probleme. De altfel, moralistul Slavici îşi începe nuvela “Moara cu noroc” cu un
adevăr universal-valabil, venit din înţelepciunea populară, povaţă pe care o rosteşte bătrâna soacră a lui Ghiţă: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia
lui, că dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”.
În altă ordine de idei, în familie, fiecare se poate bucura cu adevărat de realizări, de împliniri, poate comunica sincer cu ceilalţi, se poate baza pe
sfaturile lor, pe sprijinul şi dăruirea lor totală. Orice împlinire este trăită la cote amplificate, întrucât ea aduce bucuria izbânzii şi în celelalte inimi,
nu numai în sufletul celui care şi-a împlinit un ideal. Asemenea se petrec lucrurile şi într-un eşec, tristeţea fiind împărtăşită cu ceilalţi, încurajarea,
sprijinul moral făcând posibilă revigorarea forţei interioare şi a curajului de a încerca încă o dată.
În concluzie, omul este cu adevărat fericit în mijlocul familiei, cu care împarte bucuriile şi tristeţile, împlinirile şi eşecurile, visurile şi deziluziile.

Varianta 16 1. Sensul cuvintelor: “sporeşte” = înaintează, avansează; “cresc” = se înalţă, se dezvoltă, 2. Llinia de dialog - marchează începutul
vorbirii fiecărei persoane care ia parte la convorbire: ex.“- Unde te duci aşa de grăbit? mă întreabă Ioana. - linia de pauză marchează o apoziţie:
“Moşneagul nostru - Ilie al Amariei - ne-a dat cele mai înţelepte sfaturi.” 3. Sens denotativ: Îngrijorarea se vedea pe fruntea lui plină de riduri.
Sens conotativ: Mihai este în fruntea listei cu olimpicii de la matematică, având cel mai mare punctaj.
4. Prezenţa eului liric: pronumele şi verbele la persoana I singular “eu”, “meu”, “n-am”, să îngân”, “nu reiau. 5. Tema timpului filozofic, tema
naturii. 6. Figură de stil: Metafora revelatorie “În trupul meu timpul sporeşte de la o zi mai firav” este o confesiune poetică în care eul liric
ilustrează trecerea implacabilă şi ireversibilă a timpului, efectele fiind vizibile atât în sine cât şi în natură.
7. Ultima strofă începe cu o enumeraţie “Fosforul şi apa, cărbunele, galbenul sulf”, elementele componente ale materiei pe care timpul le
favorizează, deoarece ele “în lamură dau”. Perenitatea naturii este în antiteză cu efemeritatea omului. Poezia se termină cu o metaforă revelatorie “
Eu trepte în sus – nu reiau”, care reprezintă o sentinţă a eului liric. Condiţia de muritor ilustrează cât de limitat este destinul omului, care trăieşte cu
certitudinea că fiecare zi care trece este o treaptă mai puţin către moarte. 8. Titlul scris în limba latină “Ecce Tempus” (”Iată timpul”) se
identifică în totalitate cu tema filozofică a poeziei. Eul liric sugerează trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului pentru om în contrast cu
regenerarea continuă a naturii: “Numai în arbori inelele anilor/ mereu se lărgesc” - “eu fiul lor, cât de bătrân!”. 9. Expresivitatea poetică
presupune exprimarea plastică a ideilor. În prima strofă, verbele la prezent “se lărgesc”, “sporeşte” permanentizează efectele timpului asupra
arborilor care mereu întineresc, în timp ce, pentru om, timpul se diminuează, devenind “mai firav”. În strofa a doua verbul la conjunctiv “să îngân”
exprimă dorinţa şi năzuinţa eului liric de a fi mereu tânăr, precum “toate popoarele”, dar fără posibilitatea împlinirii visului. În ultima strofă
predomină verbele la prezent “dau”, “cred”, “nu reiau” care accentuează condiţia de muritor a omului în antiteză cu regenerarea continuă a
materiei. 10. Modernismul aduce noi concepţii, tematici, procedee şi abordări în literatură. Ingambamentul este un procedeu stilistic specific
modernismului care constă în continuarea unei idei poetice în versul următor, fără a marca aceasta printr-o pauză, ci numai prin începerea versului
cu literă mică: “Numai în arbori inelele anilor/ mereu se lărgesc”. Tema filozofică a poeziei. Rima este variabilă, iar măsura versurilor inegală.
Subiectul al II- lea

Cluj, 29 iunie 2008

Dragă Andrei,
Nu am mai vorbit demult şi îmi pare rău că nu ţi-am mai scris, dar a fost o perioadă agitată şi plină de evenimente, iar timpul nu ştiu unde zboară
atât de repede, unde se grăbeşte omenirea?!
Deşi a trecut ceva timp de când ai dat bacalaureatul, cred că îţi mai aduci aminte de emoţiile, nesiguranţa de sine şi stările confuze de atunci. Nici
nu-ţi pot reda în cuvinte ce perioadă cu încărcătură emoţională aproape de nesuportat. Sunt fericită să te anunţ că am luat medie mare la examenul
de bacalaureat, peste 9,50 şi victoria aceasta mi-a redat încrederea în valoarea cunoştinţelor mele. Ca urmare, am intrat la Academia de Studii
Economice la toate facultăţile la care am dat examen de admitere, în număr de patru. Nu aş fi reuşit, probabil, să trec peste aceste dificultăţi de
ordin material şi emoţional, dacă nu era mama mea care să mă susţină consecvent în toate situaţiile. Altruismul ei, dăruirea de sine până la
sacrificiu, şi, crede-mă, nu exagerez deloc, m-a inspirat, m-a motivat şi am învăţat de la ea să-mi stabilesc o ierarhie a obiectivelor mele.
Izbânzile la examene mă determină să iau în considerare, în continuare, sfaturile mamei, îndrumările pe care se străduieşte să mi le insufle fără
ostentaţie, ca să mă pot încadra în societate, fără prea mari eforturi de adaptare.
Îţi reamintesc adresa mea, ca să te oblig astfel să-mi scrii şi poate ne întâlnim şi noi vara aceasta, mai ales că este prima mea vacanţă relaxată: Cluj,
str.Florilor, numărul 15. Cu drag, Mihai/ Mihaela

Varianta 17 1. Câmp lexical “umiditate”: moină, apă, umezeală, ud, noroi, stropi, ninge
2. Cratima leagă două cuvinte ca să micşoreze numărul de silabe, păstrând astfel măsura versurilor. Altă funcţiune este de a marca înlocuirea
vocalei iniţiale “î”, în cuvântul încet;
3. Cuvinte derivate de la “a fi”: fiinţă, fire, a fiinţa, a înfiinţa, a desfiinţa, a reînfiinţa
4. Expresii/locuţiuni cu “a sta”: a sta de vorbă; a sta locului; a sta pe bară; a sta ca prostul; a sta la masă; a sta pe gânduri; 5. „Un clavir îngână-
ncet la un etaj” – imagine auditivă „Stropii sar” – imagine vizuală 6. - Prezenţa eului liric: - verbele la persoana I singular– „stau”, „să nu mai
ştiu” - pronumele la persoana I singular –„mea” 7. Punctele de suspensie marchează o pauză mare în cursul vorbirii şi îndeamnă la meditaţie;
Linia de pauză oferă o explicaţie, o variantă de acţiune prin versul “Un bec agonizează, există, nu există”, putând fi consideraţie şi ca o propoziţie
incidentă. În strofa a doua linia de pauză creează o atitudine afectivă a eului liric, o intonaţie deosebită privind exprimarea stării de deprimare
cauzată de iubire/iubită. Linia de pauză din ultima strofă urmează după o comparaţie, completând imaginea deprimantă a oraşului: “Umbra mea stă
în noroi ca un trist bagaj - / Stropii sar,/ Ninge zoios”. 8. În strofa a doua a poeziei „Nocturnă”, George Bacovia prezintă oraşul ce „doarme ud în
umezeala grea”, imagine construită printr-o personificare. Apa, ca în toate creaţiile lirice bacoviene, este un element dezintegrator de materie ce
provoacă eului liric stări de disperare şi degradare psihică, fără soluţie de ieşire din impas: “Şi porţile grele se-nchid”. În oraşul amorţit, atmosfera
este apăsătoare, insalubră de “umezeala grea” („Case de fier în case de zid/ Şi porţile grele se-nchid”), iar iubita face parte din acest decor şi
împrumută trăsăturile lui degradate. 9. Titlul „Nocturnă” este potrivit ales pentru conţinutul poeziei, sugerând în fiecare dintre strofe o trăsătură
specifica nopţii: în prima strofă „un bec agonizează, există, nu există” stând să se stingă; în a doua, oraşul aproape amorţit, inactiv „doarme ud în
umezeala grea”, iar în ultima, “Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj-”.
10.Trăsături simboliste: stări sufleteşti specifice simbolismului sunt tristeţea, spleen-ul, oboseala psihică, disperarea, toate fiind sugerate prin
simbolurile prezente în poezie: umezeala, glodul, agonia becului, piaţa tristă, porţile grele, trist bagaj etc. Imaginea oraşului de provincie ca spaţiu
închis, apăsător şi înăbuşitor, în care eul liric se simte claustrat, fără soluţie de evadare, de eliberare: “Şi porţile grele se-nchid”.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “Când nu găseşti cuvântul, să fii sigur că gândul nu s-a limpezit încă.” (Nicolae Iorga, Cugetări)
Nicolae Iorga opinează că până în momentul în care nu ţi se formează limpede, clar, ideea pe care vrei sa o exprimi, nu îţi găseşti cele mai potrivite
cuvinte cu uşurinţă. După părerea mea, afirmaţia este întemeiată, reflectarea gândirii devenind mai dificilă în momentele în care nu ne găsim
cuvintele pentru a exprima fluent şi coerent ideea pe care vrei să o transmiţi.
În susţinerea acestei opinii, voi aduce câteva argumente şi exemple edificatoare. În primul rând, doza de incertitudine asupra ideii ce urmează a fi
expusă constituie un motiv puternic pentru confuzia exprimării.
Un al doilea argument în sprijinul afirmaţiei de mai sus îl reprezintă necunoaşterea unor termeni adecvaţi prin care să dezvolţi subiectul abordat,
lipsa lecturii fiind evidentă, întrucât numai citind îţi poţi forma un vocabular bogat, în care să găseşti imediat expresiile propice conturării ideilor.
Pe de altă parte, câţi oameni nu vorbesc încontinuu, având o locvacitate (vorbărie) obositoare, la care interlocutorul nu face faţă, renunţă să se mai
concentreze şi nu înţelege nimic În concluzie, consider că atunci când gândeşti şi ai într-adevăr ceva de transmis interlocutorului, când gradul
de cultură nu tinde către zero, găseşti totdeauna cele mai potrivite cuvinte şi poţi impune respect şi consideraţie.

Varianta 18 1. Câmpul semantic al timpului: “ceas”, “veac”, “univers”, “nicicând”, târziul 2. Virgulele din prima strofă· marchează o
enumeraţie de substantive: “hotare, veac, tărâm”. 3. Sinonime: umblăm = mergem, ne deplasăm; cer = boltă; cumpănim = cântărim, chibzuim;
nicicând = niciodată 4. Omonimia cuvântului cer: Ỉn urma avionului a rămas pe cer doar un nor de fum. Îi cer cartea astăzi, la şcoală. 5. Tema
naturii; tema condiţiei omului în lume/ motivul aştrilor; 6. Prezenţa eului liric: pronumele la persoana I plural:”noi”, “ne” şi verbe la persoana I
plural: ”umblăm”, “suntem”, “pierdem” 7. Versul “Hotare, veac, tărâm s-au şters” reprezintă o enumeraţie metaforică pentru trecerea ireversibilă
a timpului şi nemărginirea spaţiului. 8. Cuvintele “cer” şi “pământ” din strofa a II-a se află în relaţii de opoziţie, sugerând elementele esenţiale
care compun Universul, un plan terestru şi un plan cosmic: “tot ce sub noi era pământ” […] “Un cer deasupra ne-a rămas”.
9. Penultima strofă a poeziei începe cu o metaforă sugestivă pentru dorinţele omului, fascinat de evenimente cosmice misterioase, cum este căderea
stelelor, despre care mitologia populară spune că se întâmplă ceva important celui care vede acest fenomen: “Vreo stea când cade din tării,/ fără să
vrei, spre ea te ţii”. De altfel, adresarea directă la persoana a II-a singular are nuanţă sentenţioasă. Aspiraţiile înalte ale omului îl determină să facă
eforturi deosebite ca să prindă steaua strălucitoare, însă numai imaginea îţi rămâne, imposibilitatea realizării idealului dă o notă elegiacă poeziei.
Rima este împerecheată, măsura versurilor este de 8 silabe. 10. Expresivitatea se defineşte prin împletirea modurilor şi timpurilor verbale.
Prezentul gnomic al verbelor exprimă o acţiune continuă, permanentizarea stărilor eului liric: “umblăm”, “suntem”, “pierdem”, “mergem”, “cade”
etc., îmbinat cu timpul trecut ,”era” şi “a rămas”, care sugerează absenţa oricărei finalizări a stării de prăbuşire, de confuzie existenţială.
Conjunctivul verbelor “să vrei”, “s-o prinzi”, “să nu ne-ajungă” exprimă năzuinţa de izbândi, însă totul rămâne la stadiul de dorinţă.
Subiectul al II-lea Sibiu, 29.06.2007

Dragă Rareş,

Îţi scriu aceste rânduri pentru a-ţi povesti cele petrecute la festivitatea de împlinire a o sută de ani de la înfiinţarea şcolii noastre, Liceul Teoretic
“Emil Cioran”, mândria Clujului.
Pregătirile au început cu două săptămâni înainte, pentru a fi siguri că totul va ieşi perfect în acest moment unic pentru noi toţi, elevi şi profesori.
Fiecare clasă şi fiecare elev trebuia să participe efectiv la sărbătoarea liceului, aşa că imaginaţia şi-a spus cuvântul, pe toţi ne-a cuprins o frenezie
fără margini. S-au organizat scenete ancorate în vremea de demult, de la începutul secolului al XX-lea, am imaginat costume, dialoguri şi relaţii
comportamentale din epocă. Alţii au cântat un repertoriu din vremea aceea, însă eu m-am implicat în organizarea festivităţii ca atare. Am conceput
invitaţiile pentru oficialităţi şi foşti absolvenţi şi am ajutat la crearea discursului pe care trebuia să-l ţină şeful de promoţie din anul acesta, care este
coleg de clasă cu mine.
În ziua cea mare totul era pregătit ca la carte. Ghirlandele de flori, baloanele şi pancartele cu cele mai surprinzătoare texte de bun-venit au fost
atracţia principala pentru cei care ni s-au alăturat la această “seculară” sărbătoare.
În final, s-au oferit coroniţe şi diplome elevilor merituoşi, iar medalia omagială a fost înmânată invitaţilor. Toţi aveau în privire o încântare
nemărginită şi o bucurie greu de controlat.
Să ştii că unul dintre absolvenţii liceului nostru, promoţia 1981 este profesor de matematică la un liceu din Sibiu, dar nu la tine la şcoală. Când ne
vom întâlni am să-ţi arăt diploma pe care am primit-o şi de care sunt foarte mândru. Cu drag, Alexandru/ Alexandra

Varianta 19 1. Antonime: crispate = destinse; strălucit = opac; înfăşoară = desfăşoară,; îmbelşugat = sărăcăcios; 2.Virgula din primul vers
marchează stilistic o enumeraţie. Cea de-a doua virgulă este o respiraţie în interiorul versului şi o licenţă poetică, întrucât desparte subiectul
multiplu de predicat. Cele două puncte atrag atenţia asupra explicaţiei sub forma descrierii prin imagini vizuale. Virgula din finalul celui de-al
treilea vers desparte regenta de subordonată. 3. Sens conotativ: În neguri de trecut, Ştefan cel Mare trăieşte prin faptele de vitejie. Mă copleşesc
nouri de melancolie. 4. Schimbarea categoriei gramaticale: “De-un strălucit albastru viziunea lui e plină” 5. Imagini artistice ale copacului:
“mii de crengi crispate”, “casca lui de frunze”, “rod îmbelşugat” 6. Figură de stil: Personificarea copacului, căruia i se atribuie trăsături umane:
“hipnotizat”, “ar vrea/ Să sfarăme”, “să bea” 7. Lirism obiectiv: Pronumele şi verbele la persoana a III-a singular: “ar vrea “, “să bea”, “nu-i
goneşte”,”lui”, “îl înfăşoară”. 8. Poezia “Copacul” de Ion Barbu este un sonet, poezie cu formă fixă în care ultimele două strofe sunt terţete.
Secvenţa lirică începe cu o conjuncţie adversativă, care aşază în relaţii de opoziţie ipostaza anterioară a copacului cu aceea din finalul poeziei.
Toamna, definită prin epitetul augmentativ în inversiune “augusta toamnă”, înfăşoară copacul în culorile apusului de soare, iar copacul se pleacă
recunoscător sub greutatea roadelor, ocrotite de “casca lui de frunze”. Echilibrul universal este asigurat de legile nescrise ale existenţei, epitetul în
inversiune “obşteasca armonie” asigurând lumii împăcarea cu sine şi gratitudinea pentru “rod îmbelşugat: “În toamna lui, copacul se-nclină către
glie”. 9. Titlul format din substantivul comun, articulat “Copacul” metaforizează poetul, artistul, omul creator de frumos, care, asemenea
copacului, rezistă tuturor vicisitudinilor vremii şi reuşeşte să aibă “rod îmbelşugat”. Poezia redă, prin imaginarul artistic specific barbilian, soarta
oarecum blestemată a artistului care, aflat în toamna vieţii, a creat roade bogate, acestea putând fi opera artistică. 10. Descrierea - ca mod de
expunere în creaţiile lirice: imagini artistice: vizuale (”Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat”); figuri de stil: personificarea (vezi pct.6),
epitete în inversiune: “limpedea lumină”, “umeda perdea”, “obşteasca armonie”.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “La toate popoarele civilizate viaţa de familie este baza ordinii sociale şi de stat.” (Valeriu Branişte)
Sunt perfect de acord cu afirmaţia lui Valeriu Branişte, aceea că “La toate popoarele civilizate viaţa de familie este baza ordinii sociale şi de stat”.
Ca prim argument, menţionez faptul că educaţia primară a copilului este făcută de părinţii acestuia, care trebuie să imprime în mentalitatea
micuţului normele de conduită valabile în societate şi să îi insufle concepţia de bun cetăţean. Dacă acestea nu sunt înfăptuite până la o anumită
vârstă, de regulă până la 7 ani, copilul nu va mai recepta cu uşurinţă faptele şi atitudinile din jur şi va avea o gândire confuză sau săracă.
În al doilea rând, este cunoscut şi demonstrat ştiinţific faptul că majoritatea infractorilor şi a delincvenţilor juvenili provin din familii dezbinate sau
cu grave probleme comportamentale, cum ar fi consumul abuziv de alcool şi de substanţe ilegale (droguri), violenţă fizică şi verbală, boli psihice
etc. De aceea, statul încearcă să îndepărteze copii abuzaţi din căminul lor şi să îi plaseze în grija unor asistenţi maternali sau chiar să fie propuşi
spre adopţie, dacă părinţii lor decad din drepturi. Aceste măsuri sunt considerate şanse reale pentru micuţii năpăstuiţi să se integreze în societate şi
să fie ţinuţi departe de ilegalităţi.
În concluzie, viaţa de familie armonioasă oferă societăţii cetăţeni cu simţ civic şi comportament social adecvat.

Varianta 20 1. Sinonime: posomorâtă = tristă; întocmire = înfăptuire, alcătuire; renunţare = abandon; necuprinsă = nemărginită, imensă
2. Liniile de pauză din primul vers al ultimei strofe marchează o metaforă explicativă pentru imaginea apei, prin apoziţia
“-Şerpuitoare formă veşnic vie -”. 3. Câmpul semantic al naturii: câmpie, stânci, mări, apă; 4. Meteorologii anunţă o vreme caldă, cu puţine
precipitaţii. Vremea rochiilor cu crinolină a trecut de mult. 5. Imagini artistice dinamice: imaginea munţilor:”un braţ semeţ au repezit spre
fire”; imaginea apei: “şuvoiul apei neîncăpătoare/-şerpuitoare formă veşnic vie-” 6.Versul ”Un braţ semeţ au repezit spre tine” reprezintă o
imagine vizuala ce simbolizează importanţa pe care aceştia o au în natură, naşterea geologică fiind “un spasm încremenit” cu trăinicie eternă “de
granit”. 7. Figură de stil: inversiuneametaforică “vasta strălucire” accentuează imensitatea srălucirii naturii şi asigură realizarea rimei îmbrăţişate
a poeziei. 8. Aparţinând etapei parnasiene a creaţiei lui Ion Barbu, poezia „Munţii” are o structură fixă, specifică sonetului, în care eul liric
transfigurează prin intermediul imaginarului poetic viziunea sa despre natura impunătoare. Se manifestă aici lirismul obiectiv, prin care se
construieşte un joc al formei şi al imaginii: forma munţilor care se înalţă semeţi şi repeziţi, imaginile stâncilor şi ale apei care îşi fac loc printre
stâncile munţilor şi şerpuiesc prin câmpii pentru a ajunge la punctul de vărsare “către mări odihnitoare”. 9. Trăsături ale descrierii: - figuri de
stil: personificări (”dorul lor nebiruit/ Îl logodi cu vasta strălucire”) - imagini vizuale: “Şuvoiul apei neîncăpătoare”. 10. sugestia este dată de
bogăţia procedeelor artistice: imaginile vizuale (”Şuvoiul apei neîncăpătoare”) şi de figurile de stil: epitete (”braţ semeţ”,”şerpuitoarea formă”,
“mări odihnitoare”)
Subiectul al II-lea

Dragii mei bunici,

Încep prin a vă mulţumi pentru cadoul trimis care îmi este de foarte mare folos. Nici nu mă aşteptam să primesc atâtea cadouri. Îmi pare foarte
rău că nu aţi putut sa fiţi cu mine într-o zi atât de importantă , însă am înţeles că o să ne vedem cât de curând.
Am avut parte de cea mai frumoasă aniversare. Pe lângă felicitările, cadourile şi urările din partea celor dragi, am avut parte şi de o incredibilă
surpriză din partea colegilor, care mi-au pregătit o petrecere-surpriză.
Totul a inceput cu un telefon misterios de la o colegă, prin care mă ruga să merg până la ea, sub pretextul că a lipsit de la şcoală şi are nevoie
de caietele mele, însă când am ajuns la scara blocului, am văzut că era intuneric peste tot. Acest fapt mi-a trezit mici bănuieli că se întâmpla ceva
neobişnuit. Ezitând, m-am îndreptat spre uşa ei, am bătut încet când, deodată, uşa se s-a deschis brusc şi o explozie de artificii a luminat un tort
enorm, iar treizeci de copii au început să câte „La mulţi ani”. Petrecerea a durat până dimineaţa pentru că atmosfera a fost prietenoasă şi veselă.
Abia astept să vă văd şi să vă povestesc şi celelalte intâmplări incredibile ce au avut loc în ultima perioadă, de când nu ne-am întâlnit.
Cu dragoste, nepotul/nepoata voastră iubitoare,
Tudor/ Teodora
Varianta 21 1.Sinonime: beznă = întuneric; taine = secrete; deşertăciune = zădărnicie, nimicnicie; scânteiere = lumină 2. Semnele de
punctuaţie din ultima strofă: - prima virgulă coordonează adversativ două propoziţii; - a doua virgulă marchează coordonarea disjunctivă, a doua
propoziţie, eliptică de predicat, începând cu “sau”; - punctul marchează încheierea frazei (enunţului) 3. Omonimia cuvântului “cer”: *Un cer
albastru-vineţiu se întrevede printre nori. *Aş vrea să-i cer mamei un cadou mai special. 4. Rima împerecheată, măsura de 13-14 silabe
5. Utilizarea persoanei a II-a pronominale şi verbale: Verbele şi pronumele la persoana a II a atestă adresarea directă a eului liric către poetul
necunoscut, către poetul-simbol al artistului, definind lirismul subiectiv. 6. Motivul visului, tema condiţiei poetului/artistului în lume
7. Semnificaţia unei figuri de stil din prima strofă: Metafora “altarului visat” ilustrează aspiraţia oricărui poet de a realiza o operă unică, ideală prin
valoare artistică, prezenţa substantivului “altar” conferind creaţiei valenţe sacre. 8. Comentarea ultimei strofe: Poezia „Poetului necunoscut”
este o artă poetică a lui Tudor Arghezi, prin care se evidenţiază atotputernicia cuvântului în Univers. În concepţia lirică a poetului, cuvântul este
omnipotent şi încărcat cu forţă creatoare pentru revigorare spirituală:„ai să umbli prin suflete-n cuvinte”. Prin metafora blestemului -„s-asculţi de
el (blestemul)”-, eul liric sugerează ideea că patima creaţiei este înrădăcinată în fiinţa poetului, fiind atras structural şi în mod decisiv de puterea
cuvântului care „leagă şi dezleagă” orice. Harul artistic are origini divine, este statornicit “din veac în veac” în inima poetului şi constituie pentru el
viaţa însăşi. Prin lirismul subiectiv, reprezentat de adresarea directă (pronume la persoana a II a ) autorul dă poeziei un ton sentenţios, dar şi
prevenitor despre condiţia artistului în lume. Prozodia se înscrie în modernism: versurile sunt inegale, măsura este variabilă, iar rima împerecheată.
9. Titlul „Poetului necunoscut” certifică faptul că această creaţie lirică este o artă poetică, fiind totodată o adresare directă către oricare împătimit al
scrisului, sugerat de epitetul “necunoscut”. Titlul are şi nuanţă sentenţioasă, eul liric dă sfaturi unui interlocutor imaginar, care ar putea fi propriul
eu creator, propria nelinişte provocată de atotputernicia Cuvântului. 10. Expresivitatea poeziei este dată de folosirea verbelor la conjunctiv şi
viitor, care exprimă patima creaţiei şi o proiectează într-un timp nedefinit, neidentificat, permanentizând-o, iar imperativul „să n-ai deşertăciune”,
la forma negativă, dă poeziei un ton familiar, stabilind o legătură intimă între generaţii de poeţi, prin condiţia comună pe care o au în Univers.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi”(Eminescu)
Afirmaţia „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi” are valabilitate şi în societatea de astăzi, în sprijinul acestei opinii aduc
următoarele argumente:
În primul rând, în orice anunţ de angajare se specifică faptul că de la viitorul angajat se cere neapărat „dorinţa de muncă”. Cei care nu au chef să
trudească nu sunt nici măcar invitaţi la interviu.
Un alt argument adus în favoarea acestei afirmaţii este faptul că cei mai săraci oameni sunt cei leneşi, cei cărora nu le place munca şi nu pot păstra
niciun serviciu, oricât de puţin solicitante ar fi îndatoririle lui ca angajat.
În ultimă instanţă, evidenţiez ideea că, într-o lume atât de modernizată , tehnologizată, unde roboţii iau locul oamenilor în fabrici, uzine etc, omul
trebuie să înveţe să-şi schimbe orizontul, să înveţe noi îndeletniciri pentru a putea să-şi găsească un alt loc de muncă, or, cei leneşi nu au nicio
şansă de a trăi decent, de a-şi întreţine familia. Cei mai mulţi dau vina pe neşansă, dar “norocul şi-l face omul” prin strădanie, inventivitate şi
dorinţă de progres.
Având în vedere cele afirmate mai sus, nu pot concluziona decât că Eminescu a exprimat una dintre cele mai profunde observaţii privind societatea
din orice timp şi anume că „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru cei leneşi”, afirmaţie demonstrată prin argumentele expuse.

Varianta 22 1. Antonime: sonoră = tăcută; veche = nouă; plecarea = sosirea; jalea = bucuria, veselia 2. Cratima leagă două cuvinte, cu scopul
de a se rosti două silabe în loc de trei, păstrând astfel măsura şi ritmul versului 3. Expresii/locuţiuni cu substantivul “casă”: casă de piatră; om de
casă; a face casă bună cu cineva; casă de cultură; 4. Câmp semantic: oră, secundă, cadran, limbile, ceasul, vremea, ornic 5. Imagini vizuale
cromatice: “gara cenuşie”; “cade-n geam zăpada”; “palidul cadran” 6. Tema iubirii; tema timpului; motivul despărţirii. 7. Lirismul
subiectiv este motivat de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale care confirmă prezenţa eului liric în poezie: verbe şi pronume la persoana I : “am
plecat”, “am auzit”, “ne”, “noastră”; adresarea directă prin pronume şi verbe la persoana a II-a singular: “tale”, “ai simţit”, “ai împăcat”, “visezi”,
“ai stat”, “tu”. 8. Figura de stil: “noiembre prelungă şi sonoră” - epitet dublu - simbolizează eternizarea stării de melancolie a celor doi
îndrăgostiţi (”amândoi”) pentru trecerea timpului şi neputinţa împlinirii iubirii, 9. Ultima strofă a poeziei începe cu o interogaţie retorică,
prin care eul liric sugerează trecerea timpului, care ar fi putu vindeca suferinţa iubirii sau ar fi putut-o amplifica. Următoarele trei versuri se
constituie într-o amplă interogaţie retorică şi adresarea directă prin verbe şi pronume la persoana a II-a: “visezi”, “ta”, “tu”, “ai stat”, “s-asculţi”.
Eul liric imaginează starea de nelinişte a iubitei care suferă pentru dragostea pierdută, la care ea visează în ceasul înserării. Imaginea vizuală “cade-
n geam zăpada” şi imaginea auditivă “bătaia s-asculţi” amplifică starea de sugerează “răceala” interioară şi bătăile inimii care tânjeşte după iubire.
10. Titlul este exprimat printr-un substantiv nearticulat “Despărţire”, prin care Arghezi sugerează starea de nefericire, de deprimare manifestată în
orice situaţie a unui cuplu care se destramă. Semantica acestui cuvânt sugerează şi intervalul de timp când doi îndrăgostiţi stau despărţiţi, sens
justificat prin bogăţia câmpului semantic al “timpului”.
Subiectul al II-lea

Timişoara, 29.06.2008

Dragă Alin,
Mă bucur nespus că mi-am făcut puţin timp pentru a-ţi scrie câteva rânduri, să-ţi povestesc ce-am mai făcut în ultimul timp. După cum ştii şi tu pe
propria piele, este un an greu în care trebuie să facem eforturi foarte mari pentru un viitor mai sigur, însă totdeauna se impune şi puţină recreere, că
altfel cedezi nervos. Relaxarea mea a constat în participarea la festivitatea organizată cu prilejul centenarului liceului nostru. A fost un eveniment
spectaculos, prin care s-a evidenţiat atât spiritul naţional al românilor, cât şi spiritul european pe care încercăm să-l adoptăm cu brio.
Cu siguranţă, ai fi fost încântat să participi la o astfel de manifestare, unde atmosfera plină de culoare, cântec şi voie bună ne-a emoţionat atât de
mult, încât am uitat şi de examenele ce se întrevăd din ce în ce mai aproape. Colegii mei au organizat un concurs de cultură generală, cu întrebări
distincte despre istoria liceului, la care răspunsurile spontane şi pline de vitalitate au stârnit ropote de aplauze.
Sărbătorirea liceului a căpătat perenitate prin participarea numeroasă şi prin implicarea emoţională a tuturor invitaţilor. Poate că am fost cam
patetică, însă, crede-mă, că şi tu ai fi rămas impresionat de măreţia festivităţii.
Abia aştept să ne relaxăm după examene şi să mergem într-o excursie la munte, ca în alte vacanţe.

Te îmbrăţişez cu drag, Sorin/Sorina

Varianta 23 1. Expresii/locuţiuni: e strigător la cer; diferenţă ca de la cer la pământ; a ajunge în cer; a face gaură-n cer; e picat din cer; nedreptate
strigătoare la cer; 2. Prin eliminarea ultimei virgule din versul “Nămoluri fierte, grele, de asfalt”, ar rezulta că substantivul “de asfalt”, prin
schimbarea funcţiei sintactice din atribut în complement, ar restrânge enumeraţia la doi termeni în loc de trei, apoi s-ar modifica şi sensul
comunicării, înţelegându-se că nămolurile ar conţine asfalt. 3. Sens conotativ: Discursul despre pericolul de a consuma droguri n-a dat roade.
Bunicii mei au casa în capul satului. 4. Câmp semantic “înger”: “fericirile”, “cerul”, “Tăria”
5. Adverbul “mai” este folosit în versul “îngerul meu îşi mai aduce-aminte” pentru a exprima ideea că îngerul păstrează amintirea timp îndelungat.
6. Tema sacrului; motivul îngerului 7. Comparaţia “Cerul la gust i-ajunge ca un blid/ Cu laptele amar şi agurid” sugerează ideea că relaţia
omului cu Divinitatea s-a degradat, existând pericolul desacralizării lumii. 8. Ultimele două versuri. Conjuncţia “căci”, cu sens concluziv şi
explicativ, sugerează o consecinţă cutremurătoare a întregii idei poetice, aceea a pericolului desacralizării lumii. În contact cu oamenii, îngerul se
molipseşte de relele acestora şi nu-şi mai găseşte locul în cer (“oriunde capul caută să-şi puie/ Locu-i spinos şi iarba face cuie”). Bolnav de
monotonie şi de tare umane, îngerul devine total dezinteresat de viaţă şi de culoare (“ Livada, câmpul şi-au pierdut şi floarea/ şi roadele şi frunza şi
culoarea”), chinuit de “buba pământească” apărută pe “trupu-i alb” ca simptom ameninţător pentru desacralizarea omenirii.
9. Titlul “Heruvim bolnav” sugerează pericolul care pândeşte omenirea şi anume acela de a-şi pierde spiritualitatea, întrucât heruvimul este îngerul
aşezat de Divinitate să vegheze cărarea ce duce la pomul vieţii. Aşadar, dacă heruvimul care ocroteşte omenirea de păcate s-a contaminat de
“boală”, el devine neputincios în faţa relelor care “încolţesc” şi sunt pe cale să evolueze în lume. 10. Trăsături moderniste:
- intelectualizarea poeziei – viziunea filozofică a raportului spiritual dintre om şi Divinitate (demitizare) - limbajul artistic original: estetica
urâtului realizat prin relaţii de opoziţie - “Livada, câmpul […]floarea” în opoziţie cu “Apele negre […] Nămoluri fierte, grele”; “trupu-i alb” în
opoziţie cu “o bună pământească”.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “O familie trebuie să fie unită şi solidară, căci altfel nenorocul bate la uşă” (Thomas Mann)
Sunt întru totul de acord cu afirmaţia lui Thomas Mann, aceea că “ O familie trebuie să fie unită şi solidară, căci altfel nenorocul bate la uşă.”
În primul rând, consider că înţelegerea, comunicarea şi bunăvoinţa sunt trei lucruri esenţiale pentru a te putea integra în societate, atât ca individ,
cât şi ca grup. Se ştie deja că “unirea a făcut puterea” unui colectiv, a unei familii şi, prin contrast, dezbinarea a dus la destrămarea sigură a
acestora. Dacă membrii unei familii au interese divergente, se suspectează reciproc şi nu există o relaţie afectivă între ei, dezbinarea este iminentă,
destinul fiecăruia evoluând spre eşec. Scriitori importanţi au ilustrat în operele lor acest aspect social, ca,de pildă, George Călinescu în romanul
“Enigma Otiliei”. Relaţiile degradate evidente în cadrul familiei Tulea, în care mama exercită o autoritate nefastă asupra dezvoltării personalităţii
copiilor, iar tatăl este complet indiferent faţă de creşterea lor, ori relaţiile dintre fraţii Aglae Tulea-Costache Giurgiuveanu care se urăsc din motive
meschine, argumentează cu persuasiune afirmaţia de mai sus.
În altă ordine de idei, familia îţi poate da o forţă interioară, o încredere în sine extrem de benefică prin faptul că, dacă simţi sprijinul necondiţionat
al celor apropiaţi, solidaritatea lor iubitoare, poţi învinge în viaţă toate obstacolele.
În concluzie, o familie “unită şi solidară” poate asigura fiecăruia dintre membrii săi, un echilibru sufletesc şi o siguranţă în forţele proprii, care nu
poate aduce decât fericire şi izbânzi în viaţă.

Varianta 24 1. Antonime: larg # strâmte; zilele # nopţii; ieri#azi; răsună # tăcute/mute 2. Cratima ajută la păstrarea măsurii şi a ritmului,
legând două cuvinte şi formând o singură silabă; totodată creează muzicalitate la nivelul versului. Semnul exclamării evidenţiază dorinţa eului
liric, aceea ca „măcar un glas de goarnă” să răsune în lume. 3. Scopul: „ca să cânte” 4. Rolul stilistic al conjuncţiei „de” în cadrul celei de-a
doua strofe este de a evidenţia, a sublinia dorinţa eului liric pentru viaţa, pentru manifestarea acesteia , întrucât „de”, cu valoare de „dacă”, intră în
construcţii verbale aflate la modul condiţional optativ: „de-ar răsuna”, „de s-ar clăti”, verbe ce exprimă o dorinţa”. 5. Măsura versurilor este de
13-14 silabe, iar rima încrucişată. 6. Tema: condiţia de muritor omului în lume; Tema: Timpul efemer; Motivul nopţii, al înserării
7. Metafora “cripta nopţii” ca şi comparaţia personificatoare “Zilele albe” […]/ Ca nişte bărci tăcute” simbolizează condiţia de muritor a omului,
faptul că timpul se scurge ireversibil, sugerând iminenţa morţii. 8. Ultima strofă a poeziei debutează cu verbul la condiţional optativ precedat
de prepoziţie, „de-aş fi”, care exprimă dorinţa eului liric de a trăi în eternitate: „De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung”. Metafora,
„cioplit cu dalta-n lung”, semnifică totalitatea încercărilor la care a fost supus sinele poetic, situaţii ce i-au modelat/ erodat întreaga fiinţă – trup şi
suflet, poetul autoincluzându-se, astfel, în lumea muritorilor. Metafora „stei de stâncă” poate sugera neclintirea şi tăria artistului, dar şi forţa
creaţiei sale, singura pe care a slujit-o cu credinţă şi care poate fi o treaptă spre eternizare: “Cu templu în spinare, cărui slujesc de treaptă”.
9. Titlul acestei poezii, „Toamnă de suflet” scrisă de Tudor Arghezi, este o metaforă care simbolizează amărăciunea, mâhnirea ce pune stăpânire pe
sufletul eului liric, aflat în toamna existenţei. Tonul elegiac sugerează ideea timpului ce se scurge ireversibil şi implacabil pentru om, pe măsură ce
„zilele albe […] au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute”. Seara şi întunericul cuprind întreaga fire: „În şirul vieţii noastre întreg, se face seară”,
imagine ce sugerează apropierea morţii. Eul liric încearcă să se mai agaţe de ultima sa speranţă, suportul religios, dar este dezolat când realizează
că „straja de sus şi-a luat răgaz”. Refugiul spiritual rămâne poezia, ca templu măreţ al propriei creaţii artistice.
10. Lirismul subiectiv se realizează prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului poetic: verbe la persoana I singular „aş fi”, „aş sta”, “s-
aştept”, „să ajung”, „slujesc”. Singurul pronume la persoana I este la numărul plural, “noastre” sugerează faptul că eul liric se autoinclude în
omenire, prin acelaşi destin de muritor.
Subiectul al II-lea

Cluj-Napoca, 29.06.2008
Dragă Alexandru,

Iată că am ajuns la sfârşitul liceului, în perioada examenelor. N-aş fi crezut că timpul trece atât de repede… Dar încerc să nu mă stresez prea mult,
ci să-mi menţin echilibrul. Şi să vezi la ce am recurs ca să mă relaxez:
În perioada 20-25 iunie a.c., am fost în staţiunea Băişoara, la Serbările muntelui, eveniment organizat anual în cinstea mediului alpin. Peisajul este
de o splendoare ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Am plecat mai mulţi colegi din liceu şi această deplasare la înălţimi de peste 2000 de metri ne-a
purificat la minte şi la trup. Dacă ai şti câtă exuberanţă ne inoculează muntele, câtă energie oxigenează creierul, ai veni şi tu aici în fiecare
săptămână, mai ales că vieţuieşti la Călăraşi, adică la câmpie. A avut dreptate cine a zis că tinereţea se găseşte la munte – aer curat, verdeaţă,
linişte…
Revenind la eveniment, cel mai mult mi-au plăcut concursurile, că s-au organizat multe concursuri, incendiare aş putea spune, pentru noi, tinerii, şi
s-au acordat o mulţime de premii. Din păcate, nu am reuşit să câştig nimic, dar am făcut cunoştinţă cu băieţi şi fete de vârsta noastră, care învaţă în
Băişoara, dar, din păcate, şi ei sunt prinşi cu pregătirea pentru bacalaureat şi admiterea la facultate.
Oricum, o astfel de activitate te scoate din monotonie şi pe mine m-a făcut să uit pentru o zi g rija examenelor. Ştiu că nu ai fi avut posibilitatea să
vii, dar sper că anul viitor să mă vizitezi şi să mergem împreună la Serbările muntelui.
Până atunci, revin cu picioarele pe pământ şi îţi urez succes la examene! Cu drag,
Andrei/Andreea

Varianta 25 1. Sinonime: se-adumbrea = se întuneca; mat = opac; clinchet = sunet de zurgălăi, de clopoţel; stins = estompat, şters
2. Virgula marchează o enumeraţie, iar punctele de suspensie sugerează continuarea enumerării, în fantezia cititorului/poetului: “pe statui, pe
cabluri, peste iarbă…” 3. Expresii/locuţiuni cu “aer”: o gură de aer; a-şi da aere; aer cald; a fi în aer; în aer liber; a pluti ceva în aer;
4. Timpurile verbale sunt imperfect şi perfect compus, ceea ce exprimă o acţiune trecută de curând, dar nefinalizată, ci prelungită, perpetuată într-o
continuă emoţie cauzată de iubirea ardentă a îndrăgostiţilor: “adumbrea”, “ne sărutam”, “ne-nfăşura”, “nu ne-a lovit”. 5. Imagini auditive:
“clinchet stins”, “bate-n arbori ora” 6. Tema iubirii; motivul sărutului
7. Figura de stil:”clinchet stins” metaforă şi imagine auditivă care sugerează emoţia puternică pe care o simte îndrăgostitul, la atingerea delicată a
umărului, bătăile inimii amplificând fiorul lăuntric al eului liric. 8. Titlul, reprezentat printr-un substantiv articulat, “Sărutul”, defineşte
sentimentul de iubire tinerească şi unicitatea experienţei pe care eul liric o trăieşte, probabil, pentru prima oară în viaţa. Chiar din prima strofă,
îndrăgostitul exprimă bucuria sărutului în public, “în pieţe şi în scuaruri”, deşi cei doi îndrăgostiţi se simt singuri pe lume: “un aer mat ne-nfăşura,
şi nimeni nu ne-a lovit vreodată cu privirea”. Finalul poeziei marchează începutul iubirii intense, fericirea până la cer dă sentimentului valenţe
înălţătoare: “Luceau intens, presate de un cer/ pe care-l începea iubirea noastră”. 9. Trăsături neomoderniste: - configuraţia iubirii într-un lirism
pur, în care emoţia este reală, asumată de eul liric; - limbajul artistic se distinge prin ambiguitatea expresiei: “steaua neagră a părului tău scurt” –
metaforă - ingambamentul - continuarea ideii din versurile anterioară, fără a se marca versurile prin majusculă (”scindare a unei unităţi lexico-
sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite”- “Dicţionar de ştiinţe ale limbii”, Ed.Nemira) 10. Ultima strofă începe prin conjuncţia copulativă
“şi”, care nu are această funcţiune, ci continuă emoţia sentimentului de iubire, care ajunge la fericire şi extaz. Martorii îndrăgostiţilor, păsările, sunt
un simbol al zborului, al simţământului înălţător care atinge cerul, ca punct de plecare al iubirii: “un cer […] pe care-l începea iubirea noastră”.
Enumeraţia “pe bănci/ şi pe statui, pe cabluri, peste iarbă” compune cadrul neomodernist al iubirii, în poezia anilor ‘60. Imperfectul verbelor “se
coborau”, “luceau”, “începea” ilustrează expresivitatea strofei, sugerând continuitatea sentimentului de dragoste.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului.” (Nicolae Iorga, “Cugetări”)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga, “Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului”, ambele valenţe ale
prieteniei fiind la fel de riscante
Un prim argument ar fi că prietenia cu duşmanul este periculoasă, întrucât el poate afla o mulţime de intimităţi, de fapte sau atitudini personale,
care ar constitui adevărate “îndrumări” pentru îndeplinirea scopului său de a-ţi face rău, atunci când se iveşte ocazia.
Duşmănia prietenului este chiar mai primejdioasă, deoarece el îţi cunoaşte cel mai bine slăbiciunile, punctele vulnerabile, secretele şi este, de
asemenea, ultima persoană de la care te-ai aştepta să te lovească, de unde rezultă că el te poate doborî cel mai uşor.
În ambele cazuri, relaţia presupune ipocrizie: duşmanul se preface că-ţi este prieten şi te distruge după ce îţi află slăbiciunile, iar prietenul devenit
duşman simulează sinceritatea pentru a-ţi “adormi” bănuielile. Putem lua un exemplu din literatură, pe Ion, care se împrieteneşte cu George Bulbuc
doar pentru a ajunge la Florica, ceea ce duce la un destin nefericit pentru amândoi.
În concluzie, raţiunea trebuie să domine orice relaţie, fie de duşmănie, fie de prietenie, ca să poţi discerne adevărul despre fiecare dintre cei ce vor
să pară apropiaţi. În viaţă, să nu uiţi nicicând proverbul popular:“Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”.

Varianta 26 1. Sinonime: miraj = iluzie, închipuire, nălucire; întregi = compleţi, integrali, 2. Punctul, ca semn de ortografie, se foloseşte
după majoritatea abrevierilor, după cele care păstrează una sau mai multe litere din partea iniţială a cuvântului: Scrisoarea Băncii era datată 23 ian.
a.c. şi mă anunţa că sunt restantă cu plata ratelor. Virgula, ca semn de ortografie, se foloseşte în interiorul locuţiunilor adverbiale, între interjecţii
identice, între cuvinte care se repetă. (DOOM-2): Cu chiu, cu vai mi-a înapoiat volumul pe care i-l împrumutasem anul trecut. Pupăza şi-a anunţat
zgomotos prezenţa: cioc, cioc, cioc. Speram că doar, doar îl voi îndupleca. 3. Expresii/ locuţiuni cu "a intra": a intra la apă, a intra în vorbă
cu cineva; a intra în bucluc; a intra în vigoare; a intra în joc; a intra în voie cuiva; a intra la facultate; 4.Polisemia cuvântului "perdea": Fata s-
a ascuns repede după perdea, dar tot am zărit-o. În ultima vreme, bancurile fără perdea au luat amploare. O perdea de fum acoperea peisajul.
5. Figuri de stil: "colţul inimii noastre" - metaforă; "albe spume" - epitet în inversiune; "mării [...] albastre" - epitet cromatic; 6. Mărcile lexico-
gramaticale care atestă prezenţa eului liric şi, deci, existenţa în text a lirismului subiectiv (reflexiv) sunt verbele şi pronumele la persoana I plural:
"suntem", "noastre" şi interjecţia cu valoare afectivă, "O". 7. Tema: misiunea artistului în lume; motive: cuvântul, ochiul; 8. Enumeraţia
“suntem aici/ în viaţă întregi şi în lucrare” are rolul de a eterniza prezenţa românilor pe aceste meleaguri, care sunt nemuritori prin ceea ce
înfăptuiesc mereu, idee ilustrată prin verbul la persoana I plural "suntem" şi substantivul "în viaţă". 9. Caracteristici ale
neomodernismului: - limbajul artistic se distinge prin ambiguitatea expresiei: "cuvinte scrise cu colţul inimii noastre" – metaforă -
ingambamentul - continuarea ideii din versurile anterioare, fără a se marca fiecare vers prin majusculă ("scindare a unei unităţi lexico-sintactice
prin dispunerea ei în versuri diferite"- "Dicţionar de ştiinţe ale limbii", Ed.Nemira) . 10. Ultima strofă a poeziei începe cu o conjuncţie
adversativă "Însă", care accentuează valoarea spirituală a românilor. Enumeraţia compune ideea că existăm dintotdeauna şi mereu pe aceste
meleaguri, într-o unitate naţională şi un devotament patriotic ce definesc specificul acestui popor: "Însă pentru cei ce suntem aici/ în viaţă, întregi
şi în lucrare". Forţa cuvântului, care în concepţia lui Nichita Stănescu are materialitate, este tăios, are "lamă de brici", dar şi tandru şi miraculos:
"intrând în miracol, cu tandră mirare". Verbul "suntem" la prezentul gnomic şi gerunziul "intrând" constituie expresia certă a continuităţii
românilor în patria lor.
Subiectul al II-lea Continuarea unui dialog pe tema prieteniei
["- Alexandre, spune-mi, te rog, ce părere ai despre alegerea prietenilor? Trebuie să-mi aleg prieteni dintre bătrâni sau dintre cei tineri?
- Cred că e bine să ii şi printre unii şi printre alţii. Iată ce spunea G.Călinescu, în Cronica optimistului: «Bătrânii au experienţă, respect
de trecut şi de tot ce este măreţ, cruţare faţă de semeni, statornicie, fiindcă ei înşişi au învăţat a preţui legământul trainic între oameni. Însă, dacă
stai numai între bătrâni, îmbătrâneşti. Ei se tem de tot ce-i nou, sau de frica de a nu-şi pierde liniştea, se dau cu vremurile noi prea impulsiv şi
nesincer. Tinerii sunt entuziaşti, iubitori de omul cu înţelepciune, dar câteodată sunt necumpătaţi şi pre orgolioşi."]
- Să ştii că are dreptate Călinescu, spune Mihai, după o scurtă pauză.
- Bineînţeles! E bine să înveţi în viaţă şi de la tineri şi de la bătrâni. Uite, eu de exemplu, ştii câte pilde care şi-au dovedit eficienţa mi-a
spus bunicul? Cu toate acestea, noi intrăm în relaţie mai ales cu tineri de vârsta noastră şi tocmai de aceea am rămas uimit că, aplicând învăţăturile
bunicului, am rezolvat adesea neînţelegeri sau chiar conflicte. Răbdarea şi tactul sunt cele două arme care înving orice controversă. Pe de altă
parte, bunicul nu înţelege de ce stau eu ore întregi cu ochii în ecranul calculatorului. Lui nu i se pare nimic interesant, ba consideră că este dăunător
pentru ochi şi pentru şablonizarea creierelor.
- Da, dar tinerii sunt nerăbdători, vulcanici, impulsivi. Vezi, tu, Alexandru, eu mă simt mai aproape de cei tineri pentru că învaţă repede tot
ce este nou, pentru că, după cum spunea o personalitate americană, "dacă tot aştepţi momentul potrivit, te întrec alţii care nu aşteaptă". Ei sunt şi
foarte buni prieteni, săritori, idealişti, dar tot atât de adevărat este faptul că sunt şi invidioşi, prea orgolioşi şi adesea răutăcioşi.
- Mihai, până la urmă, prietenia nu ţine neapărat de vârstă, ci de asemănarea firilor, a concepţiilor, a preocupărilor şi mai ales deschiderea
făţişă în comunicare. Minciuna, fie ea şi prin omisiune, nu are ce căuta într-o prietenie.
- Ai dreptate, Alexandru! Uită-te la noi, suntem prieteni de la patru ani… Au trecut 15 ani!
- O prietenie ca a noastră nu se stinge niciodată, întrucât temelia ei este solidă prin sinceritate şi loialitate, conchide Alexandru. Şi cei
doi prieteni îşi bat palmele, gest familiar care le confirmă trăinicia relaţiei.

Varianta 27 1. Sinonime: domneşte = domină, stăpâneşte; nu se cunoaşte = nu este evident, nu se vede, nu se ştie; rupte = obosite, frânte; întors
= revenit, schimbat 2. În versul “Noi suntem, iubito, aceiaşi”, virgula are rolul de a marca vocativul substantivului “ iubito”; 3. Sens
diferit: Imediat ce ajung acasă îmi schimb hainele. *Pentru o familie săracă, este dificil să aibă o gură în plus la masă. *S-a schimbat de haine
imediat ce a ajuns acasă. Mihai striga la mine, dar când a apărut mama a schimbat imediat tonul. 4. Tipul de acord identificat în versurile
“Domneşte pe-aici violetul, tăcerea, cleiul tâmplăresc…” este acordul prin atracţie, justificat prin faptul că fiecare dintre aceste substantive
stăpâneşte pe rând natura, astfel încât verbul “ a domni” este atribuit fiecăruia dintre ele. 5. Câmpul semantic al "comunicării": “cuvintele”,
"limbi romane", “guri” 6. Tema: iubirea, motivul: cuvântul material 7. Repetiţia exclamaţiei retorice "oh, da" sugerează necesitatea eului liric
de a-şi "întări" sentimentele şi ideile, lumea sa sufletească evidenţiază extazul iubirii. 8. Prin titlul poeziei “Scrisoare medievală” este evidenţiata
indirect concepţia literară a lui Nichita Stănescu, şi anume aceea a materialităţii cuvântului. Aici cuvântul sugerează eternitate, el dăinuie în timp,
capătă valenţe pline de încărcătură emoţională şi prin el se transmit stări, trăiri,sentimente, emoţii. Pe de altă parte, forma epistolară a confesiunii
accentuează subiectivismul creaţiei şi totodată mărturisirea sentimentului de iubire care însufleţeşte cuplul. 9. Trăsături neomoderniste:
*Scrierea cu literă mică: este un procedeu prozodic specific modernismului, prelungit şi în neomodernism, numit ingambament, care se defineşte
prin continuarea ideii din versurile anterioare, fără a se marca fiecare vers prin majusculă ("scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea
ei în versuri diferite"- "Dicţionar de ştiinţe ale limbii", Ed.Nemira) * Cuvântul are materialitate, forţă şi sursă de comunicare erotică: “ Ducem
cuvintele acestei limbi romane” 10. Ultimele şapte versuri încep cu o confesiune la persoana I plural, care sugerează împlinirea cuplului erotic,
unit şi statornic: "Noi suntem, iubito, aceiaşi". Vocativul "iubito", exclamaţia afectivă şi retorică "oh, da" amplifică emoţia intensă a iubirii şi
proiectează îndrăgostiţii în lumea spirituală a perechilor: "unu cu unu,/ pom cu pom, iarbă cu iarbă, /piatră cu piatră". De altfel, ca şi în alte poezii
stănesciene, eul liric reordonează Universul după legile iubirii, perceput ca o călătorie în lumea sufletească a îndrăgostiţilor.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “A recunoaşte meritul pe jumătate e a nu-l recunoaşte deloc” (Camil Petrescu)
În opinia mea afirmaţia lui Camil Petrescu este cât se poate de adevărată, deoarece întotdeauna meritul cuiva care a dus la bun sfârşit o
muncă, un fapt, trebuie să primească încununarea cu aprecierea binemeritată. Victoria omului într-un demers, într-o activitate trebuie neapărat
răsplătită prin recunoaştere şi preţuire.
După cum se ştie, nici un lucru nu e uşor de realizat în viaţă, de aceea atunci când o persoană reuşeşte să ajungă la performanţe, la finalizarea cu
succes a unui fapt de care depind mai mulţi oameni, trebuie făcut cunoscut acest succes. Indiferent care este mobilul care l-a impulsionat în
realizarea scopului, reuşita presupune trudă, efort, concentrare, inspiraţie, talent, timp şi, nu în cele din urmă, pasiune. De aceea, izbânda trebuie să
fie recunoscută întotdeauna, să fie apreciată creaţia şi munca depusă.Un alt argument ar fi acela că, odată cu satisfacţia succesului preţuit de
ceilalţi, se naşte ambiţia de a încerca să faci ceva şi mai deosebit, îţi pui toată energia şi mintea în slujba următoarei realizări, ceea ce duce, în cele
din urmă, la progresul societăţii. În altă ordine de idei, meritul recunoscut pe jumătate atrage după sine dezamăgirea, care duce la renunţarea de a
mai face efort, la sentimentul de inutilitate a strădaniei, pasiunii şi omul munceşte, de aici înainte, fără tragere de inimă
În concluzie, un merit se cuvine să fie mereu recunoscut în deplinătatea lui, omul care a reuşit să realizeze ceva cu totul special trebuie
apreciat, respectat şi încurajat să continue în activitatea sa, ambiţionând să se autodepăşească. Aşadar, afirmaţia lui Camil Petrescu îşi dovedeşte pe
deplin valabilitatea.

Varianta 28 1. Sinonime: chipul = faţa; să(-mi) rup = să(-mi) desprind; conturul = forma; subţire = fin, delicat 2.Valoarea şi rolul/funcţiunea
virgulei: Ca semn de punctuaţie, virgula are rolul de a separa interjecţia „O” de verbul „tinde-ţi” şi are valoare afectivă„O, tinde-ţi mâna stângă
către ei ” 3. Forme corecte: "(îşi) subţie" = (îşi) subţiază; "crenge" = crengi; "(ţi-l) întorn" = (ţi-l) întorc; "tinde-ţi" = întinde-ţi. 4.Omonime -
mine:* Multe mine de cărbuni au fost închise în ultimii cinci ani. La metrou au fost amplasate câteva mine explozive şi de aceea călătorii au fost
evacuaţi. În rezolvarea subiectelor la română am consumat două mine de pix. - arc: Naşii lui Bogdan i-au făcut cadou de ziua lui un arc şi săgeţi
de jucărie. *La geometrie , problema este cu un arc de cerc. *Arcul este un dispozitiv în formă de spirală folosit pentru amortizarea şocului.
Antonime: - stângă ≠ dreaptă *Ion şi-a fracturat mâna dreaptă încercând să se caţere în copac. - suind ≠ coborând *Coborând scările, mi-am
amintit că uitasem actele acasă. 5.Efectul stilistic: participiul întins a căpătat valoare de substantiv, pentru a sugera un imens spaţiu
sentimental, o nemărginire a iubirii, efect realizat prin imaginarul poetic. 6.Figuri de stil: „adormiţilor gutui” – epitet personificator în inversiune;
„văzduhul [...] căprui” – epitet cromatic. 7.Tema iubirii; motive: ochiul, luna . 8.Metafora "văzduhul serii mi-ar părea căprui"- Impactul pe
care-l are iubirea asupra eului liric îi dă acestuia iluzia că de pretutindeni îl privesc ochii căprui ai iubitei, întreg văzduhul este plin de emoţia
sentimentului de dragoste. 9. Scrierea cu literă mică: este un procedeu prozodic specific modernismului, prelungit şi în neomodernism, numit
ingambament, care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare, fără a se marca fiecare vers prin majusculă. 10. Ultima strofă a
poeziei potenţează iubirea eului liric, iar pronumele personal "Eu" accentuează atitudinea îndrăgostitului, care-şi priveşte iubita în ochi atât de
adânc, încât în jur se estompează conturul obiectelor: "Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii". Iubirea capătă valenţe cosmice, luna se
oglindeşte în ochii fetei, a cărei forţă de atracţie este atât de mare, încât ar putea strivi în gene astrul şi îndrăgostitul deopotrivă. Poezia se încheie
simetric, imaginea braţului stâng care întoarce chipul iubitei sugerează locul inimii, al sentimentului de dragoste. Expresivitatea verbelor la
prezentul gnomic reflectă continuitatea şi permanentizarea sentimentului de iubire: "(te) privesc", "(se) şterg", "(mă) răsfrâng", "ţi-l întorn".
Verbele la condiţional optativ şi la conjunctiv la persoana a II-a singular exprimă o eventualitate cu care forţa sentimentului ar putea strivi totul în
jur: "ai putea", "să striveşti".
Subiectul al II-lea Continuarea unui dialog pe tema egalităţii
["- Bogdane, tu spui că numai în prietenia adevărată există egalitate şi îţi dau dreptate. Dar nu cumva restrângi înţelesul cuvântului
egalitate?
- Sigur că nu, Andrei! Pot fi egali, de exemplu, tatăl cu fiul sau profesorul cu elevul său? Eşti de acord cu mine?"]
- Pot fi egali din punct de vedere teoretic, dar practic este mai greu, având în vedere că tatăl şi profesorul au deja o experienţă de viaţă
care le oferă un ascendent intelectual şi moral asupra fiului/ elevului. Apoi, mi este un aspect: atât fiul cât şi elevul trebuie să acorde un respect
real, bazat pe sentimentul recunoştinţei pentru contribuţia pe care fiecare dintre ei o are în educaţia şi evoluţia ta către maturitate.
-Adevărat, Bogdane. Dar despre egalitatea între soţi ce spui?
- Eu consider că între un bărbat şi o femeie trebuie să fie egalitate. Nu femeia "să stea la cratiţă", cum se spune, iar bărbatul să se ocupe
numai de carieră.
- Da, iar discriminarea asta are loc şi la locul de muncă. Femeile, de obicei, primesc un salariu mai mic decât bărbaţii şi nu sunt lăsate să
urce pe scara ierarhică.
- Se spune că ne naştem egali, cu aceleaşi date de inteligenţă, de simţire, cu aceeaşi capacitate sentimentală. Dar eu nu sunt de acord cu
asta. Tu ce părere ai, Alexandru?
- Într-o oarecare măsură sunt de acord cu tine, având în vedere că această egalitate socială este influenţată de mai mulţi factori, cum ar fi:
mediul ambiant în care ne naştem, situaţia financiară etc., dar suntem egali sau cel puţin aşa ar trebui să fim în faţa legii.
- Da, aşa e, tocmai de aceea simbolul dreptăţii este zeiţa legată la ochi, ţinând în mână o balanţă..
- Asta poate însemna şi că justiţia este oarbă…
- Dar chiar asta înseamnă! Dacă e oarbă nu se lasă influenţată de înfăţişarea celor aflaţi în conflict, ci judecă numai faptele. Adică, aşa ar
trebui să fie….
- Hai, că a suna de intrare!

Varianta 29 1. Sinonime: ţărm = mal; a urma = a însoţi, a întovărăşi; fantome = fantasme, năluci; amurg- apus, asfinţit, înserare; 2. Cratima
leagă două cuvinte, "fantome-ale verii", cu scopul de a se rosti într-o singură silabă şi a diminua numărul silabelor în vers, pentru păstrarea măsurii
şi a ritmului (DOOM-2) 3. Expresii/locuţiuni: a lăsa totul baltă; a lăsa ( pe cineva) în pace; a lăsa ( pe cineva ) la greu; a nu se lăsa; a lăsa
(ceva/pe cineva) în urmă; a lăsa corigent; a lăsa ( pe cineva) cu ochii în soare; a-l lăsa puterile; a lăsa de izbelişte; a lăsa mască (pe cineva) 4. Sens
conotativ: *În amurgul vieţii pricepe omul preţul fericirii. *Adolescenţa este anotimpul iubirii. 5. Scrierea cu literă mică la începutul unor
versuri din poezie este o caracteristică a poeziei moderne, preluată şi de neomodernişti şi sugerează continuitatea ideilor şi imaginilor poetice
exprimate anterior, procedeu prozodic numit ingambament ("scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite"-
"Dicţionar de ştiinţe ale limbii", Ed.Nemira) 6. Comparaţie: "Ţărmul […] te-a urmat/ ca o umbră, ca un şarpe dezarmat; *Epitet cromatic –
“ochiul tău verde” 7. Imaginea artistică “regina mea de negru şi de sare” este o metaforă construită prin antiteză, prin care eul liric
sugerează un scurt portret al iubitei şi o chemare, o adresare directă în cazul vocativ. 8. Strofa a patra exprimă intensitatea sentimentului de
iubire, stare spirituală care-i aduce iluminare eului liric: "viaţa mea se iluminează". Ca simbol al sufletului, metafora "ochiul tău verde" şi
comparaţia "cenuşiu ca pământul" sugerează amploarea emoţiei atotcuprinzătoare, în toate momentele vieţii, idee redată prin opoziţia sintactică
"amiază/amurg". Ultimul vers accentuează dinamismul sentimentului de iubire, care revigorează spiritul îndrăgostitului, atitudine conturată prin
interjecţia afectivă "Oho" şi enumeraţia verbelor "alerg", "salt", "curg", a căror semantică (al căror sens) presupune vioiciune, vitalitate,
exuberanţă, stare accentuează şi de prezentul gnomic şi persoana I singular a acestor verbe. 9. Simetria sintactică "mai lasă-mă", prezentă în
ultima strofă şi în versul liber din finalul poeziei, ilustrează dorinţa ferventă a eului liric, care imploră timpul să-i prelungească starea de extaz pe
care i-o oferă iubirea, în linie temporală descendentă, "un minut" sau măcar "o secundă". Rugămintea eului liric se extinde asupra componentelor
naturii ("o frunză", "un fir de nisip", "o briză", "o undă"), iar versul liber din final exprimă speranţa dar şi nesiguranţa eului liric privind durata
iubirii, "un an", "un timp". 10. Titlul poeziei "Viaţa mea se iluminează" exprimă impactul pe care sentimentul de iubire îl are asupra eului liric,
o stare de extaz care-i iluminează spiritul. Titlul este reluat în primul vers al strofei a treia, fiind introdus prin "şi" narativ, care sugerează
consecinţa pe care dragostea o exercită asupra îndrăgostitului.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: "Omul nu are prieten mai bun şi duşman mai rău decât pe sine." (John Lubbock)

Consider afirmaţia lui John Lubbock perfect valabilă, întrucât omul este singurul responsabil pentru propriile fapte, iar destinul depinde în
mare măsură de acţiunile sale.
În susţinerea ideii că omul nu are prieten mai bun decât pe sine, aş aduce argumentul că orice om ar trebui să aibă încredere în sine, dar
pentru aceasta, el trebuie să se cunoască bine şi corect, să-şi formeze concepţii solide, să-şi controleze reacţiile în diverse situaţii. De altfel, ideea
autocunoaşterii este definită încă din antichitate şi ilustrată de scriitori în operele lor. Astfel, Mihai Eminescu preia îndemnul "Cunoaşte-te pe tine
însuţi" şi-l ilustrează în mai multe creaţii lirice, între care "Odă (în metru antic)" şi "Glossă".
În altă ordine de idei, omul are numeroase slăbiciuni şi este supus multor tentaţii, cărora, dacă nu le rezistă, poate să-şi facă mult rău.
Incapacitatea de a se autocontrola şi de a-şi impune o disciplină în viaţă poate provoca omului neplăceri şi chiar necazuri, de unde rezultă că poţi
deveni propriul duşman. Orice om trebuie să-şi conştientizeze defectele şi calităţile, să-şi asume greşelile şi eşecurile, încercând în acelaşi timp să
le corecteze. De aceea de cele mai multe ori critica de sine este foarte importantă atât în formarea şi evoluţia unei persoane, cât şi în integrarea în
societate.
În concluzie, omul este responsabil pentru propriile fapte, pentru viitorul sau formarea personalităţii sale, toate fiind determinate de mai
mulţi factori, printre care autocunoaşterea, autoanaliza şi, nu în ultimul rând, perceperea realităţii înconjurătoare prin prisma propriilor concepţii şi
valori etice dobândite în timp.

Varianta 30 1. Antonime: niciodată # întotdeauna, oricând, pururea; treptat # spontan, brusc; au scăzut # au crescut; depărtare # apropiere. 2.
Cratima - "De aceea n-ai să mori": -leagă două cuvinte fără pauză, pentru a se rosti într-o singură silabă şi marchează absenţa vocalei “u” de la
negaţia "nu". 3. Polisemia verbului “a scădea”: *Din cauza secetei, a scăzut debitul apelor. *Astăzi valoarea dolarului a scăzut cu un procent.
*Pentru că a scăzut greşit la exerciţiu, a obţinut un alt rezultat. 4. Funcţii ale comunicării: *funcţia expresivă (emotivă - evidenţiază stările
afective ale emiţătorului); *funcţia poetică (estetică/literară - se manifestă mai ales în poezie, mesajul fiind alcătuit din elemente prozodice sau
cuvinte cu sens figurat) 5. Antiteză: “Morţi târzii şi timpurii.” 6. Teme: condiţia poetului în lume; viziunea despre moarte; 7. Figura de stil:
Prin metafora “spre un punct sclipit de stea”, eul liric sugerează apogeul, punctul culminant al creaţiei sale; epitetul "sclipit" şi determinantul "de
stea" ilustrează harul celest al poetului şi strălucirea artei sale. 8. Tema poeziei ilustrează condiţia poetului în lume, iar eul liric foloseşte
persoana a II-a singular deoarece se adresează în mod direct oricărui poet nemuritor, eternizat de creaţia sa: "De aceea n-ai să mori/ Încă-o dată
niciodată"; "S-a iscat din morţi poetul". 9. Strofa a treia din poezia “Inscripţie pe uşa poetului” scrisă de Tudor Arghezi debutează cu ideea că
odată cu trecerea timpului faptele poetului se pierd “amintirile, treptat,/ au scăzut, şi-ncet, pe-ncetul”. Prin comparaţia “s-a iscat din morţi poetul/
ca un cerc dintr-un pătrat”, eul liric sugerează nemurirea poetului prin operă, substantivul “cerc” sugerând perfecţiunea creaţiei. 10. Semnificaţia
titlului: Titlul “Inscripţie pe uşa poetului” sugerează un epitaf, o inscripţie pe piatra funerară care eternizează poetul şi creaţia sa artistică. De
altfel, poezia "Inscripţiilor" scrise de Tudor Arghezi constituie o lirică inedită în peisajul literaturii române, fiecare creaţie din acest ciclu având ca
titlu cuvântul "Inscripţie", urmat de materialul pe care poetul îşi "ciopleşte" ideile (ex.: "Inscripţie pe biserică")
Subiectul al II-lea Transformarea unui text din vorbire directă în vorbire indirectă: Îngândurată, Elena îi spune lui Andrei că nu crede
că este bine să fii singur în viaţă, chiar dacă uneori ai nevoie de singurătate. Andrei constată, cu o uşoară ironie, că Elena a devenit mai înţeleaptă,
dar ea îi mărturiseşte că nu este mai isteaţă, ci că ieri a terminat de citit o carte care a impresionat-o. Andrei este curios să afle dacă se referă la
unul dintre romanele ei preferate, adică un roman de aventuri. Elena îl lămureşte că este vorba despre jurnalul unui mare om de cultură din secolul
al XIX-lea. Tânărul se arată încântat şi îşi aduce aminte de cartea pe care el o dăruise Elenei, de ziua ei.

Varianta 31 1. Sinonime: nu se curmă = nu se sfârşeşte, nu se opreşte; stăruieşte = insistă, perseverează; inertă = nemişcată, ţeapănă, moartă,
imobilă; tină = lut, pământ, mâl, mocirlă, humă 2. Apostroful din expresia: „pân`la urmă” marchează absenţa vocalei "ă", consecinţele elidării
acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor. 3. Laitmotiv: "ne vom aduce aminte" 4. Timpul viitor al verbelor din ultima strofă
proiectează sentimentul de iubire în eternitate, într-un cândva neprecizat. Îndrăgostiţii vor fi legaţi de-a pururi prin trăinicia iubirii, idee exprimată
în penultimul vers, prin prezenţa adverbelor de timp şi de loc: "Mereu şi pretutindeni, oricând şi orişiunde". 5. Mărcile eului liric sunt
reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I: "ne vom aduce aminte", precum şi de adresarea directă, prin vocativul "draga mea". 6. Tema
iubirii, motivul cuplului, motivul amintirii 7. Personificarea "două inimi cânta-vor împreună" sugerează bucuria, extazul iubirii, sentiment
puternic, trainic, intens, ce nu poate fi oprit, înăbuşit de trecerea timpului sau de moartea celor doi îndrăgostiţi. 8. Poezia este romantică prin
tema iubirii, ca sentiment copleşitor şi durabil, care rezistă trecerii timpului, iar simbolistă deoarece sunt menţionate simbolurile degradării fizice:
inertă, moartă, morminte etc., pentru a sublinia efemeritatea omului în lume. 9. Strofa a treia reliefează ideea că iubirea reţine în amintire tot
ceea ce a fost nobil şi luminos în relaţia celor doi îndrăgostiţi, dar totdeauna memoria păstrează şi "tina" ce a întinat, uneori, fiorul lăuntric. Tocmai
de aceea, termenii sunt puşi în antiteză, susţinând şi latura romantică a poeziei: "nobil […] lumină"/ "tină". Cu toate acestea, iubirea va dăinui în
veci, deoarece ea a fost înscrisă în destinul celor doi îndrăgostiţi, metaforele "argila modelată" şi "urma mânei de care-a fost sculptată" având forţă
de sugestie în acest sens. 10. Titlul "Puterea amintirii" sugerează ideea că forţa iubirii păstrează intacte emoţiile profunde ale îndrăgostiţilor.
Amintirea este cu atât mai puternică cu cât cuplul păstrează vie dragostea, care nu poate fi stinsă de trecerea vremii sau de moartea fizică, ci este
proiectată în eternitate.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: "Am înţeles că un om poate avea totul, neavând nimic, şi nimic având totul" (Mihai Eminescu, ms. 2279)

În opinia mea, afirmaţia lui Eminescu este o idee filozofică general-valabilă, care, într-o variantă condensată, redă unul dintre adevărurile
vieţii noastre.
Idealul fiecăruia dintre noi nu ar trebui să fie în vreun fel legat de lumea materială, de trecătoarele avuţii, care, atunci când se sfârşesc, ne
fac să ne amintim că omul este alcătuit şi din suflet, nu numai din trup. Prin urmare, idealul în viaţă trebuie să aibă un caracter spiritual, mulat după
sufletul şi după trăirile interioare ale fiecăruia. Se ştie că adevărata fericire este dată de bucuria inimii şi a minţii, idealul nu derivă din bucurii
materiale, care ţin de concret şi pot fi atinse cu uşurinţă. Împlinirea ţine de un plan în care lucrurile mărunte, cotidiene nu mai au nicio putere şi
este, mai degrabă, o înălţare spirituală.
Aşa cum meditează poetul Mihai Eminescu, omul poate avea oricâte bogăţii lumeşti. Dar acest lucru nu înseamnă nimic, dacă preaplinul
material nu este însoţit de o desăvârşire a sufletului. Astfel, întâlnim oameni care nu şi-au clădit viaţa pe considerente materiale şi au preferat să îşi
dezvolte ce se găseşte dincolo de efemeritatea trupului. Aceşti oameni pot părea săraci, după criteriile lumii obişnuite; în realitate, bogăţia lor
derivă din setea de cunoaştere, din dorinţa de a vedea ce e dincolo de suprafaţă, dintr-o trăire interioară intensă.
În încheiere, dintotdeauna marii săraci ai lumii, din punct de vedere material, au fost artiştii şi filozofii, ca şi Eminescu, dar bogăţia
spiritului lor a fost nesfârşită, lăsând viitorului valori de care ne bucurăm cu toţii.

Varianta 32 1. Câmpul lexical al naturii: "copacii", "frunze", "vânt", "nor" 2. Virgula - rol gramatical: * Pregătirea pentru examenul de
bacalaureat înseamnă să citeşti, să înţelegi, să reţii. - virgula marchează coordonarea prin juxtapunere subordonatele predicative.* Ştefan cel Mare,
domnul Moldovei, a purtat peste treizeci de războaie cu turcii. - virgula marchează atributul apoziţional "domnul Moldovei", care explică
subiectul.* Fetiţo, fii atentă la maşini! - virgula marchează vocativul substantivului "fetiţo"* Nu mi-a răspuns la telefon, sperând că doar, doar voi
renunţa. - ca semn de ortografie, virgula se foloseşte în interiorul unei locuţiuni adverbiale 3. Polisemia cuvântului "vechi": *A venit la teatru
purtând o haină veche. *În hambar, porumbul este vechi de doi ani. *S-a intoxicat de la un hamburger vechi. *Mihaela este cea mai veche prietenă
a mea. *Moda veche a crinolinelor a revenit, mai ales la rochiile de mireasă. Există o vorbă veche, care are valabilitate şi astăzi: "Fereşte-mă,
Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur". 4. Valoarea expresivă a adjectivului din versul "Asemănarea era atât de perfectă":
adjectivul "perfect" nu are grade de comparaţie, el fiind deja la superlativ. Marin Sorescu îi alătură, pleonastic, un termen specific gradului
superlativ -"atât de"- pentru a accentua contopirea ideală a omului cu natura, desăvârşita armonie între fiinţa umană şi elementele lumii
înconjurătoare. 5. Modernitatea prozodică a poeziei:- strofele inegale- măsura variabilă a versurilor (3-13 silabe)- rima albă 6. Teme: condiţia
poetului în lume; natura 7. Semnificaţia cuvântului "piatră": scrierea numelui poetului în piatră sugerează intrarea sa în nemurire prin opera
literară pe care oamenii o citesc şi o preţuiesc; sugerând şi piatra de mormânt, semnificaţia trimite către viaţa după moarte, veşnicia numelui
poetului, cinstit de cititori. 8. Caracterul alegoric al poeziei: *Contopirea artistului cu natura este sugerată printr-o serie de metafore şi
personificări ale atitudinii poetice, prin transferarea gesturilor umane asupra elementelor din natură: "Am încălţat cu pantofii mei/ Drumul./ Cu
pantalonii am îmbrăcat copacii/ Până la frunze./ Haina i-am pus-o vântului/ pe umeri./ Primului nor care mi-a ieşit în cale/ I-am pus în cap pălăria
mea veche."*Autoportretul poetului este realizat prin imaginea alegorică a naturii, asemănarea fiind "atât de perfectă", încât întreaga fire îi conferă
statutului de poet veşnicia, eternitatea ei (a naturii).

9. Strofa a doua a poeziei, alcătuită doar din trei versuri scurte, are conţinut profund filozofic. Dihotomia eului liric (diviziunea în două părţi) în
trup şi spirit oferă posibilitatea contemplaţiei din moarte asupra operei vii, asupra creaţiei lirice rămase ca mărturie a existenţei sale terestre: "Apoi
m-am dat înapoi/ În moarte/ Să mă privesc." Viziunea de după moarte sugerează şi certitudinea dăinuirii în timp, a poetului şi a creaţiei sale.
Verbele aflate la diateza reflexivă amplifică atitudinea de retrospectivă a propriei capacităţi poetice, a autoanalizei pe care, cu detaşare, eul liric o
face asupra sinelui artistic: "m-am dat înapoi", "să mă privesc".
10. Raportul dintre eul creator şi univers: Întreaga poezie este o alegorie a uniunii desăvârşite dintre simţirea poetică şi natura universală, ilustrată
în prima strofă prin metafore şi personificări, până la ultima strofă, unde identificarea sinelui poetic cu natura este perfectă. Altfel spus, eul liric se
integrează total între elementele Universului, care-l absoarbe total, conferindu-i statutul nemuririi prin săparea numelui său în piatră.
Subiectul al II-lea Continuarea adecvată, cu 6-8 replici, a dialogului dintre doi colegi, Elena şi Andrei, pe tema lecturii:
- Nu cred că este bine să fii singur în viaţă, chiar dacă uneori ai nevoie de singurătate! zise Elena, căzând pe gânduri.
- Ce înţeleaptă ai devenit! surâse uşor ironic Andrei.
- Nu sunt mai înţeleaptă decât ieri - adăugă fata - dar am terminat de citit o carte care m-a pus pe gânduri.
- E unul din (corect este dintre - n.n.) romanele de aventuri pe care le iubeşti atât de mult? întrebă Andrei plin de curiozitate.
- Nu. E jurnalul unui mare om de cultură din secolul al XIX-lea, pe care chiar tu mi l-ai oferit de ziua mea.
- O, da! Acum ştiu despre ce vorbeşti! exclamă încântat băiatul.
- Mi-ai oferită această carte pentru că o citiseşi, ori a fost doar o inspiraţie de moment? vrea Elena să lămurească gestul băiatului.

- Fie, am citit şi eu acest volum, pentru că sunt cu adevărat pasionat de genul "jurnal" literar, considerând că astfel pot pătrunde mai adânc în
sufletul omului care imaginează alte personaje. Scriitorul are o viaţă concretă, diferită de aceea a naratorului din operele literare, îşi explică Andrei
pasiunea.
- Citind astfel de jurnale, rişti să fii dezamăgit de atitudinea sau mentalitatea unui autor! constată Elena cu un uşor surâs amar.
- Nu cred, nu mi s-a întâmplat până acum, răspunde Andrei.
- Eu nu mă pot încă desprinde definitiv de creatorul operei şi să mă las "furată" de omul muritor, cu un destin mai fericit sau mai nefericit,
mărturiseşte Elena, cu o ezitare în glas.
- Da! Nu este uşor! Însă, dintr-un jurnal de scriitor afli o mulţime de amănunte despre alte personalităţi contemporane cu el sau opiniile lui despre
tot felul de oameni de cultură, aprobă Andrei. De exemplu, din jurnalul lui Titu Maiorescu, am aflat că Mihai Eminescu nu a fost nefericit ca om,
ci că structura sa interioară era dominată de scepticism, ca adept al filozofului romantic Arthur Schopenhauer.
- Să ştii, că şi pe mine m-a uimit afirmaţia lui Maiorescu! exclamă Elena. Dar cum de ai ghicit că am ajuns cu lectura jurnalului "Însemnări zilnice"
al marelui critic junimist chiar la această confesiune a lui despre unicul Mihai Eminescu?
- Am presimţit! Eram sigur că te apuci imediat să citeşti această carte şi mă bucur că, după ce o vei fi terminat, vom avea despre ce discuta
amândoi, îşi exprimă Andrei satisfacţia.

Varianta 33 1. Sinonime: a scrie = a nota, a consemna; a auzi = a asculta; odaie = încăpere, cameră; voce = glas. 2. Enunţuri cu sensurile
conotative ale cuvintelor “perete” şi “a se aprinde”: *Ea este o fire suspicioasă, deoarece consideră că pereţii au urechi. *Profesorul s-a aprins
atunci când şi-a dat seama că a fost minţit de elevul său. 3. Vers care conţine un adjectiv cu valoare expresivă: “Ce departe eşti, întunecata
mea iubită”. Cuvântul “întunecata” este un adjectiv cu valoare expresivă. 4. Verbele la modul indicativ - "eşti", "văd", "aud", "scrii" - din prima
strofă ilustrează trăirea reală, verosimilă a eului liric. Verbele din strofa a doua, aflate la modul conjunctiv, "să nu pot", "să aud", "să ridic", "să
zăresc", sugerează acţiuni posibile, dorinţa neputincioasă a eului liric de a-şi întâlni iubita. 5. Cele doua mărci lexico-gramaticale, prin care se
evidenţiază eul liric în prima strofă, sunt: - prezenţa pronumelor de persoana I singular: “ mea”, "-mă", "-mi";
- prezenţa verbelor la persoana I singular: “(te) văd”, "(te)-aud";
-adresarea directă, realizată prin pronume şi verbe la persoana a II-a singular: "te", "eşti", "scrii" şi prin vocativul "întunecata mea iubită". 6.
Tema iubirii; tema morţii. 7. Semnificaţia unei figuri de stil: “Să mă ridic din pat ca o stafie” este o comparaţie care sugerează starea
emoţională ireală a eului liric, care se vede ca fiinţă din altă lume, un duh, un spirit. 8. Comentarea versurilor: “Da, e posibil, întunecatul meu
iubit,/ să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,/ să mă vezi aieve în cereasca oglind / şi în părul meu stele să se stingă şi să aprindă”. Ultimul
catren al poeziei reprezintă o adresare directă imaginară a iubitei către eul liric, prin care se evidenţiază ideea că cei care se iubesc pot comunica şi
dincolo de moarte. Ea îi promite că îi va fi alături pentru vecie, fiind capabilă să depăşească orice limită în numele dragostei. Epitetul “cereasca
oglindă” transfigurează cerul care devine o cale de comunicare între îndrăgostiţi, chiar dacă aceştia aparţin unor lumi diferite (cosmic - terestru).
Stelele vor străluci ca prin minune în părul iubitei, iar cântecul sferelor va alina suferinţa celui rămas singur pe pământ. 9. Semnificaţia titlului:
“Remember” înseamnă “aminteşte-ţi”, titlu ce sugerează îndemnul către neuitarea sentimentului de iubire, a momentelor frumoase petrecute
împreună, proiectând sentimentul în eternitate, dincolo de moarte. 10. Trăsături ale modernismului: - intelectualizarea poeziei – ilustrarea în
operele literare a unor concepţii metafizice şi viziuni originale despre lume, viaţa şi univers, viziunea iubirii şi dincolo de moarte; -
scrierea unor versuri cu literă mică este un procedeu numit ingambament ("scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri
diferite"- "Dicţionar de ştiinţe ale limbii", Ed.Nemira), o inovaţie prozodică a moderniştilor
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “O prietenie adevărată nu se poate epuiza prin uzură şi nici nu poate înceta fiindcă părţile şi-au
descoperit la un moment dat alte gusturi şi alte interese” (Alexandru Paleologu)) Cred cu tărie că o prietenie adevărată nu se deteriorează
din pricina trecerii timpului şi nici din cauza schimbării caracterului individului ori a intereselor. Un prim argument pentru a susţine această idee
ar fi faptul că orice om, inevitabil, se schimbă într-o oarecare măsură, fie fizic, fie psihic, acest lucru fiind cauzat de împrejurările vieţii. Un prieten
adevărat este menit să-ţi fie alături şi la bine şi la rău, să-ţi dea sfaturi şi să te susţină în tot ceea ce faci, fără niciun fel de interes sau condiţie.
Prietenia nu presupune jumătăţi de măsură, nu admite motive convenţionale, trebuie să fie o relaţie solidă, cinstită şi permanentă. Prietenia nu se
uzează, ci, dimpotrivă, se adânceşte, capătă complexitate şi comunicarea este dincolo de cuvinte. Prietenia înseamnă generozitate şi sprijin
permanent, excluzând cu desăvârşire interesul, egoismul sau invidia.
În concluzie, sunt de acord cu afirmaţia lui Alexandru Paleologu, deoarece, indiferent de urcuşurile şi coborâşurile vieţii, un prieten trebuie să fie
alături necondiţionat, fără a fi influenţat de comportamentul, adecvat sau neadecvat, al celuilalt.

Varianta 34 1. Sinonime: nesfârşită = infinită; deplin = total; linişte = tăcere; văzduh = cer 2. Rolul cratimei în versul “Dorm şi-arinii de pe
maluri” este acela de a lega două cuvinte pentru a se rosti fără pauză, într-o singură silabă, păstrând totodată măsura şi ritmul versurilor. 3. Sens
conotativ: *Simţea de departe căldura sufletească a mamei. *După câteva mustrări din partea părinţilor, Andrei a revenit pe calea cea bună. 4.
Adverb: “Liniştea-i deplin stăpân“ 5. Relaţie de opoziţie: "Niciun nor văzduhul n-are/ Foc sub el să mai ascunză;" 6. Tema: natura ; motivul:
vara 7. Comparaţia "Şi e linişte pe dealuri/ Ca-ntr-o mănăstire arsă" are rolul de a accentua imaginea calmului şi a liniştii care străbate întreaga
poezie. Arşiţa de pe dealuri este asemănată cu atmosfera tăcută şi relaxantă dintr-o "mănăstire arsă", unde domină tăcerea şi nemişcarea. 8.
Finalul poeziei reiterează încremenirea cauzată de arşiţa verii, idee ce domină întreaga poezie. Natura este moleşită de căldura sufocantă, astfel
încât pare fără viaţă, enumeraţia ”niciun nor”,”nicio pasăre”, “nicio frunză” accentuează ideea că nimic nu se clinteşte. Atmosfera este apăsătoare,
nemişcarea copleşeşte întreaga fire, iar repetiţia pronumelui “niciun, nicio “ amplifică senzaţia de pustietate. Prozodic, strofa are cinci versuri,
dintre care patru cu măsura de 8 silabe, iar ultimul de 4 silabe, versificaţie tipică pentru lirica lui George Coşbuc. 9. Titlul “În miezul verii“este
sugestiv pentru o zi toridă de vară. Natura inertă este cuprinsă de un calm şi o linişte surprinzătoare, “e pustiu; şi nu se’ngână nicio boare”. Nimic
nu se mişcă din cauza căldurii dogoritoare, nici măcar păsările nu aleargă prin văzduh. Poezia lui Coşbuc are un aspect monografic, în care sunt
surprinse elemente ale satului şi dincolo de acestea, peisajul reprezentat de luncă, vale, câmp, dealuri, întreaga natură fiind toropită de căldură.
Întreaga poezie este dominată de moliciunea specifică arşiţei copleşitoare într-o zi din "miezul verii". 10. În poezia “În miezul verii“ se manifestă
lirismul obiectiv, reprezentat de verbe şi pronume la persoana a III-a singular, ceea ce argumentează absenţa directă a eului liric: "nu se'ngână", "e
linişte", "dorm", "se revarsă", "să ascunză", "nu se mişcă".
Subiectul al II-lea Transformarea replicilor dialogului în vorbire indirectă (un fragment din "Hronicul şi cântecul vârstelor" de Lucian
Blaga):
A doua zi la ora 10 mă duc la Bibliotecă. Caut. Cornelia n-a sosit încă. Mă opresc. Pornesc iar; văd la capătul celălalt destul de
depărtat, o domnişoară. După mişcări, trebuie să fie Cornelia. După ce mă sărută, îşi arată îngrijorarea faţă de mine, pentru că arăt foarte rău şi
încearcă să mă consoleze, amintindu-mi că în curând ne vom căsători.
Mă mir când aud această veste, însă Cornelia îmi dezvăluie motivul pentru care s-a dus la Paris: pentru a-şi îndupleca fratele, adică
familia, să fie de acord cu această căsătorie. Ea este dezamăgită că n-a reuşit, fratele ei susţinând argumentul că sora lui trebuie să-şi termine
studiile mai întâi. Încrâncenată, Cornelia este hotărâtă să ne căsătorim imediat ce ne vom întoarce în ţară sau imediat ce voi dori eu. Mă enervez,
pentru că ea îmi spusese că pe la începutul lui septembrie va fi la Viena, însă ea se scuză într-un mod tipic feminin: croitoreasa nu-i terminase
rochiile comandate şi o tot purta cu vorba. De altfel, ea era sigură că nici eu nu voi ajunge la Viena decât atunci când vor începe cursurile.
(Atenţi! Textul care precedă dialogurile este la persoana I singular, aşadar transpunerea în vorbire indirectă
păstrează persoana naratorului, adică relatarea celor discutate implică persoana I, a naratorului-personaj. -
"Dicţionar de ştiinţe ale limbii", Ed.Nemira)

Varianta 35 1. Sinonime: plecare = pornire; margine = capăt, extremitate, limitã; dorinţă = aspiraţie, năzuinţă; drum = cale, rută, traiectorie; 2.
Virgulele din titlul poeziei marchează interjecţia afectivă "O" şi repetiţia "plecările, plecările", evidenţiind nostalgia eului liric şi prin punctele de
suspensie din final. 3. Pronumele interogativ ce din versul „ce-mi pasã mie unde mã vor duce trenurile, navele?” introduce interogaţia retorică şi
are sens emoţional, eul liric se vrea nepăsător în ceea ce priveşte cărările propriului destin, dar trăieşte intens speranţa împlinirii dorinţelor
arzătoare, "de foc". 4. Expresii care sã conţinã substantivul „gând”: cãzut pe gânduri; când cu gândul n-ai gândi; a-şi lua gândul (de la ceva); a-l
bate gândul, a-şi pune în gând; gând la gând; 5. Structuri lexicale care conţin imagini artistice ale zborului: „ca un stol neobosit de paseri
albe”; „suflete, deschide-ţi pentru-nalturi, pentru depărtări şi vecinicii, aripele!...” 6. Motivul zborului; motivul visului 7. Enumeraţia
metaforică „trenurile, navele şi dorinţele” evidenţiază drumurile incerte ale destinului, nesiguranţa condiţiei poetului în lume. 8. Ultima strofă a
poeziei „O, plecãrile, plecãrile” de Aron Cotruş, sugereazã ideea de desprindere spiritualã şi zborul către eliberarea interioară a sufletului. către
veşnicie: „suflete, deschide-ţi pentru-nalturi, pentru depãrtãri şi vecinicii, aripele!...”. Inversiunile "ieie-şi", "cruţe-şi", "scape-le", comparaţia
"zborurile/ ca un stol neobosit de paseri albe" compun o invocaţie cu nuanţă profetică. Eul liric îşi asumă destinul, cu "drumurile lumii toate",
simbolizat de metafora "munţii şi-apele", iar punctele de suspensie sugerează o prelungire a emoţiei, a gândului plin de speranţă şi de incertitudine
totodată. Scrierea versurilor cu literă mică marchează ingambamentul, ca modalitate de versificaţie în poezia modernă ("scindare a unei unităţi
lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite"- "Dicţionar de ştiinţe ale limbii", Ed.Nemira), iar versurile inegale şi monorima conferă
poeziei originalitate. 9. Titlul poeziei lui Aron Cotruş (1891-1961) „O, plecãrile, plecãrile” sugereazã starea de mâhnire şi melancolie a eului
poetic în năzuinţa sa de a se înălţa spiritual, de a-şi regăsi sinele prin eliberarea sufletului. Titlul este alcătuit dintr-o repetiţie a substantivului la
plural "plecările" precedată de interjecţia afectivă "O" şi urmată de punctele de suspensie, ca îndemn la meditaţie asupra iluziilor, speranţelor,
incertitudinilor, componente-simbol pentru destinul artistului. 10. Lirismul prezent în aceastã poezie este subiectiv, deoarece sunt prezente
mãrcile lexico-gramaticale: verbe şi pronume la persoana I: „îmi pasă”, „mi”, „m-„."ale mele", adresarea directă către propriul suflet, realizată prin
persoana a II-a şi vocativ: "suflete, deschide-ţi […] aripele!…"

Subiectul al II-lea (20 de puncte)


Text argumentativ: „A aştepta sã culegi altceva dintr-un pământ decât ce a fost semãnat în el ar fi o copilãrie.”(Mihai Eminescu, Opera
politicã).
Afirmaţia „A aştepta sã culegi altceva dintr-un pământ decât ce a fost semãnat în el ar fi o copilărie.”este adevãratã şi are legătură cu
educaţia, în sprijinul cãreia aduc următoarele argumente:
Ĩn primul rând, o persoanã care se comportã necivilizat îi provoacã pe cei din jur sã se comporte la fel, atitudine susţinută şi de
proverbe populare româneşti: „dupã faptã şi răsplată” sau „ce semeni aia culegi”.
Ĩn al doilea rând, educaţia primită în familie este ca un bumerang, se întoarce cu efect dublu împotriva celor care au ignorat rolul bunei
creşteri. Dacă mama se poartă urât cu bunica, atunci copilul, când va ajunge la maturitate, va avea aceeaşi atitudine grosolană cu mama sa, de la
care, de altfel, a luat şi exemplul acesta negativ. Sã-ţi imaginezi cã purtându-te urât cu ceilalţi, ei se vor purta frumos, este „o copilărie”, o iluzie.
Egoismul, nesimţirea, nepãsarea provoacă reacţii identice din partea celorlalţi.
Un exemplu adus pentru a susţine argumentele de mai sus, este reprezentat de situaţia în care un elev are o atitudine insolentă şi dã
dovadã de proastã creştere faţã de un profesor, îl determinã pe acesta sã îi scadã nota la purtare sau sã ia alte măsuri mai drastice, iar copilul
respectiv nu are decât de pierdut.
Ĩn concluzie, afirmaţia lui Mihai Eminescu are aplicabilitate în multe situaţii, atât în familie cât şi în şcoală funcţionează acest adevăr
evident, că dacă semeni răul, rău va ieşi deasupra, iar dacă semeni virtute, vor răsări virtuţi.

Varianta 36 1. Sinonime: dificil = mofturos, capricios, susceptibil, exigent, greu de mulţumit; a explora = a analiza, a cerceta, a studia, a
investiga, a urmări; dispreţui = a desconsidera, a mepriza; a ignora = a omite, a neglija, a nesocoti 2. Funcţia cratimei: „ce-mi” - cratima leagă
două cuvinte, pentru pronunţarea într-o singură silabă; cratima înlocuieşte vocala "î" care lipseşte pronumelui (îmi); „ping –pong” - cratima se
foloseşte pentru cuvântul compus, cu nuanţă onomatopeică. 3. Verbele la imperfect „deveneam”, „stam” sugerează starea de incertitudine,
persistenţa atmosferei în care se desfăşoarăå acţiunea. Timpul imperfect exprimă o acţiune începută şi neterminată, indică un moment trecut şi
aduce cititorul în timpul real deschizând o perspectivå dinspre trecut spre viitor. Imperfectul realizeazăå o lărgire a orizontului atât în plan spaţial
cât şi temporal. 4. Câmp semantic: timp – „din noapte”, „noaptea”, „serii”, " toată ziua", "zilnic" 5. În enumeraţia "Deveneam un adolescent
dificil, cu bizarerii şi idei absurde", epitetele au rol caracterizator: "adolescent dificil" numeşte în mod direct trăsătura de mofturos, năzuros,
comunicare anevoioasă cu personajul; "idei absurde" reliefează indirect gândirea abstractă, concepţiile originale, cu totul deosebit de ceilalţi
adolescenţi. 6. Teme: adolescenţa; autocunoaşterea 7. Calitatea stilului: Textul citat se încadrează în stilul beletristic, deoarece prin utilizarea
imaginilor artistice şi a cuvintelor cu sens figurat se conturează· imagini plastice în conştiinţa cititorului. Figurile de stil, topica şi punctuaţia sunt
relevante pentru anumite stări afective ale naratorului ce se transmit pe parcursul operei şi cititorului. 8. Cu fiecare lectură nouă, mai adaugi
câteva lucruri la cele pe care le-ai învăţat; este extraordinar modul în care o carte poate schimba mentalitatea şi chiar firea unui om. Fiecare carte
citită oferă o nouă perspectivă asupra vieţii, putând revoluţiona gândirea, atitudinea şi viziunea asupra existenţei, adică o nouă viaţă. 9.
Personajul îşi formase o lume a lui, în care intrarea era interzisă, unde exista o barieră între el şi ceilalţi colegi, pe care îi dispreţuia şi cu care nu
voia să aibă nicio legătură, simţindu-se diferit şi având alte preocupări. Tânărul adolescent simte dorinţa de a se retrage în sine, fiind plin de
frământări, având o imaginaţie şi o putere de creaţie ce ating forme maxime. El se simte diferit datorită identificării spirituale cu mari poeţi
europeni şi autohtoni şi se manifestă diferit, întrucât, în pauze, preferă să umple tabla cu versuri, în loc să joace ping-pong. 10. Perspectiva
narativă defineşte punctul de vedere al naratorului-personaj (narator autodiegetic), prin naraţiunea la persoana I şi focalizare internă ("împreună
cu")

Subiectul al II-lea (20 de puncte)


Transformarea replicilor dialogului în vorbire indirectă (Mihail Sebastian, „Oraşul cu salcâmi”)
Într-o zi de decembrie, cum se oprise în faţa unei librării, lui Gelu i se păru că o recunoaşte, oglindindu-se în geamul jumătate îngheţat
al vitrinei, pe Adriana, trecând tocmai strada, spre celălalt trotuar. O recunoscu după mantou, căci fata îşi ascundea obrazul, voind parcă să-l
evite.
Gelu o întreabă pe Adriana de ce fuge şi dacă aceasta îl ocoleşte, iar fata răspunde afirmativ.
Râse. Avea mâinile încărcate cu diverse pachete şi Gelu trebui să-i ia câteva, pentru ca să-i poată strânge stânga, pe care ea i-o întindea grăbită.
Vizibil încurcată, Adriana îi spune ceva despre un secret, dar refuză să-i dea mai multe detalii. Insistenţele lui Gelu o determină pe fată
să-i reproşeze acestuia, pe un ton uşor iritat, că este indiscret. Promiţând că îi va explica mai târziu totul, fata se grăbeşte la o întâlnire importantă şi
misterioasă în acelaşi timp. Curios, Gelu o întreabă cu cine, dar răspunsul devine inutil, căci, în aceeaşi clipă, Cecilia vine spre ei. Fetele schimbă
un mic semn de complicitate şi Cecilia, mirată de prezenţa lui Gelu, izbucneşte în râs.

Varianta 37 1. Expresii/locuţiuni cu verbul "a duce": a duce tot greul; a o duce bine/rău; a-l duce mintea; a duce dorul (cuiva); a duce la bun
sfârşit (ceva); 2. Sens conotativ: *Ea are un suflet cald. *Purtarea lui mi-a lăsat un gust amar. 3. Ultima interogaţie “Cum o mai duceţi cu
fericirea?” se înscrie în originalitatea limbajului artistic propriu lui Marin Sorescu, în care nuanţa uşor ironică se îmbină cu o bonomie plină de
delicateţe. Întrebarea banală "cum o mai duceţi" este îmbogăţită semantic prin alăturarea emoţională a cuvântului "fericire", o categorie filozofică
profund umană. 4. Semnele de punctuaţie în versul: “Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.”; cele două virgule marchează vocativul şi
adresarea directă către fată, "dragă", iar punctul semnifică terminarea enunţului. 5. Mărci lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric: verbe şi
pronume la persoana I singular: "Am zărit”, "m-am născut", "să văd", eu” 6. Tema iubirii; motivul luminii 7. Figura de stil din versul "Iar fata
aceea, iată/ Se uită la mine cu sufletul…"; metafora "se uită la mine cu sufletul" sugerează simpatia spontană a fetei pentru eul liric, o atracţie spre
comunicare, un flux afectiv sincer, neafectat. Metafora este şi o inedită şi surprinzătoare definiţie a sentimentului de dragoste pură, candidă. 8.
Incipitul poeziei exprimă miracolul naşterii, "Am zărit lumina pe pământ", viziune asemănătoare cu filozofia lui Lucian Blaga (la care naşterea
este "ieşirea în lumină"). Venirea pe pământ a eului liric are un scop declarat, de un umanism înduioşător, sugerând faptul că-i pasă de oameni: "Şi
m-am născut şi eu/ să văd ce mai faceţi". Şirul de interogaţii retorice sunt banale, prozaice, stereotipii ale comunicării între oamenii care, în fond,
sunt total dezinteresaţi de răspuns: "Sănătoşi? Voinici?/ Cum o mai duceţi cu fericirea?". De altfel, în realitatea concretă, răspunsurile sunt doar
simple automatisme, lipsite de sinceritate şi conţinut, de aceea eul liric consideră că nimeni nu răspunde cu adevărat: "Mulţumesc, nu-mi
răspundeţi." Adresarea directă din interogaţii, realizată prin persoana a II-a, sugerează dorinţa de comunicare a eului liric cu lumea înconjurătoare,
interesul lui pentru condiţia omului în lume, idei regăsite în mai multe creaţii ale lui Marin Sorescu ("Iona"). 9. Titlul “Am zărit lumina”
simbolizează, în relaţie cu textul poeziei, intrarea eului liric în lumina ce călăuzeşte către viaţă, interesul său pentru condiţia omului în lume, care
se bazează pe o multitudine de întrebări retorice: "Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări". Eul liric iubeşte viaţa, "îmi
place aici", plină de căldură, de lumină şi de frumuseţe, este încântat de iubire, chiar dacă, uneori, ea este "amară". 10. Trăsături neomoderniste:
- metafore subtile, cu o uşoară ironie bonomă; ("se uită la mine cu sufletul")
- versuri inegale, măsură variabilă: de la 3 la 12 silabe
- absenţa rimei (rimă albă)
Subiectul al II-lea : Text argumentativ despre iubire:
Părerea mea despre afirmaţia “Iubirea cheamă iubire şi ea. Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu – cu toată puterea şi cu
toată fiinţa” este că nu reflectă adevărul despre iubire.
Consider că iubirea nu cheamă iubire. Cei ce se căsătoresc din interes, de exemplu, gândind - ceea ce mulţi cred – cum că iubirea vine cu
timpul şi se instalează între cei ce stau împreună, nu vor cunoaşte niciodată iubirea adevărată, ci doar o formă de ataşare, de atracţie falsă. O altă
situaţie întâlnită în viaţa reală este atunci când cineva îndrăgostit puternic speră că şi persoana respectivă o să simtă, în cele din urmă, acelaşi
sentiment. Niciodată nu se întâmplă astfel, aşa că iubirea nu "cheamă" iubire.
Despre a doua parte a acestei afirmaţii: “Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu – cu toată puterea şi cu toată fiinţa”, cred
că este într-un fel eronată. Atunci când iubeşti cu toată fiinţa şi cu toată puterea, simţi nevoia să fii, la rândul tău, iubit. Părerea mea este că niciun
om nu ar accepta să trăiască alături de cineva care nu-i împărtăşeşte sentimentele şi că . Pe de altă parte, adevărul este că nu îţi poţi alege
momentul când te îndrăgosteşti şi dacă te copleşeşte acest sentiment, cel mai bun lucru pe care poţi să îl faci este să iubeşti cu toată fiinţa ta şi să
nu îţi fie frică de acest simţământ, pentru altfel nu-ţi vei găsi niciodată sufletul pereche.
În concluzie, iubirea nu cheamă iubire, este important ca cel de care te-ai îndrăgostit să îţi împărtăşească sentimentele, însă trebuie să
profiţi de orice ocazie pe care o ai de a te îndrăgosti pentru că altfel, atunci când îţi vei găsi perechea nu vei şti să o preţuieşti şi o vei pierde.

Varianta 38 1. Sinonime: însoţirea = căsătoria, acompanierea; lasă = rămâne, persistă; soarbe = respiră; se ridică = se înalţă
2. În versul: "Şi pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire, virgulele marchează apoziţia metaforică "falnic oaspe", care explică ipostaza soarelui
personificat. 3. Verbe aflate în relaţie de antonimie: "se ridică" # "cade" 4.Verbul la gerunziu “admirând” ce se repeta în strofa a II-a, la
începutul versurilor al doilea şi al treilea subliniază fascinaţia pe care natura o revarsă asupra eului liric, ilustrând vraja luminilor şi a umbrelor
jucăuşe prin iarba şi florile din poiene: "Admirând jocul luminei pe splendoarele verdeţii,/ Admirând în umbra caldă florile de prin poiene". 5.
Imagini vizuale: “vânătorul pleacă grabnic la a zorilor ivire”; “Vânătorul la tulpina-i cade-n visuri iubitoare”; florile de prin poiene,/ Şi pâraie
cristaline, şi vultani cu mândre pene". 6. Ritm trohaic, măsura de 16 silabe 7. Personificarea "Valuri limpede […]/ Trec alin pe faţa lumii şi
din treacăt o sărută" sugerează armonia dintre om şi natură, participarea afectivă a naturii în viaţa omului. 8. Ultima strofă reprezintă o imagine
vizuală complexă în care sunt prezente atât elemente ale naturii, plopul “cu a lui frunză argintie” (epitet cromatic), cât şi reprezentanţi ai lumii
animale (veveriţele, personificate, care râd de arma lucitoare). În strofă este prezent şi motivul visului, vânătorul fiind furat de doruri neştiute, la
care cugetă aşezat lângă tulpina plopului. Frumuseţea naturii este copleşitoare, emană o vrajă atât de puternică, încât vânătorul uită cu desăvârşire
scopul pentru care se afla acolo, de aceea două veveriţe se amuză privind arma care devenise inutilă. 9. Poezia aparţine genului liric deoarece
modul de expunere predominant este descrierea, eul liric îşi exprimă în mod direct sentimentele, iar în fragment sunt prezente imagini vizuale şi
auditive compuse prin intermediul unor figuri de stil (“Valuri limpede de aer, ca o mare nevăzută,/ Trec alin pe faţa lumii şi în treacăt o sărută”-
epitete, metafore, personificare). 10. Descrierea este modul de expunere predominant în acest fragment, deoarece eul liric conturează imagini
vizuale ("vultani cu mândre pene"), auditive ("mii de glasuri sunătoare"), motorii ("Vânătorul pleacă grabnic"), realizate prin figuri de stil.
Subiectul al II-lea : Scrisoare despre ce înseamnă să fii onest:
Cluj- Napoca, 29.06.2007

Dragă George,
Îţi mulţumesc pentru scrisoarea ta. M-am bucurat că ai câştigat olimpiada la matematică. Te felicit şi sunt sigură că vei ajunge la
olimpiada internaţională. Eu îţi ţin pumnii şi-ţi doresc putere de …exerciţii.
La şcoală mă descurc bine. Colegii sunt extraordinari şi ne ajutăm reciproc, fiind în acelaşi timp şi prieteni. Ca să-ţi dai seama de relaţiile
dintre noi, elevii de la Colegiul "George Coşbuc", am să-ţi relatez o situaţie petrecută de curând.
Acum ceva timp, am avut o dispută cu Andrei, colegul meu. El crede că, în viaţă, onestitatea înseamnă să fii sincer cu tine, însă nu
neapărat şi cu ceilalţi din jurul tău. Mie mi s-a părut că aceasta este o viziune destul de limitată asupra onestităţii şi a respectului faţă de tine şi de
ceilalţi. Eu consider că, pentru a fi onest cu tine, trebuie să fii de bună credinţă cu toţi din jurul tău. Această dispută ţine de vreo săptămână,
deoarece niciunul dintre noi nu este capabil să-l convingă pe celălalt că nu are dreptate. Ceilalţi colegi s-au împărţit în grupe, în funcţie de propria
opinie despre importanţa corectitudinii în comportamentul fiecărui cetăţean. L-am întrebat şi pe profesorul de filozofie şi el a spus că onestitatea
este un concept filozofic complex iar acesta poate fi privit din mai multe perspective.
Tu ce părere ai? Aş fi foarte curioasă să-ţi aflu opinia.
Sper să ne vedem curând. Poate dau eu o fugă la tine, la Ploieşti şi vom putea discuta mai pe larg despre toate lucrurile, inclusiv
onestitatea.
Cu drag,
Florina.

Varianta 39 1. Polisemia verbului "a creşte": *Copilul ei are o condiţie fizică şi psihică foarte bună şi creşte într-un an cât alţii în doi. *După ce
aluatul pentru cozonac este preparat, trebuie lăsat să crească aproximativ o oră. * Mama m-a crescut în spiritul adevărului.
2. Versul "Şi negură, şi viscol, şi cer întărâtat" - Virgulele au rolul de a separa termenii unei enumeraţii, alcătuite din elementele naturii
dezlănţuite. 3. Expresii/ locuţiuni cu substantivul "zi": zi de zi; de la o zi la alta; a se crăpa de ziuă; zi şi noapte; peste zi; în plină zi; zi liberă;
zile fripte, a munci cu ziua 4. Conjuncţia căci din versul “Căci astfel e acum viaţa-mi osândită” are rolul de a introduce o idee explicativă, o
concluzie a simţămintelor poetice exprimate anterior. 5. Prezenţa eului liric: pronume şi verbe la persoana I: “–mi”, “mea”, “ întâlnesc”;
adresare directă prin folosirea persoanei a II-a: "te" 6. Teme: natura şi iubirea 7. Comparaţia “La umbră,-n întuneric, gândirea-mi se arată,/ Ca
tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptând” exprimă puterea agresivă a gândurilor poetice, care se manifestă în pustiu, precum şi suferinţele provocate de
neputinţa împlinirii iubirii, sentiment sugerat de metafora "valea chinuirii" ce sângerează de durere. 8. În strofa a treia a poeziei este exprimată
durerea profundă a eului pentru că iubirea este departe. Versul “Încerce acum soarta să-mi crească suferirea” sugerează ideea că destinul îi este
potrivnic şi, odată cu trecerea timpului, amărăciunea eului liric se amplifică. Pare că şi bestiile iadului vor să-i provoace frământări din ce în ce mai
chinuitoare: “Adaoge chiar iadul şerpi, furii ce muncesc;”. Comparaţia “Durerea mea e mută ca deznădăjduirea” şi personificarea “durerea […]
mută” evidenţiază o imagine dezolantă a durerii eului liric şi a pierderii speranţei de împlinire a iubirii, de a fi alături de persoana iubită. Agonia,
sentimentele capătă valenţe tot mai mari, lucru reliefat prin comparaţia “Durerea mea […]/ E neagră ca şi ziua când nu te întâlnesc”. În ceea ce
priveşte prozodia, măsura versurilor este de 13-14 silabe, rima încrucişată şi ritmul iambic. 9. Titlul poeziei sugerează tema dominantă şi anume
suferinţa provocată de neputinţa împlinirii cuplului erotic. Titlul reprezintă un substantiv articulat, ce exprimă deznădejdea devoratoare şi
adânceşte sufletul în întuneric. Suferinţa sfâşietoare este cauzată de neîmplinirea idealului de iubire şi de permanentele dezamăgiri din viaţă:
“Încerce acum soarta să-mi crească suferirea;”, “o lungă agonie”, cuvinte înscrise în câmpul semantic al "suferinţei". 10. Agonia, durerea, mânia
interioară provocate de imposibilitatea iubirii eului liric este în armonie cu natura dezlănţuită. Fenomenele ce pot distruge totul în calea lor - “Îmi
place a naturii sălbatică mânie,/ Şi negură, şi viscol, şi cer întărâtat"-, se află în concordanţă deplină cu starea interioară devastatoare a eului liric:
"Şi tot ce e de groază, ce e în armonie/ Cu focul care arde în pieptu-mi sfâşiat.” Gândurile eului liric, întunecate de suferinţa profundă, se află în
căutarea unui mijloc prin care să-şi îndeplinească idealul de iubire şi să facă lunga agonie să dispară. Reacţia poetică este asemenea unui tigru care
îşi caută prada: “La umbră,-n întuneric, gândirea-mi se arată,/ Ca tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptând”. Jertfa sângerândă intră în concordanţă cu
durerea şi convulsiile din sufletul eului liric: “Şi prada îi e gata…De fulger luminată,/ Ca valea chinuirii se vede sângerând”. Poetul foloseşte
elementele din natură pentru a contura mai sugestiv profunzimea şi intensitatea sentimentelor erotice.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre devotament: "Iubim mai mult pentru ceea ce dăm decât pentru ceea ce ni se dă - şi mai ales pe
aceia pentru care ne jertfim. Cea mai mare iubire din lume, a mamei pentru copil, nu are altă cauză" (Garabet Ibrăileanu)
Sunt de acord cu ceea ce afirmă G. Ibrăileanu: “Iubim mai mult pentru ceea ce dăm decât pentru ceea ce ni se dă – şi mai ales pe aceia
pentru care ne jertfim. Cea mai mare iubire din lume, a mamei pentru copil, nu are altă cauză”, deoarece devotamentul, credinţa, încrederea,
iubirea faţă de o persoană dragă, căreia îi pot deschide un drum în viaţă, pe care o pot ajuta, învăţa sau care încearcă să-mi ofere mie ceea ce este
mai bun, are o importanţă deosebită.
În ceea ce priveşte iubirea mamei pentru copil, nu există devotament mai puternic, întrucât o mamă este dispusă a face orice sacrificiu
pentru copilul ei, îşi dedică viaţa acestei cauze şi acestei făpturi. Deşi este o mamă foarte severă, personajul Vitoria Lipan din romanul “Baltagul”,
de Mihail Sadoveanu, îşi creşte copiii, pe Gheorghiţă şi pe Minodora, conform tradiţiilor creştineşti, încearcă să facă ceea ce este mai bun pentru
ei, îl sprijină pe Gheorghiţă în formarea personalităţii de la adolescenţă la maturitate.
În al doilea rând, dacă îmi ajut prietenii apropiaţi sau pe cineva la care într-adevăr ţin, dacă sunt dispusă a face anumite sacrificii pentru
respectivele persoane, împlinirea şi bucuria sufletească sunt mult mai mari decât în cazul în care mie mi se oferă un sprijin.
În concluzie, devotamentul pentru o cauză sau faţă de o persoană are o semnificaţie specială, idee susţinută şi de autorul G. Ibrăileanu.
Loialitatea face parte din categoria valorilor morale care ar trebui respectate de fiecare individ în parte.
(Mariana Claudia Drăguţ)

Varianta 40 1. Expresii/locuţiuni: a fi casa casă şi masa masă; a face casă bună cu cineva; casă de piatră; a fi om de casă; a fi înalt cât
casa. 2. Folosirea virgulei: Ca semn de punctuaţie, virgulele din primul vers marchează o explicaţie cu nuanţă apoziţională: "Vorbiţi încet, sau
poate chiar în şoaptă". 3. Sinonime: vis = reverie, contemplaţie; intrare = pătrundere, acces; fraged = delicat, fin; a înfăşura = a acoperi, a învălui.
4. Valoarea expresivă a conjuncţiei "căci" (din structura:"Căci va pleca"): Conjuncţia "căci" are valoare concluzivă, sintetizând ideile poetice
exprimate în strofele anterioare. 5. Două trăsături a ale lirismului subiectiv: Folosirea pronumelor şi verbelor la persoana I: "sunt", ,,îmi
lunecă”, ,,mele”, ,,o să rămân”, ,,îmi’’, ,,să surâd’’, precum şi prezenţa imperativului ,,vorbiţi”. 6. Ritmul şi măsura versului ,, Intrarea lui în
vis e-ngăduită”: măsura 12 silabe, ritmul iambic 7. Epitetul în inversiune "lirica fiinţă" ilustrează sensibilitatea excesivă a sufletului poetic,
sintagma poate fi considerată o sugestivă definiţie a poetului. 8. Prima strofă a poeziei exprimă starea de oboseală intensă a eului liric:,,Vorbiţi
încet, sau poate chiar în şoaptă”. Neputinţa comunicării îi provoacă o stare de moliciune sugerată de comparaţia "sunt neputincios ca mătasea".
Trăirea interioară este intensă, "Doar sufletul îmi lunecă prin casă", ca şi aşteptarea obositoare de revigorare a relaţiei cu lumea înconjurătoare.
Mărcile lexico-gramaticale atestă lirismul subiectiv prin pronumele şi verbele de persoana I: ,,îmi", "sunt", precum şi prin imperativul "vorbiţi".
Expresivitatea versurilor este ilustrată de verbele la prezentul gnomic (etern), -,,sunt neputincios”, ,,sufletul îmi lunecă”, ,,sufletul aşteaptă’’- ce
ilustrează continuitatea stării de oboseală, însoţită de slăbiciune fizică ,,doar sufletul îmi lunecă prin casă”. 9. Titlul sugerează starea de oboseală
intensă şi prelungită, însoţită de slăbiciune fizică, de scădere a capacităţii de receptare a lumii înconjurătoare. "Neputincios ca o mătasă", eul liric
se simte lipsit de energie, "doar sufletul îmi lunecă prin casă", simptome sigure ale unei "astenii" accentuate. 10. Versul "Azi sunt neputincios ca
o mătasă" este reluat şi modificat în finalul poeziei: "Azi sunt ca o mătasă". Sensul cu nuanţă negativă din prima strofă, când poetul-actant este
incapabil de comunicare ("neputincios"), capătă un înţeles benefic, starea lirică sugerând delicateţe, gingăşie, împăcare cu sine.

Subiectul al II-lea Scrisoare despre iubire:

Timişoara, 29.06.06
Dragă Horaţiu,
Am fost plăcut impresionată de ultima ta scrisoare şi iată că m-am hotărât şi eu să–ţi scriu pentru a-ţi povesti despre noul meu
coleg de clasă, Ştefan. În primul rând, să-ţi dezvălui care a fost prima impresie , dar mai ales să-ţi relatez ce am vorbit cu el.
Prima lui zi de şcoală în oraşul nostru a fost foarte agitată din cauza mutării lui la bunici şi asta l-a făcut să se simtă puţin
dezamăgit. Însă, la şcoală, s-a simţit bine alături de noii colegi, a fost primit cu multă căldură, dar şi curiozitate. Sincer, la început nu mi
se păruse prietenos, stătea retras şi circumspect, deoarece nu cunoştea pe nimeni, dar pe parcurs impresia mea despre el s-a schimbat. Am
vorbit cu el despre hobby-urile lui, s-a comportat manierat şi a ştiut să se facă plăcut şi ascultat. După câteva zile, la ora de română am
fost în aceeaşi grupă de lucru şi tema lucrării noastre, pe lângă prietenie şi relaţiile umane, a fost iubirea, temă aleasă de noi, întrucât ni s-
a părut interesantă.
Amândoi voiam să ne cunoaştem mai bine şi eu am început discuţia prin a-i explica ce reprezintă pentru mine iubirea, că este
sentimentul cel mai înălţător pe care-l poate simţi omul. Uimit de patetismul meu, Ştefan m-a întrebat dacă sunt îndrăgostită şi vorbesc
din experienţă proprie. Ei bine, Horaţiu, am simţit că mi-au luat obrajii foc şi probabil că m-am înroşit foarte tare atunci când am negat
cu vehemenţă. El s-a uitat lung la mine şi apoi mi-a destăinuit că şi pentru el sentimentul de iubire este unic, dar trebuie dublat de
raţiune, deoarece orice dragoste oarbă, deci nemotivată, susţinea el, nu durează prea mult. Apoi am notat câteva idei pentru lucrarea
noastră de grup, dar rămăsesem amândoi cu un fior lăuntric greu de explicat. Crezi că sunt în pericol să mă îndrăgostesc? Dar el?
De-abia aştept să vin la Piteşti ca să vorbim şi să-ţi povestesc ce-a mai fost...
Cu drag,
Ioana.

Varianta 41 1. Antonime: desculţe # încălţate: *Cizmele încălţate de ea erau primite cadou. obeze # slabe: *Majoritatea fetelor şi-ar dori să fie
slabe, ca să se facă manechine. 2. Formele niciun şi nici un: niciun: *Niciun copil nu are media zece la matematică. nici un: *Nu am nici un
prieten, nici mai mulţi. 3. Câmpul semantic al cărţii: "alfabetul", "unei limbi", "voi citi", "semne" 4. Familia lexicală a cuvântului "zăpadă":
zăpadă, a înzăpezi, înzăpezit, înzăpezire, a deszăpezi, deszăpezit, deszăpezire. 5. Tema condiţiei poetului, motivul cărţii
6. Mărci ale eului liric - Pronume şi verbe la persoana I singular: "mă uit", „mei” , „îmi”, "nu înţeleg", "voiam", "să spun"
7. Figură de stil: „Durerea mersului” este o metaforă personificatoare şi semnifică, în viziunea poetei, durerea profundă cauzată de trecerea
ireversibilă şi implacabilă a timpului. 8. Calităţi particulare ale stilului: *Armonia (muzicalitatea) este dată de sonoritatea caldă, firească, ce
încântă auzul, fiind ilustrată în poezie prin versurile inegale şi absenţa rimei, ceea ce amplifică eufonia lirică. *Fineţea stilului se realizează prin
întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă în mod subtil ideea, sensul, apelându-se la aluzie, urmând ca cititorul sau interlocutorul să descopere
esenţa comunicării. 9. Răspunsurile la întrebări abstracte despre harul poetic şi creaţia lirică, despre trecerea timpului vin adesea prea târziu,
atunci când dezamăgirea a pus deja stăpânire pe artist şi interesul s-a diminuat vlăguit de aşteptare: "Niciun răspuns nu se naşte/ Decât când nimeni
nu mai are/ Nevoie de el". Timpul capătă proporţii hiperbolizate, clipele sunt obeze şi par "ani şi anii epoci". Scepticismul poetei este accentuat în
finalul poeziei de o tristeţe sfâşietoare, ultimele versuri conţinând un verdict amar, până şi întrebarea care aştepta răspunsul s-a stins: "Şi întrebarea
care-l aştepta/ A murit." 10. Titlul este reprezentativ pentru întreaga poezie, deoarece poeta construieşte discursul liric pe două valenţe ale
cunoaşterii, aflate în contratimp: întrebarea şi răspunsul. Din perspectivă temporală, textul liric reflectă un trecut plin de confuzii ("Mă uit în
trecut şi nu înţeleg"), perioadă din care îşi aminteşte doar rănile sufleteşti, şi un prezent sumbru care exprimă eşecul definitiv în cunoaştere:
răspunsul nu mai vine şi chiar întrebarea care-l aştepta a murit.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre iubire: "Numai cu inima poţi vedea lucrurile corect, ceea ce este esenţial este invizibil pentru
ochi" (Antoine de Saint-Exupéry
Afirmaţia "Numai cu inima poţi vedea lucrurile corect, ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi" este cât se poate de adevărată din
punctul meu de vedere, întrucât ochii percep numai ceea ce este la suprafaţa lucrurilor sau fiinţelor, dar numai cu inima, cu un simţ aparte, poţi să
"vezi" şi dincolo de aparenţe.
Consider că iubirea este cel mai emoţionant şi pur sentiment existent în viaţa oricărui om şi poate apărea oricând şi la oricine, pentru că
nu are limită de vârstă. Cu toate acestea, când suntem atraşi de o persoană, cred că mai întâi observăm îmbrăcămintea, ţinuta, atitudinea şi chiar
capacitatea de comunicare. Foarte târziu, după trecerea unei anumite perioade, începi să simţi un flux care poate fi seducător sau, dimpotrivă,
nefast. Intuiţia omului este o trăsătură foarte importantă şi cred că, de cele mai multe ori, ghidarea după instincte nu dă greş, fie că se referă la o
decizie, fie că se referă la o persoană.
În altă ordine de idei, oamenii s-au îndepărtat de natură, de miracolele fascinante care aduc relaxare şi emoţie estetică în sufletul oricui.
De câte ori nu trecem nepăsători pe lângă un peisaj încântător, pe lângă un pom cu mugurii gata să plesnească şi ochii nu remarcă nimic?… Numai
sensibilitatea inimii poate face omul să vibreze la misterele firii, să se bucure de o floare, o pasăre, un fir de iarbă… În concluzie, numai cu inima
poţi pătrunde esenţa lucrurilor, acolo unde privirea nu poate ajunge.

Varianta 42 1. Polisemia cuvântului "a întoarce": *Mâine se va întoarce de la Călăraşi. *Şi-a întors cămaşa pe dos. *Toţi cei aflaţi în curtea
liceului au întors capul după Mihaela. 2. În versul: „Frunzelor, păsărilor, peştilor” virgula marchează o enumeraţie 3. Cuvinte bisilabice:
„Vântul”, „frunze”, „pradă”, „icre” 4. Expresii/ locuţiuni cu verbul "a lăsa": a lăsa baltă, a lăsa în pace, a lăsa în voie, a lăsa rece; 5. Imagini
artistice: „arborii chirciţi de vântul fierbinte”, „stolurile de frunze” 6. Tema naturii, motivul frunzelor 7. Figură de stil: Prin folosirea
comparaţiei personificatoare „ţipă ca păsările” poeta compară frunzele cu nişte stoluri de păsări, iar foşnetul acestora sunt asemănătoare ciripitului
păsărelelor. 8. În ultimele trei versuri ale poeziei, poeta exprimă o idee îmbogăţită cu idei filozofice profunde privind unicitatea sufletului
omenesc, ce nu se poate multiplica. Prin interjecţia afectivă „O” se sugerează miracolul pe care-l trăieşte poeta, atunci când conştientizează că
sufletul, spre deosebire de trup, nu poate să lase dovezi concrete pe pământ, nu poate să nască urmaşi: „Trupul meu poate să nască urmaşi,/
Sufletul meu niciodată.” 9. Prin titlul „De ce nu m-aş întoarce printre pomi?”, Ana Blandiana exprimă dorinţa puternică de a se întoarce la
origini, de a se bucura de frumuseţile naturii, creând un cadru rustic, unde frunzele personificate sunt asemenea unor stoluri şi „ţipă ca păsările”.
Poeta vede natura ca pe un loc unde poate să se descarce de sentimentele apăsătoare, „unde mă pot rostogoli plângând”, predându-se deplin
„frunzelor, păsărilor, peştilor”, în această "mare" minunată, care este o metaforă pentru viaţă. 10. Calităţi particulare ale stilului: *Armonia
(muzicalitatea) este dată de sonoritatea caldă, firească, ce încântă auzul, fiind ilustrată în poezie prin versurile inegale şi absenţa rimei, ceea ce
amplifică eufonia lirică. *Fineţea stilului se realizează prin întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă în mod subtil ideea, sensul, apelându-se la
aluzie, urmând ca cititorul sau interlocutorul să descopere esenţa comunicării, adică folosirea cuvintelor cu sens conotativ, prin utilizarea figurilor
de stil, cum ar fi: metafora „stolurile de frunze”, epitete personificatoare „frunzele[..] nebune”, „soarele aspru”
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre familie: "Familia e temelia vieţii sociale" (Ioan Slavici)
Întreaga creaţie a lui Ioan Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru fericire prin iubirea de oameni, pentru păstrarea armoniei în
familie, reper etic esenţial, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de autor.
Un prim argument în susţinerea afirmaţiei lui Ioan Slavici - „Familia este temelia vieţii sociale” - ar fi faptul că familia a constituit
întotdeauna un spaţiu de viaţă al împlinirii celor mai profunde aspiraţii omeneşti de fericire şi de armonie, al bucuriei de a aduce pe lume urmaşi, al
clipelor fascinante petrecute alături de cei dragi.
De asemenea, consider că, purtătoare a valorilor etice şi spirituale ale societăţii, familia deţine un rol important în educarea şi dezvoltarea unui
copil. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament, cum ar fi respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în
vorbire şi atitudini, cumpătarea, grija faţa de lucrurile încredinţate, principii prezente şi în concepţia lui Slavici.
În altă ordine de idei, întreaga societate este organizată pe familii oriunde în lume şi în orice epocă. De aceea este o legătură intrinsecă între
familie şi societate, una determinând-o pe cealaltă în egală măsură. Scriitorul francez Balzac susţinea că dacă între membrii unei familii relaţiile
sunt degradate, atunci întreaga societate este viciată, idee ilustrată şi de George Călinescu în romanul "Enigma Otiliei".
În concluzie, argumentele aduse pledează pentru susţinerea concepţiei că familia este unul dintre factorii principali care se preocupă de
educaţia omului, de împlinirea acestuia pe plan spiritual, ce exercită asupra oricărui membru o stare de bine, contribuind la succesele acestuia, atât
în plan profesional cât şi sentimental.

Varianta 43 1. Sinonime: plãcut = agreabil, încântător ; neîmblânzită = neîndurãtoare, crudă; durere = chin, tristeţe, suferinţă; misteruri = enigme,
taine 2. Formele niciun/nici un: *Nu a venit niciun elev la şcoalã. N-a dat niciun telefon astăzi. *Nu a cumpãrat de la magazin nici un creion, nici
două. *Pentru tema la română nu ajunge nici un caiet, nici două, va trebuie să cumpăr vreo cinci caiete. 3. Sens conotativ: *Trăim abia dimineaţa
iubirii noastre şi de aceea suntem atât de înflăcăraţi. *De îndatã ce s-a angajat, şi-a luat zborul din casa părintească.
4. Expresii/ locuţiuni cu substantivul "putere" : putere de înţelegere, putere de convingere, a fi în putere, a-i sta cuiva în putere, putere de
cumpãrare, a fi la putere. 5. Tema iubirii şi a naturii, motivul visului 6. Mărci ale eului liric: “nu-mi place” –pronume; “nu cer”-verb
7. Figură de stil: "al undei murmur melodios" inversiune şi personificare, sugerând natura participativă care se emoţionează alături de eul liric la
trăirea intensă a sentimentului de iubire. 8. Trăsături romantice: - natura umanizată reuneşte cele douã planuri, uman-terestru cu cel universal-
cosmic: "Şi roua şi zefirul, şi floarea şi verdeaţa"; “iluzii îngereşti”, conturând un peisaj feeric. - intensitatea sentimentului de iubire, văzută ca
miracol: "misteruri de amor" - motivul visului 9. Conjuncţia adversativã “dar” din primele douã strofe are rolul de a sublinia sentimentul
îndrãgostitului şi trãsãturile persoanei iubite, care este mai presus de orice frumuseţe a lumii; "Dar lumea nimic n-are ca tine de frumos" // "Dar nu
e nimic dulce ca dulcea ta zâmbire". 10. Sugestia textului liric este ilustrată prin multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice:
personificări ("al undei murmur", "vântul îţi şopteşte"), frecvenţa epitetului "dulci" ("sunt dulci ale doritei suvenire", "nu e nimic dulce ca dulcea ta
zâmbire"), metafore ("misterul de amor", "suflet pe pasurile-ţi zbor")
Subiectul al II-lea Text argumentativ : “Deşi nu devotamentul provoacã iubirea, fiind mai degrabã un efect, el este esenţial în menţinerea
neştirbitã a acesteia. În absenţa devotamentului, iubirea este expusă riscului degradãrii şi, în cele din urmã, dispariţiei.” (Antonesei)
Afirmaţia lui Liviu Antonesei este plinã de înţelepciune. Consider cã dragostea nu apare din dorinţa de a fi devotat unei anumite
persoane, dar fãrã acest devotament relaţia de iubire nu poate rezista în timp.
Un prim argument în susţinerea acestei concepţii este că, atunci când iubeşti, te dăruieşti în totalitate persoanei dragi, faţă de care
dovedeşti credinţă şi fidelitate. Încrederea în partener este o altă condiţie necesară în menţinerea cuplului, gelozia şi suspiciunea sunt duşmani
siguri care ucid iubirea.
În altă ordine de idei, devotamentul faţă de persoana iubită este o dovadă certă a dragostei pe care i-o porţi şi poate salva oricând relaţia,
dacă tactul, răbdarea şi înţelegerea se manifestă cu pricepere. Un exemplu grăitor este cuplul Persida-Naţl, a cărui relaţie s-a degradat din cauza
comportamentului deplasat al bărbatului şi care este salvată prin dragostea plină de îngăduinţă şi înţelepciune cu care femeia l-a înconjurat, chiar
dacă i-a fost teribil de greu.
În concluzie, devotamentul este esenţial în menţinerea neştirbită a sentimentului de iubire, altfel, ea se degradează şi, în cele din urmă, se stinge.

Varianta 44 1. Sinonime: privelişte = peisaj; ciudată = neobişnuită, bizară, stranie; naivă = copilăroasă, inocentă; plesnite = fisurat, crăpat, ciobit
2. În structura “se sparge-n ceafa zării” cratima este utilizată pentru a ţine locul vocalei “î” şi pentru a se pronunţa într-o singură silabă, păstrând
astfel măsura şi ritmul versurilor. 3. Expresii/ locuţiuni cu verbul "a trece": a trece clasa; a trece cu vederea; a trece la fapte; a trece hopul
4. În poezie se manifestă prezentul gnomic (etern) pentru a sugera permanentizarea sentimentului de admiraţie a eului liric pentru veşnicia şi
încremenirea naturii. 5. Imagini artistice: “Spinii pe deal sunt mari ca nişte plopi”- imagine vizuală; "au trecut leproşi cu zurgălăi"- imagine
auditivă 6. Teme: natura şi timpul 7. Comparaţia “Priveliştea-i ciudată şi naivă/ Ca hărţile cu case şi copaci” sugerează imaginea copilăroasă pe
care o are peisajul admirat de eul liric. Tot ceea ce se poate zări împrejur seamănă cu nişte case înconjurate de copaci, desenate parcă de un pictor
naiv. 8. Ultimele şase versuri ale poeziei constituie o descriere stranie a naturii, îmbinând planul terestru cu cel cosmic: nourii au "chip de
păsări" şi plutesc deasupra înalţilor plopi, iar vântul tăios "se târâie prin văi". Priveliştea bizară este "strâmbă", cerul stă "vertical", iar soarele are
"chip de bubă rea". Imaginea asfinţitului din finalul poeziei este realizată printr-o metaforă personificatoare cu totul originală, soarele "se sparge-n
ceafa zării, peste deal". 9. Titlul sugerează un "exerciţiu" poetic, o activitate constantă desfăşurată în scopul de a-şi forma deprinderea scrisului, de
aceea imaginile par stângace, priveliştea e strâmbă, norii au chip de păsări, iar soarele este ca o bubă rea, întregul peisaj fiind realizat ca o pictură
naivă, sau un desen făcut de copil. 10. Registrul stilistic este bogat şi variat, alcătuit din îmbinarea arhaismelor ("burg", "mucava") cu
neologismele ("perspectivă", "vertical") şi cu cel popular ("bubă rea", "zurgălăi", "se târâie").
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre educaţie: "Copilul nu datoreşte părintelui viaţa, ci creşterea" (Nicolae Iorga)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicola Iorga şi consider că a da naştere unui copil este un miracol, dar a creşte un copil este un proces
complex şi de durată, care presupune efort şi dragoste.
Mai întâi, copilul nu este cel care decide venirea sa pe lume, ci părinţii lui, în consecinţă acesta nu trebuie, neapărat, să le fie
recunoscător pentru viaţa pe care a primit-o. Creşterea unui copil nu înseamnă numai hrană şi îmbrăcăminte, ci presupune o relaţie spirituală
profundă, o comunicare sinceră şi mai ales o atentă şi constantă preocupare pentru educaţia lui. Preceptele, sfaturile pe care părinţii le dau copiilor
sădesc principii solide care formează, în cele din urmă, o personalitate puternică, un caracter viguros.
Un alt argument în favoarea afirmaţiei este acela că un copil abandonat de părinţii naturali şi crescut într-o familie care l-a adoptat
trebuie să fie recunoscător acesteia din urmă, care s-a preocupat de formarea personalităţii sale şi de asigurarea unui viitor în societate.
În concluzie, tot ceea ce un copil poate şi trebuie să facă este reprezentat de mulţumirea acestuia faţă de părinţii care s-au străduit pentru
creşterea şi educaţia lui.

Varianta 45 1. Sinonime: foaie = frunză; a curge = a cădea; noroc = şansă, izbândă; a se fărâma = a se distruge, a se zdrobi 2. Expresii/
locuţiuni cu verbul "a cădea": „a cădea la examen”; „a cădea la pat”; „a-i cădea cu tronc”; „a cădea cerul pe cineva”; 3. Sens conotativ: În
amurgul vieţii oamenii devin mai înţelepţi şi mai răbdători. Culoarea deschisă a pereţilor înveselesc încăperea. La primit cu braţele deschise.
După multe ezitări, Mihai şi-a deschis, în sfârşit, sufletul. 4. Verbele la conjunctiv exprimă dorinţa eului liric de a-şi împlini iubirea, aspiraţia
către posibila fericire fiind ilustrată printr-o interogaţie retorică, în care verbele proiectează sentimentul într-un viitor nedefinit, într-un cândva
nesigur: "să ne plouă", "să oprim", „să oprim căderea lor”, „să le culeagă”, „să le-mpartă”.5. Rima încrucişată; măsura de 7-8 silabe6. Tema
iubirea, natura; motive: visul, plânsul 7. Planul interior/ planul exterior: "Amurg" poate fi considerată atât o poezie dedicată anotimpului
toamna, prin cadrul exterior al naturii, dar este şi un sugestiv tablou al sufletului, un plan interior al trăirilor eului liric, care se află la răscruce, între
două etape ale vieţii. În primele trei strofe predomină elementele de pastel, cu discrete sugestii pentru planul interior al trăirilor: "Frate bun mi-a
fost copacul", "s-a mai dezlipit o foaie, / Mi s-a mai fărmat un vis". Dezamăgirea căderii frunzelor, este, de fapt, gustul amar al destrămării unor
visuri ale sinelui poetic, pe care este nevoit să le părăsească în vara vieţii. Vânătul amurg de toamnă este sfârşitul unei perioade, iar amintirea
zilelor petrecute sub ocrotirea copacului („El mi-a adumbrit, săracul, / Un noroc de două veri”) îl fac să îşi identifice destinul cu cel al
mesteacănului: „ E povestea noastră-ntreagă/ Scrisă-n veştedele foi” 8. Figură de stil: Epitetul în inversiune „vânătul amurg” sugerează un
asfinţit al naturii şi al vieţii la fel de trist, încărcat de regrete şi dorinţe nerealizate.9. Strofa a patra reprezintă o adresare directă a eului liric către
iubita misterioasă, pierdută. Adverbul "unde" care introduce interogaţia retorică sugerează faptul că cei doi îndrăgostiţi se despărţiseră demult.
Tonul este încărcat de dorinţe, personificarea frunzelor semnificând participarea întregii naturi la suferinţa eului liric: "plânsul frunzelor". Tânjind
după iubita pierdută, sinele poetic recurge la tentaţii patetice, emoţionale: "Şi cu braţele-amândouă/ Să oprim căderea lor?". Expresivitatea
versurilor este dată de verbele la conjunctiv (" să ne plouă", „să culeagă”), care sugerează aspiraţia eului liric de a-şi recăpăta iubirea. Prezenţa
eului liric este motivată de adresarea directă şi de mărcile lexico-gramaticale, reprezentate de pronume şi verbe la persoana I şi a II-a: „tu” , „ne” ,
„să ne plouă”, "să oprim". 10. Titlul poeziei, "Amurg", este semnificativ pentru tema întregii poezii, care dezvăluie sugerarea amurgului naturii şi
al omului. Îmbinarea planului interior al trăirilor şi stărilor de spirit ale eului liric cu planul exterior al naturii cu imaginea toamnei se manifestă în
versuri sugestive: "Zgriburind din trup se-ndoaie", "Plânsul frunzelor ce mor". Trecuta poveste de iubire umple de tristeţe sufletul îndrăgostitului,
care ar dori cu patimă regăsirea fericirii de altă dată: "E povestea noastră-ntreagă / Scrisă-n veştedele foi…".
Subiectul al II-lea Text argumentativ: „Totul se schimbă, afară de nevoia noastră de copilărie” (Mihai Ralea)
Sunt întru totul de acord cu această afirmaţie, deoarece, odată cu trecerea timpului ne schimbăm obiceiurile, gusturile, însă simţim mereu
nevoia de a ne întoarce la copilărie, pentru că în aceea perioadă reuşeam să ne bucurăm de lucruri simple, să ne entuziasmăm şi să credem cu toată
inima în visurile noastre.
În primul rând, copilăria este o stare spirituală de care avem nevoie la orice vârstă, o anumită candoare şi un optimism uneori inocent, cu
care să trecem mai uşor peste obstacolele ivite în viaţă.
Pe de altă parte, nu mereu reuşim să găsim în noi sursa bucuriei pure de altădată şi, de aceea, ne înconjurăm de copii veseli, jucăuşi, care,
cu privirile lor inocente şi curioase, ne înseninează, ajutându-ne să privim mai încrezători către viitor.
De altfel, Mihai Eminescu, cel care a cunoscut atât de bine tulburările sufletului omenesc, tânjea după vârsta spirituală a inocenţei într-o
interogaţie retorică: "Unde eşti, copilărie/ Cu pădurea ta, cu tot?".
În concluzie, copilăria este o sursă de veselie, candoare şi ingenuitate de care avem nevoie la orice vârstă ca să trăim frumos, cu speranţă şi
entuziasm.

Varianta 46 1. Expresii/ locuţiuni cu substantivul "umbră": *a rămâne în umbră, a face umbră pământului; a manevra din umbră; a fi umbra
cuiva; 2. Ca semn de ortografie, cratima desparte cuvintele în silabe/ leagă două cuvinte pronunţate fără pauză/ 3.Verbe sinonime: „priveşte” =
”te uit”, „cade” = „se cufundă”4. Sens conotativ: *Confesându-se, Mihaela şi-a deschis o fereastră spre suflet.5. Măsura în primul vers este de 9
silabe iar rima este încrucişată.6. Tema iubirii şi a naturii; motivul nopţii 7. Figura de stil „apune-o mie de poveşti” este o metaforă care
sugerează frumoasele poveşti de iubire ale îndrăgostiţilor, peste care apusul aşterne uitarea. 8. În poezia „Apus” de Octavian Goga, lumina
provine de la „o blândă rază”, metaforă personificatoare sugerând extazul iubirii, iar întunericul, metaforizat prin expresiile: "trist apus",
"asfinţit", "cade noaptea" ilustrează tristeţea eului liric pentru pierderea sentimentului erotic. Întunericul este adus de apus, care semnifică sfârşitul
unui vis de iubire, cuplul fiind despărţit de multă vreme. Raza efemeră se stinge în întunericul nopţii şi, odată cu ea, iubirea se pierde în umbra
trecutului, strălucirea transformându-se în obscuritate. Opoziţia dintre lumină şi întuneric sugerează zbuciumul interior al eului liric, provocat de
fericire şi suferinţă totodată, ca simboluri ale adoraţiei şi pierderii iubirii.9. Prima strofă. Incipitul poeziei este o metaforă personificatoare –
„Iubirea mea-i o blândă rază”-, care construieşte un portret romantic şi idilic al sentimentului. Epitetul dublu antepus substantivului apus, „târziu
şi trist”, semnifică moartea unei iubiri care aduce mâhnire în sufletul eului liric, reprezentând totodată şi ideea poetică. Sfârşitul dragostei este
implacabil, lumina razei fiind efemeră şi condiţionată de apusul soarelui. Suferinţa din inima îndrăgostitului, „durerată”, luminează „umbra zilei ce
s-a dus”, amintirea iubirii rămânând definitiv în trecut.10. Titlul, format dintr-un substantiv cu sens conotativ, „Apus”, exprimă şi tema poeziei,
sfârşitul unei poveşti de dragoste asemănată cu un apus. Din punct de vedere stilistic, este o metaforă care sugerează tristeţea şi melancolia
poetului şi care are o varietate de conotaţii: "trist apus", "umbra zilei ce s-a dus…", "o rază care moare", "cade noaptea". Metafora
personificatoare din finalul poeziei, "biata rază solitară", nu oferă îndrăgostitului nicio speranţă de revenire a iubirii, deoarece efectul razei nu este
de a lumina, ci ea apune "o mie de poveşti".
Subiectul al II-lea Scrisoare despre relatarea unui film:
Bacău, 29 iunie 2007
Dragă Alina,
Nu a trecut decât o săptămână de când ai plecat la bunici, dar mie mi se pare că a trecut mult mai mult. Abia aştept să te întorci ca să
vorbim despre multe nimicuri şi să ne plimbăm prin parc.
Eu m-am cam plictisit fără tine şi am stat în general în casă, motiv pentru care Marian a considerat că trebuie să mergem să vedem un
film. A luat el bilete şi am fost la "Apocalypto", filmul regizat de Mel Gibson. Sunt sigură că ai auzit de el. Acţiunea e plasată la sfârşitul
civilizaţiei Maya descrie experienţele traumatizante prin care trece un om luat prizonier şi care încearcă să se întoarcă la familia sa. Prin incredibile
răsturnări de situaţie şi energizat de dragostea pentru soţia şi copiii lui, este nevoit să ducă una dintre cele mai disperate lupte pentru supravieţuire.
Din punctul meu de vedere, filmul este mult prea brutal şi violent, dar bineînţeles că Marian era foarte încântat de lumea aceea
misterioasă a trecutului antic. Sunt prea multe scene sângeroase, cu sacrificii umane, torturi, lupte, vizionarea filmului fiind interzisă minorilor sub
18 ani. Trebuie să-l vezi şi tu ca să-mi spui ce părere ai şi să comentăm împreună scenele din film.
Sper să-mi scrii şi tu cât mai repede, ca să-mi povesteşti cum e pe-acolo. Ce mai face fratele tău? Să-i saluţi şi pe bunicii tăi şi să le
transmiţi din partea mea multă sănătate!
Cu drag,
Ioana

Varianta 47 1. Expresii/ locuţiuni cu substantivul "deget": a nu mişca un deget; a da un deget şi a lua toată mâna; a se ascunde după deget; a fi
cu degetu-n gură; a-şi muşca degetele, a număra pe degete; a avea pe cineva la degetul mic;2. Abateri de la norma literară: „subt” ; „ast”
3. Omonimia cuvântului "liră": * O liră turcească valorează 0,711 dolari americani. * Cântând la liră a vrăjit-o pentru totdeauna.4. Vocativ:
“Subt degete-mi răsună, liră, te-nfiorează“5. Măsura – 14 silabe ; rima – încrucişată6. Tema: condiţia poetului în lume; misiunea operei; crezul
artistic7. Opoziţie: „loc osândit” / „raiul”8. În cel de-al patrulea vers al ultimei strofe, metafora “aleasa frumuseţe” sugerează poezia, ca o creaţie
ce îi conferă poetului aură divină, opera sa fiind "slăvită" pentru valoarea incontestabilă.9. În a doua strofă a poeziei, eul liric compune portretul
spiritual al poetului, a cărui menire este să răsune peste veacuri. Trăsăturile poetului sunt de natură romantică, hiperbolizate prin forţa excepţională
a spiritului liric: când se închină, cerul coboară la el, iubirea este "flăcări", ura "detună", iar sufletul "seninul […] luminos", exagerări specifice
romantismului. Întreaga poezie pledează pentru sensibilitatea artistului, a cărui operă trebuie să transmită mesaje oamenilor şi peste veacuri să aibă
forţă de pătrundere în lume: "Când cântă el, s-aude, veacurile răsună;"10. Poezia „Destăinuirea” este o artă poetică, întrucât Heliade Rădulescu
transfigurează viziunea sa despre menirea artistului, care „a-nvrednicit” o „aleasă frumuseţe” prin harul său, fiind capabil ca într-un „loc osândit”
să înfiinţeze „raiul”. De asemenea, o altă trăsătură a artei poetice prezentă în text se referă la misiunea creaţiei sale, cu ajutorul căreia, poate face
„cerul să coboare jos” iar „veacurile să răsune”, opera transmiţând mesajul poetic generaţiilor viitoare şi înscriindu-se astfel în posteritate şi
nemurire. Creaţie artistică, poezia, se particularizează printr-un limbaj propriu, cu ajutorul epitetelor („loc osândit”), comparaţiilor („Dragostea lui
e flăcări şi ura lui detună”), inversiunilor („aleasă frumuseţe”) şi metaforelor hiperbolice („veacurile răsună”), acestea constituind un alt argument
prin care poezia "Destăinuirea" se poate defini ca artă poetică romantică.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre voinţă: "Voinţa poate fi, mai mult decât talentul, un motiv de mândrie" (Honoré de Balzac)
Honoré de Balzac exprimă ideea conform căreia atât talentul cât şi voinţa reprezintă trăsături pozitive ale caracterului nostru, în anumite
cazuri cea din urmă poate fi considerată o calitate primordială şi un motiv de mândrie bine întemeiat.
Eu sunt de părere că afirmaţia mai sus enunţată este întemeiată şi regăsită în viaţa reală a oricărui om.
Un prim argument este susţinut de situaţia persoanelor care, deşi nu sunt talentate, excelează printr-o voinţă puternică, astfel compensând
această lipsă, reuşind să aibă succese de invidiat în domeniul respectiv.
În al doilea rând, voinţa este o trăsătură pozitivă superioară talentului, deoarece, spre deosebire de acesta, nu este o însuşire cu care ne
naştem, ci este dezvoltată şi exersată odată cu trecerea timpului, în funcţie de caracterul şi mentalitatea fiecărui individ.
Pe de altă parte, nu totdeauna reuşeşti să ai succes în orice domeniu, oricât de mare ar fi dorinţa reputaţiei. În artă, cred că este nevoie de
foarte mult talent, de har ca să poţi crea un tablou, o operă literară sau muzicală, astfel încât ele să devină notorii şi să "nască" artistul, aşa cum
exprimă Nichita Stănescu ("Către Galateea"). În acelaşi timp, numai talentul nu ajunge, trebuie şi multă sârguinţă, întrucât arta este rodul talentului
şi al trudei, după cum ilustrează şi Tudor Arghezi în poezia "Testament".
În concluzie, voinţa poate rezolva prestigiul profesional, moral, social, financiar etc., al omului, dar numai talentul poate naşte artişti.

Varianta 48 1. Polisemia cuvântului vreme : *A venit vremea sặ ne luăm “la revedere”, după ce timp de patru ani am fost ca o familie. Astăzi
vremea va fi însoritặ şi cu temperaturi destul de ridicate. *Prietenia lor a durat vreme de doi ani. Pe vremea bunicilor nu existau filme horor.
2. Substantivul “Poezie” este scris cu majusculă deoarece este o personificare şi, prin aceasta, i se conferă unicitate, ca oricărui substantiv propriu.
3. Abateri de la norma limbii literare actuale: “ruini”, “diadem”, “ghitară”, "sară".4. Linia de pauza din versul “Dormi prin ruini, drept căpătâi –
ghitara” are rolul de a marca atributul apoziţional "ghitara" care explică substantivul "căpătâi", altfel spus, "ghitara" este aşezată "drept căpătâi". O
altă motivaţie este aceea că linia de pauză ţine locul predicatului "ai pus".5. În versul "Sărmană, urgisită Poezie!…", mijloacele lingvistice de
realizare a subiectivităţii sunt adresarea directă prin folosirea vocativului "Poezie", precedată de enumeraţia adjectivelor "sărmană, urgisită" aflate
tot în vocativ. Tonul afectiv sugerează exprimarea directă a compasiunii de care eul liric este puternic impresionat privind soarta poetului şi a
poeziei.6. Rima este îmbrăţişat·, iar măsura este de 11 silabe.7. Stilul retoric: interogaţia retorică "În veacul nostru cine-ţi smulge-o floare?";
exclamaţia retorică "Sărmană, urgisită Poezie!…". 8. Figură·de stil: metafora “cununi nepieritoare” exprimă gloria veşnică şi nemuritoare a
poeziei, manifestată din cele mai vechi timpuri, de pe vremea marilor războinici şi până astăzi.9. Prima strofă începe cu un verb la prezentul
etern (gnomic) “te văd”, urmat de o enumeraţie de substantive ce personifică Poezia care nu mai este apreciată şi preţuită de contemporani, "nu
mai porţi brăţară·, / nici diadem, nici straie orbitoare…”, condiţia ei actuală fiind de cerşetoare a culturii: “Şalul vechi de cerşetoare”. Cinstirea,
omagierea Poeziei, personificată subtil în ipostaza unei femei, definită prin podoabele de preţ pe care le etalează, este în antiteză cu statutul recent
de cerşetoare, sugerând decăderea umanităţii, care nu mai este interesată de valorile spirituale. Conjuncţiile adversative "dar", "ci", precum şi
repetiţia adverbului "nici" accentuează scepticismul eului liric privind gloria Poeziei. Metafora "Averea ta întreagă e-o ghitară" semnifică ideea că
Poezia nu a încetat să "cânte", menirea ei de a transmite oamenilor emoţia ideilor lirice rămânând singura dar adevărata avere spirituală.
10. Relaţia dintre poezie şi timp: Întreaga poezie este construită pe strânsa legătură între poezie şi timp, aflate în antiteză şi într-o sugestivă
viziune romantică. Astfel, imaginea despre trecut, idealizată prin preţuirea de către umanitate a valorilor spirituale, se află în antiteză cu prezentul
decăzut, când superficialitatea contemporanilor este sugerată de metafora "uşi de cafenele", iar Poezia nu mai stârneşte emoţie estetică, ci doar
"simţiri rebele". În perioada de glorie, Poezia desfăta zeii, în societatea actuală arta este ignorată, întrucât "epigonii" nu sunt capabili să aprecieze
arta adevărată.
Subiectul al II- lea Scrisoare priind relatarea unei discuţii purtate cu un coleg despre un film vizionat împreună
Bacău, 29.06.2007
Dragă Alina,
M-am gândit să îţi scriu câteva rânduri pentru a–ţi povesti şi ţie discuţia pe care am avut-o cu un coleg din clasa vecină, în legătură cu un
film american difuzat de HBO şi intitulat "Celularul". Am văzut filmul împreună, acasă la Georgeta, într-o sâmbătă după-amiază. Filmul
construieşte o viziune foarte interesantă despre utilitatea unui telefon celular, dar şi consecinţele pe care le are exagerarea folosirii lui. Acţiunea se
petrece la New York, oraşul nebun al americanilor. Un grup de tineri, pasionaţi de celulare, au de suferit, fiecare în alt fel, din cauza acestui hobby.
Un tânăr are o afecţiune la ureche, altuia îi fusese furat celularul şi folosit într-un jaf armat. O fată îşi consuma iubirea numai la celular, întâlnirile
reale cu iubitul fiind întâmplătoare. În general, orice situaţie era rezolvată la celular, comunicare între ei de asemenea.
Părerea mea a fost că nu este normal ca un aparat să înlocuiască atitudinile şi sentimentele umane şi că orice exagerare atrage după sine
necazuri. Traian, colegul respectiv, susţinea că acestea sunt ficţiuni proprii oricărui film, că producătorii au vrut să şocheze cu un astfel de subiect.
Argumentul lui era că orice invenţie tehnologică modernă este în sprijinul omului, pentru a-i face viaţa mai comodă. Ne-a dat numeroase exemple
din viaţa reală, în care celularul a fost personajul principal. Eu m-am aprins, ştii că sunt uşor colerică, şi i-am argumentat cu evidenţa că toate
descoperirile au avut un procent nociv împotriva omului. De pildă, asfaltul care a înlocuit iarba, toate experienţele sofisticate care se fac au dus la
degradarea mediului ambiant şi, mai nou, la pericolul încălzirii globale. Omul s-a îndepărtat de natură, de preocupări spirituale şi îşi duce existenţa
bazându-se din ce în ce mai mult pe aparate, pe tehnologie…
Tu ce părere ai? Scrie-mi de urgenţă, ştii cât de nerăbdătoare sunt!
Te sărut cu drag şi te îmbrăţişez, Ion/Ioana
Varianta 49 1. Antonime: lucioasă # mată, opacă; împreună # separat; a coborî # a urca; simplu # complicat, complex, sofisticat2.Ghilimele
puse la sintagma "fapt divers" marchează ironia amară şi sensul conotativ al expresiei3. Derivate ale cuvintelor "noapte" şi "alarmă": La ora opt
se înnoptează. *Tusea ei este alarmantă.4. Câmpul semantic al termenului "călătorie": “călători”, “tren”, “tichete”, “bagaj”, “a călători”,
"semnal de alarmă"5. Repetarea verbului "a fi" este o exprimare stilistică ludică, un joc de timpuri verbale, de afirmaţie şi negaţie, ca simbol al
nestatorniciei şi incertitudinii iubirii, pe care îndrăgostiţii nu o pot controla: "n-a fost nimic"/ "ar fi putut să fie". Iubirea s-a sfârşit înainte să
înceapă, "Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit…", totul a fost un iureş năucitor, "o scurtă nebunie", lăsând o rană care a sângerat o vreme în inima celor
doi îndrăgostiţi. De altfel, se recunoaşte cu uşurinţă atitudinea de persiflarea fermecătoare ca particularitate a poeziilor erotice simboliste scrise de
Ion Minulescu.6. Tema iubirii, motivul suferinţei pentru iubire7. Figură de stil: metafora "Lama, lucioasă, de cuţit" sugerează durerea provocată
de pierderea fulgerătoare a iubirii, suferinţă asemănătoare cu o înjunghiere. De altfel, există şi o zicală populară despre chinurile iubirii: "am simţit
un cuţit în inimă".8. Ultima strofă se constituie într-o concluzie a discursului liric, "Şi-atâta tot", reiterând (reluând) primele versuri şi asigurând
astfel o simetrie lirică întregii poezii: "Din ce-a putut să fie,/ N-a fost decât un searbăd început". Epitetul antepus, "searbăd", accentuează ideea că,
de la început, iubirea a fost lipsită de vlagă, dulceagă, insipidă. Sensul denotativ al sintagmei "fapt divers" este de întâmplare minoră, fără
importanţă, pe care presa o menţionează printr-o ştire sau un scurt articol. În sens conotativ, iubirea "celor doi călători" a fost fără substanţă,
superficială, neînsemnată, asemenea unui "fapt divers". Accentul ideatic din finalul poeziei accentuează uşoara persiflare cu care este privită o
dragoste care "n-a fost" şi de aceea amintirea nu mai păstrează nici detaliile de timp şi loc ale manifestării ei: "simplu «fapt divers», ce nu se ştie/
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…".9. Titlul "Romanţă negativă" defineşte întreaga poezie, o creaţie sentimentală cu nuanţă elegiacă, în care
emoţia se transmite cu uşurinţă cititorului, viziunea asupra iubirii trecătoare făcând parte din experienţa de viaţă a oricărui om. 10. Trăsături
simboliste:- călătoria ca simbol al iubirii: cei doi îndrăgostiţi au călătorit împreună cu sentimentul iubirii, dar niciunul n-a fost pregătit pentru
această relaţie( n-au avut tichete, nici bagaje), dar au avut la-ndemână "semnalul de alarmă". - muzicalitatea poeziei prin repetiţia verbului "a fi".
Subiectul al II- lea Text argumentativ: "Curajul e vederea peste propria fiinţă şi peste orice primejdie a unui scop." (Nicolae Iorga)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga: “Curajul e vederea peste propria fiinţă şi peste orice primejdie a unui scop”.
În primul rând, din proprie experienţă, pot spune că fiecare dintre noi are ascunsă în sine o putere de muncă, o energie de luptă enormă,
numai că ceea ce ne împiedică să o eliberăm este frica de eşec. Credeam că nu voi putea niciodată să îmi înving frica de zbor cu avionul. Dar pusă
în situaţia de a călători peste ocean pentru a-mi vizita o rudă bolnavă, mi-am luat inima în dinţi şi am reuşit să îmi stăpânesc anxietatea. A fost “o
chestiune” de curaj şi de voinţă.
În al doilea rând, sunt cunoscute cazuri în care mamele îşi salvează copiii din situaţii neobişnuit de periculoase. Un exemplu ar fi cel în
care o mamă româncă şi-a salvat fetiţa de sub roţile unei maşini, ridicând pur şi simplu vehiculul. Curajul acestei femei este un exemplu de voinţă
supraomenească într-o situaţie primejdioasă, pentru un scop primordial: iubirea pentru copilul ei.
În concluzie, curajul reprezintă abandonarea de sine în situaţii limită, atunci când ai cu adevărat un scop important.

Varianta 50 1. Omonime: *I-am luat în dar un inel. *Aparatul emană unde electromagnetice. *Florin Piersic este o stea în lumea filmului
românesc. *Ei, nu te-am văzut de mult! *Ei sunt cei mai buni prieteni ai mei.2. Liniile de pauză separă structura de restul poeziei, fiind o
construcţie incidentă: "Dar într-o zi o fată - bat-o focul -"3. Polisemia cuvântului "drum": *Femeia şi-a ales drumul ei în viaţă. *Drumul către
Constanţa se parcurge în cel puţin trei ore. *Am de făcut un drum la Călăraşi. 4. Familia lexicală a cuvântului "fată": fetiţă, fătucă, fetişcană
5. Mărci lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric: - verbe şi pronume la persoana I : ”am pornit”, ” am colindat”, ”mea”, "voiam", "am
colindat" etc.- autoadresare prin interogaţie retorică: "-Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…"
6. Elemente de prozodie:- organizarea poeziei în catrene (strofe de patru versuri)- rima:îmbrăţişată- măsura de 10-11 silabe 7. Tema iubirii,
motivul nopţii, motivul drumului8. Figură de stil: epitetul triplu "drumuri lungi şi vechi, bătătorite" sugerează căile dificile străbătute de orice
om, din orice epocă în căutarea iubirii. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le trăieşte şi eul liric.
9. Ultima strofă o poeziei reprezintă momentul întâlnirii eului liric cu iubirea, care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta,
sinele poetic având un sentiment de regret, deoarece a renunţat la propria traiectorie în viaţa de până atunci, care, oricum, i se părea obositoare.
Formula ludică a iubirii, prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu, este şi aici o viziune specifică a sentimentului, iubita fiind alintată prin
sintagma "bat-o focul", expresie plină de gingăşie şi haz. În finalul poeziei, autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi
persiflantă totodată, eul liric întrebându-se, ca orice om, care ar fi fost soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea? Semnificaţia subtilă a
iubirii este ilustrată în ultimul vers, sugerând ideea aluzivă că tot norocul vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit "o fată" de care s-a
îndrăgostit: "- Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit/ Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…"
10. Titlul “Cântec de drum” este specific simbolismului, prin semantica muzicală a cuvântului "Cântec" şi determinantul "de drum", care
sugerează apariţia iubirii în viaţa omului. Simbolul "cântec" exprimă bucuria şi muzica inimii îndrăgostite, iar simbolul "drum" semnifică existenţa
umană pe pământ.
Subiectul al II- lea Scrisoare despre integrarea României în Uniunea Europeană

Adjud, 29.06.2007
Dragă Marian,
Nu ţi-am mai scris de mult, pentru că am fost extrem de ocupată în ultima parte a anului. Pe lângă pregătirile pentru bacalaureat, am
desfăşurat nişte activităţi la liceu şi la Casa de Cultură din Adjud, cu prilejul integrării României în Uniunea Europeană.
O mulţime de manifestări au apărut aşa, peste noapte, şi o grămadă de oportunităţi. Nu a trecut decât jumătate de an de la momentul în
care am devenit un stat european şi deja se se simt multe schimbări în învăţământul universitar, prin bursele oferite cât şi dezvoltarea profesională
pentru care se organizează cursuri, iar diplomele sunt recunoscute în străinătate. Toate acestea, constituie un avantaj extraordinar să poţi avea o
slujbă mai bine plătită în afară. Totuşi, mă gândesc ce o să se întâmple cu ţara noastră? Toţi, tineri şi mai puţin tineri, tind să plece din ţară pentru
un trai mai bun şi aşa se pierd toate şansele de a mai putea evolua România… tot ce e bun pleacă, iar la noi se va importa forţă de muncă asiatică şi
vom ajunge o ţară mixtă. Oare o să ne pierdem definitiv specificul naţional, obiceiurile, tradiţiile, propria spiritualitate?… Nu ştiu ce să mai zic,
sunt atâtea avantaje şi, totuşi, atâtea dezavantaje…
Sunt curioasă să ştiu tu ce ai mai făcut? Cred că ai fost tot atât de ocupat, ţinând cont că anul acesta Sibiul este Capitala Culturală a Europei.
Aştept să-mi scrii şi să-mi împărtăşeşti opiniile tale despre intrarea ţării noastre în U.E., precum şi noutăţi despre… cum mai stai cu dragostea?.
Cu drag, Ştefana

Varianta 51 1. Sinonime: minciună = neadevăr, iluzie; a răsuna = a vibra, a cânta; roză = trandafir; altădată = demult, cândva
2. Rolul cratimei în structura “mă-mbată”: Cratima înlocuieşte prima vocală a cuvântului „îmbată”, pentru a se rosti fără pauză şi păstrează măsura
şi ritmul versurilor3. Expresii/ locuţiuni care să conţină cuvântul „viaţă”: a da viaţă; a-şi da viaţa pentru cineva; plin de viaţă; fără viaţă; mai cu
viaţă;4. Polisemia cuvântului „strună”: *A luat vioara şi a început a zice din strună cu atâta foc, încât a impresionat toată adunarea. * Dacă nu-ţi ţii
calul în strună, poţi avea un accident grav.5. Antiteza: “de-altădată”/ “azi”; “schimbată”/ “aceeaşi”;6. Tema: condiţia omului în lume; motivul
lunii; motivul rozei;7. Figură de stil din strofa a doua: personificarea „zâmbeşte aceeaşi lună” sugerează superioritatea astrului care contemplă
amuzat trecerea implacabilă a timpului numai pentru om, pe când ea este eternă ca şi Universul.8. Ultima strofă. Poezia „Rondelul lunei” păstrează
aceeaşi formă fixă de 13 versuri, structurate în 3 catrene şi un vers liber, înscrisă în lirica lui Al.Macedonski prin volumul “Poema rondelurilor”.(În
cerinţă, nu este marcat versul liber! - n.n.). Ultima strofă sintetizează tema poeziei, accentuând antiteza trecut-prezent, eternitate-efemeritate. Eul
liric, în ipostaza artistului, sesizează, impresionat, trecerea ireversibilă a timpului, care-i amplifică tristeţea şi melancolia pentru condiţia sa
efemeră. Deşi luna pare să aibă aceeaşi lumină “argintată”, epitet cromatic şi “cântă tot pe vechea strună”, personificare, eul liric percepe o
schimbare esenţială, determinată de timpul trecător. Simetria poeziei este ilustrată de reiterarea versului “Deşi pe cer e-aceeaşi lună”, aşezat ca
incipit şi final, constituind şi laitmotivul discursului liric, sugerând veşnicia Universului. Prezentul etern (gnomic) al verbelor „mă-ncunună”, „e
schimbată”, „e-aceeaşi” sugerează permanentizarea sentimentului de deziluzie, fără să se întrevadă vreo finalitate a acestei stări interioare a sinelui
poetic.9. Titlul este format din două substantive :”rondel”, care precizează specia literară cu formă fixă, alcătuită din 13 versuri distribuite în 3
catrene şi un vers liber. Numele “rondel” vine de la adjectivul „rond” (rotund), deoarece are drept caracteristică reluarea unuia sau a două versuri
sub forma de refren, pe parcursul întregii poezii. Al doilea substantiv din titlu, „luna”, este motivul literar al poeziei care se manifestă ca refren,
sugerând eternitatea Universului în antiteză cu efemeritatea omului.
10. Lirismul subiectiv: Prezenţa eului liric în poezie este evidentă prin mărcile lexico-gramaticale ale acestuia: pronume la persoana I „mă”,
„mine” şi interogaţia retorică, pe care sinele poetic şi-o adresează ca meditaţie reflexivă asupra lumii, “Dar unde e cea de-altădată?”.
Subiectul al II- lea Eseu argumentativ despre demnitate: “La întâmplări grele să te pleci, dar nu de tot să te smereşti”
Viaţa tuturor este presărată cu greutăţi şi bucurii, cărora fiecare om le face faţă cum ştie mai bine. Aşadar, de întâmplările fericite trebuie să
profităm la maxim, însă totdeauna trebuie să funcţioneze raţiunea, aşa cum se subînţelege şi din afirmaţia: „La întâmplări grele să te pleci, dar nu
de tot să te smereşti”.
În primul rând, nu trebuie să ne dăm bătuţi în faţa greutăţilor, oricât de imposibil de depăşit ar fi acestea, deoarece menirea omului este de a se
lupta cu viaţa, aşa cum exprima şi George Coşbuc în poezia “Lupa vieţii”: “O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor”. Dacă reuşim
să plecăm puţin capul, nu într-atât încât să devenim slugarnici, ci doar să fim mai atenţi la detalii şi să renunţăm la orgolii prosteşti, atunci
problemele noastre vor fi mult mai uşor de rezolvat.
Al doilea argument ar fi faptul că, dacă ne încăpăţânăm să ne păstrăm trufia şi să facem totul de unul singur, cu certitudine vom eşua în viaţă, vom
pierde nişte prietenii sau posibile prietenii, pentru că nu vom accepta ajutorul celorlalţi.
Concluzia nu poate fi decât una singură şi anume că, în timpuri de restrişte, trebuie să fim raţionali şi să acceptam ajutorul când ne este oferit,
pentru că nu trebuie să te umileşti, ci să te înclini în faţa celor care-ţi pot fi de folos atunci când te afli într-o situaţie-limită.

Varianta 52 1. Sinonime: pace = linişte; zace = stă, suferă; obida = ciudă, amărăciune; vis = reverie, năzuinţă, dorinţă
2. Cratima în versul “De apă-adâncă” leagă două cuvinte pentru a se pronunţa fără pauză şi pentru a păstra, totodată, măsura şi ritmul versurilo
3. Câmpul semantic al “oglinzii”: luciu, apă 4. Expresii/locuţiuni cu substantivul “suflet”: a pune suflet; sufletul satului; suflet curat; cu trup şi
suflet; a-i scoate sufletul (cuiva); a avea ceva pe suflet; cu sufletul la gură; a lua de suflet un copil; a-şi trage sufletul; a-i merge la suflet
5. Timpul prezent al verbelor din prima strofă are valenţă gnomică (eternă) şi exprimă continuarea, permanentizarea sentimentului de linişte, pace
spirituală, reflectate în structura interioară a eului liric: “se desface”, “petrece” 6. Tema: reflectarea lumii în sufletul artistului; motive: oglinda,
visul 7. Trăsături simboliste: - simbolul oglinzii, care sugerează înclinaţia eului lirice spre reflectare, spre meditaţie asupra lumii, care constituie
şi cuvântul-cheie al discursului liric; - muzicalitatea versurilor realizată prin monorimă (silaba “ce” închide fiecare vers: “rece”, “desface”, “pace”,
“petrece”, “înece”, “preface”, “tace”, “sece”, “zace”, “trece”) şi prin refrenul “Din al oglindei luciu rece”, element prozodic specific liricii
simboliste; 8. Figură de stil: Epitetul “luciu rece” exprimă detaşarea poetului de lumea reală, sufocantă, ce îi provoacă sentimentele apăsătoare de
tristeţe, singurătate, izolare. 9. Ultima strofă a poeziei are nuanţă ultimativă, starea de oboseală spirituală fiind reliefată prin personificarea “dorul
vieţii-n mine tace”, comparaţia “izvor ce gata e să sece”, metafora “al oglindei luciu rece”. Personificarea exprimă sentimentul de tristeţe al eului
liric, deoarece, sufocat în acest spaţiu al lumii înconjurătoare, dorul de viaţă, de a trăi, nu se mai manifestă, conducând la moartea lentă a sufletului
său, iar comparaţia ilustrează absenţa oricăror emoţii interioare, dezolare sugerată de izvorul ce este gata să sece. Finalul poeziei simbolizează,
aşadar, moartea spirituală a poetului. Metafora “Din al oglindei luciu rece”, care constituie şi refrenul poeziei, exprimă apăsarea sufletească,
neputinţa eului poetic de a mai trăi în această lume sufocantă, de aceea el face o ultimă încercare de a evada prin vis “Un fel de vis de opium
trece”, însă realitatea este mult mai puternică. Cromatica acestei strofe este redată prin sugestia cuvântului “umbră”, care simbolizează negrul, ce
ilustrează greutatea sufletească, izolarea, claustrarea într-un spaţiu fără soluţii de evadare şi în cele din urmă, moartea.
10. Refrenul, care este şi laitmotivul poeziei, are rolul de a accentua apăsarea sufletească, neputinţa de a mai trăi într-o lume sufocantă, în care eul
liric se simte claustrat. De asemenea, versul-refren “Din al oglindei luciu rece” asigură muzicalitatea versurilor şi amplifică eufonia în notă
simbolistă a întregii poezii.
Subiectul al II- lea Scrisoare despre impactul Internetului asupra vieţii unui tânăr din ziua de azi. Iaşi, 29 iunie 2007

Dragă Cristi,

Nu am mai vorbit de când ai devenit student şi m-am gândit să-ţi scriu, pentru că sunt foarte curioasă să ştiu cum te simţi în urma unui succes atât
de mare. Am aflat că eşti la Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Bucureşti, ideal pe care ţi l-ai împlinit cu mult efort şi seriozitate. Ştiam
cât de mult îţi plac calculatoarele şi că eşti pasionat de Internet, dar eu nu prea îţi împărtăşesc părerea. Desigur că Internetul reprezintă, în ziua de
azi, un important furnizor de informaţii, însă pentru tineri a început să devină un viciu şi, ca orice viciu, periculos. Consider că mulţi copii, de
vârsta mea sau mai mici, acordă prea mult timp jocurilor, comunicării în eter cu alte persoane şi nu mai dau importanţă studiului. Îţi pot argumenta
această afirmaţie prin faptul că, de curând, profesoara de istorie ne-a dat o temă pentru un referat pe care noi trebuia să o dezvoltăm, şi mai mult de
jumătate dintre elevi au folosit Internetul, de unde au luat referatul cu tema respectivă, fără a se interesa măcar asupra a ceea ce era scris.
Consecinţa firească a fost că toţi aveam cam acelaşi referat, din care nu am reţinut mai nimic.
Nu multă lume observă acest aspect, însă, din punctual meu de vedere, este destul de serios, deoarece Internetul fură personalitatea tinerilor,
aceştia nemaiavând propria părere despre atâtea aspecte ale vieţii. Mai mult decât atât, comunicarea pe Internet este ca între roboţi, oamenii nu se
cunosc şi îşi transmit informaţii sau păreri fără să cunoască adevărata personalitate sau fire a interlocutorului, ducând la o izolare periculoasă
pentru societate.
Sper că tu ţi-ai păstrat personalitatea şi ai rămas acelaşi băiat inteligent, surprinzător prin ideile tale şi, bineînţeles, acelaşi prieten de nădejde.
Te îmbrăţişez cu drag, Ioana
Varianta 53 1. Sinonime: singur = solitar; odaie = cameră; vis = reverie, iluzie; dor = alean, aspiraţie, năzuinţă
2. Virgulele din versul. „Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porţi cheia” marchează substantivul în cazul vocativ “toamnă”, separă propoziţia
incidentă “iată-ne-mpreună” şi izolează apoziţia “gospodină ce porţi cheia” de substantivul pe care îl explică, “toamnă”. 3. Expresii/ locuţiuni cu
substantivul “viaţă”: a da viaţă; a lua viaţa cuiva; plin de viaţă; pe viaţă şi pe moarte; 4. Adverbul „ce” în fragmentul „…ce străine, ce departe” are
valoare afectivă şi sugerează emoţia excesivă a eului liric, nostalgia sfâşietoare după timpul ce s-a scurs ireversibil şi viaţa ce a trecut prea repede:
“zile albe, zile negre”. 5. Imagini artistice ale toamnei: “Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port”; “părul tău de frunze moarte”; “părul tău
de aur roşu”, “frunzarele rărite”6. Tema naturii; motivul toamnei 7. Figura de stil: comparaţia „cheia ruginită, ca o frunză” sugerează ideea că
anotimpul toamna, în sens denotativ, capătă sens conotativ, sugerând amurgul vieţii, neputinţa eului liric de a scăpa din această ipostază, deoarece
cheia trecutului este ruginită şi nu poate întoarce timpul înapoi.8. Strofa a treia a poeziei “Toamnă” de Ion Pillat este construită printr-un şir de
comparaţii sugestive pentru ilustrarea antitetică trecut-prezent, accentuând tristeţea eului liric faţă de trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului.
Aşa cum sunetul vecerniei cheamă oamenii la slujbă, “amintirea cheamă viaţa”, dar timpul nu se mai poate întoarce. Prezenţa imaginilor vizuale
-”Precum seara, pe câmpie când fâşii se prinde ceaţa”, “frunzarele rărite”- şi a imaginilor auditive -”auzi sunând vecernii”, “clopot în declin”
accentuează contopirea simţirii poetice cu natura înconjurătoare, a planului interior, al simţirii cu cel exterior al naturii. Expresivitatea strofei este
dată de prezentul etern şi gerunziul verbelor care exprimă continuitatea stărilor de tristeţe, de melancolie ale eului liric, faţă de trecerea ireversibilă
a timpului. Rima este încrucişată, iar măsura versurilor este de 15 silabe. 9. Titlul „Toamnă” de Ion Pillat îmbină sensul denotativ cu cel
conotativ al termenului. Similitudinea dintre anotimpul care dezgoleşte natura şi anotimpul vieţii eului liric, care-i întristează sufletul şi-l goleşte de
bucurii este sugerată de amintirea casei părinteşti, de solitudinea şi neputinţa poetului de a întoarce timpul. 10. Trăsături ale tradiţionalismului:
- sugerarea credinţei religioase ortodoxe, axa fundamentală a spiritualităţii românului, prin metaforele “vecernii” şi “clopot”.
- întoarcerea nostalgică la vârsta copilăriei, prin câteva motive specifice tradiţionalismului: casa părintească, odaia copilăriei;
- peisajul rustic descris prin elemente proprii unei naturi feerice: păsările migratoare, vuietul vântului, nucii, frunzele rărite ale copacilor, frunzele
moarte şi coloristica ruginie a toamnei
Subiectul al II- lea Text argumentativ despre eroism: „Nu numai că eroismul nu se poate porunci, dar e cu neputinţă să-l răsplăteşti” (N. Iorga)
În principiu, sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga şi anume că eroismul nu se poate poruncişi că nu poate fi răsplătit pe măsură, la fel ca pe
orice alt gest sau atitudine care impresionează.
În primul rând, eroismul este o caracteristică a fiecărui om în parte. Nu poate fi impusă sau poruncită, fiecare persoană alege dacă să facă, sau nu,
un act de eroism. Această disponibilitate nativă este caracteristică persoanelor morale, care tind spre binele absolut şi sunt gata să sacrifice totul
pentru o cauză ori un ideal.
Aş exemplifica o atitudine de eroism cu totul aparte gestul lui Apostol Bologa din romanul lui Liviu Rebreanu, “Pădurea spânzuraţilor”. Decizia
protagonistului de a se sacrifica pentru poporul său, refuzând să trădeze neamul căruia îi aparţine, este cu siguranţă un act de mare curaj, de înaltă
ţinută morală.
De aceea, nu sunt întru totul de acord cu cea de a doua parte a citatului, răsplata eroismului fiind strict sufletească, o înălţare spirituală şi o
purificare pe care puţini au şansa să o simtă. Actele de eroism sunt, de regulă, răsplătite prin monumente ridicate în memoria celor ce s-au
sacrificat pentru o idee nobilă, pentru un ideal, pentru ţara sau poporul său. Dar acestea sunt recunoaşteri materiale, care nu folosesc în nici un fel
eroilor şi cred că la acest fel de “recompensă” se referă Nicolae Iorga.
În concluzie, eroismul nu poate fi impus, iar răsplata nu poate fi decât în sufletul generos al eroului.

Varianta 54 1. Câmpul semantic al cuvântului “timp”: veac, vecie, trecutul, vremii, anii, nicicând, 2. În structura „aleea-naltă”, cratima
marchează pronunţarea celor două cuvinte fără pauză, înlocuieşte vocala iniţială “î” şi are rol prozodic de a păstra măsura şi ritmul versurilor
3. Expresii/ locuţiuni cu verbul “a pierde”: a pierde vremea/timpul; a pierde din vedere; a-şi pierde minţile; a pierde şirul; a pierde postul; a-şi
pierde capul; a-şi pierde gândurile4. Gerunziul „foşnind” utilizat în cadrul celei de-a doua strofe a poeziei sugerează permanentizarea sunetului, a
foşnetului pe care îl face trăsura, care rămâne peste timp în amintirea eului liric; gerunziul compune o imagine auditivă: “În berlina foşnind surd pe
frunza moartă”.5. Imagini artistice: “aleea-naltă de castani”; “Albă casă, neagră frunză, putred parc”;6. Tema: timpul; motivul toamnei
7. Prezenţa eului liric se face simţită prin formele verbale la persoana I: „simt” şi pronominale: „mi-”, „m-”, “mă”, „a mea”, precum şi prin
formulele de adresare directă, la persoana a II-a singular: „Vii de unde?”, „Unde ţi-e râsul?”.8. Figură de stil: Structura „castanii de cărbune”
reprezintă o metaforă pentru întreaga natură, ce pare a fi moartă, stare simbolizată de determinantul cu nuanţă cromatică „de cărbune”, întrucât nu
mai e „nicio frunză” pe crengile acestora. Singura fiinţă ce mai „animă” castanii este o „cucuvaie într-un pom”, care amplifică procesul de stingere
a vieţii, această pasăre fiind prevestitorul morţii.9. Titlul poeziei „Elegie” scrisă de Ion Pillat, reprezintă specia lirică în care sunt exprimate
sentimente de tristeţe, de melancolie, de jale. Prin urmare, poezia este o elegie pentru sentimentul de nostalgie pentru „vechii ani”, pentru
conştientizarea trecerii ireversibile a timpului, pentru toamna ce se poate manifesta şi în sufletul poetului. Eului liric nu i-a mai rămas decât
trecutul, „Numai toamna mi-a rămas şi amintirea”, singura ce îl poate mângâia în prezentul sumbru. De pildă, sentimentele elegiace sunt exprimate
prin interogaţiile retorice, “Vii de unde? din ce veac? din ce mormânt?” // “Nimănuia ori a mea? pe vecie ori nicicând?”, prin metafora “doar
trecutul: cucuvaie într-un pom”. 10. Ultima strofă a poeziei „Elegie” de Ion Pillat începe printr-o enumeraţie a unor elemente din cadrul natural,
însoţite de epitete în inversiune: „Albă casă, neagră frunză, putred parc”, conturând astfel o imagine rece, în care natura încheie un ciclu din viaţa
sa: „Roata timpului îşi pierde uruirea”. Venirea toamnei influenţează existenţa eului liric, creându-i o stare de melancolie, de deprimare totală,
soluţia salvării spirituale fiind doar amintirea: „Numai toamna mi-a rămas şi amintirea”. Expresivitatea strofei este construită prin alternanţa
prezent/ trecut a verbelor “pierde”, “mână”/ “a rămas”, care amplifică suferinţa eului liric pentru trecerea rapidă şi dureroasă a timpului. Prozodia
se defineşte prin rima încrucişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 11-12 silabe.
Subiectul al II- lea Scrisoare despre impactul mass-media asupra vieţii tinerilor de vârsta ta: Braşov, 29 iunie 2007

Dragă Adrian,

Îmi cer scuze că nu ţi-am scris mai devreme, dar în ultimul timp am avut atâtea de făcut, încât abia am mai găsit câteva clipe să mă ocup şi de
mine.
Iată de ce îţi scriu: acum două zile am participat la o dezbatere privind influenţa mass-media asupra tinerilor. În opinia mea, se difuzează prea
multe ştiri despre crime, bătăi şi astfel de situaţii în care protagoniştii sunt oameni viciaţi, degradaţi, iar ziarele şi revistele aduc în prim-plan
scandaluri între persoane publice, picanterii din viaţa lor privată, lucruri ce cred că sunt de prost gust şi nu fac altceva decât să creeze tinerilor o
imagine negativă asupra României.
Au fost destule persoane care mi-au susţinut punctul de vedere, considerând şi ele că trebuie introduse mai multe ştiri şi articole despre evenimente
culturale, evoluţia economică şi politică a ţării noastre, precum şi informaţii despre alte state. De altfel, acesta este şi argumentul posturilor de
televiziune şi al revistelor de scandal, că publicul este interesat mai ales de acest fel de fapte vulgare, iar pentru ei contează ratingul, care aduce
publicitate şi, deci, bani.
Pe de alta parte, la dezbatere au participat şi tineri dezinteresaţi de informaţii mai valoroase decât cearta dintre X şi Y, despre fata de la pagina 5 şi
mai ştiu eu ce astfel de rubrici. Nu înţeleg cum ne vom descurca pe viitor, dacă noi ne „ridicăm” la nivelul unor astfel de ştiri superficiale, dacă le
pot numi aşa…
Oricum, sper să-mi poţi spune şi tu punctul de vedere referitor la aceasta temă – poate reuşim să influenţăm mass-media.
Aştept veşti de la tine!

Cu drag, Daniela

Varianta 55 1. Sinonime: nelinişte = îngrijorare, teamă; des = înnorat, dens; mohorât = trist, sumbru; veşnicie = eternitate
2. Cratima în structura “Şi-mprăştie” leagă două cuvinte pentru a se pronunţa fără pauză, înlocuieşte vocala iniţială “î” şi păstrează măsura şi
ritmul versurilor. 3. Expresii/ locuţiuni cu termenul “drum”: a ieşi în drum, drum lung, a avea drum de făcut; peste drum; a rămâne pe drumuri; a
apuca pe alt drum; a-şi face un drum în viaţă; a da drumul cuiva; a ieşi în drum; drum de fier. 4. Adverbul “mărunt” este un epitet care descrie
căderea ninsorii în fapt de seară, contribuind şi la conturarea imaginii vizuale. 5. Imagini artistice: “Un croncănit răzleţ răsună crunt” - imagine
auditivă; “Iar seara-n câmp se deapănă mărunt,/ Ţesând cu fulgii vânăt giulgi de scrum”- imagine vizuală 6. Tema naturii, motive: seara,
solitudinea 7. Figură de stil: epitetul şi personificarea “cerul des îngenuncheat” descrie un cer de iarnă înnorat, apăsător, care cade parcă pe
pământ, sugerând starea de tristeţe, melancolie şi solitudine a eului liric. 8. Ultima strofă descrie o imagine dezolantă a naturii, metafora
“văzduhu-n zdrenţe atârnă pe câmpie” ilustrând starea deprimată a eului liric, tristeţea lui sfâşietoare. Personificarea dâmbului care-şi încruntă
sprânceana uneşte planul exterior al naturii cu cel interior al simţirii poetice. Imaginea dezolantă a trecerii timpului este realizată prin scrierea
cuvântului cu literă mare, ceea ce denotă o umanizare dureroasă a timpului personificat, care “păşeşte strâmb” prin noroiul existenţei, peste care
“vântul suflă veşnicie”. Astfel, se ilustrează absenţa oricărei speranţe, a găsirii unei soluţii de supravieţuire spirituală a eului liric, stare ilustrată şi
prin prezenţa semnului exclamării din finalul poeziei. În ultimul catren al poeziei, măsura versurilor este de 10-11 silabe, iar rima este încrucişată.
8. Titlul este o metaforă, care sugerează un tablou ambiguu, într-o oare care măsură chiar grotesc, prin alăturarea termenilor: substantivul “desen”
ce poate reprezenta creaţia, arta, frumuseţea, puritatea şi epitetul “murdar”, semnificând “noroi”, “zdrenţe”, scrum”. Imaginea este aceea a “cerului
mohorât”, “strivit în pumni de nouri”. Copacul, element întâlnit deseori în creaţia lui Eminescu, simbol al iubirii, eternităţii, mlădios şi graţios este
prezentat de Al. Philippide ca un “biet copac” cu “trupul frânt şi crengile vâlvoi”. Văzduhului i se atribuie metafora “zdrenţe-atârnă”, iar colina e
personificată, fiind asemuită cu o “sprânceană” ce se încruntă, prezentând astfel urâţenia şi ura naturii. În acest cadru, “vântul suflă veşnicie”, iar
timpul nu-şi urmează drumul său firesc, păşind strâmb prin noroiul care-l încetineşte. 10. Trăsături ale descrierii: - prezenţa imaginilor artistice:
imagini vizuale (”Iar seara-n câmp se deapănă mărunt,/ Ţesând cu fulgii vânăt giulgi de scrum”); imagini auditive (”Un croncănit răzleţ răsună
crunt”); - prezenţa figurilor de stil: epitet în inversiune (”vânăt giulgi”); personificări (”cerul des/ Îngenunchează”), metafore (”giulgi de scrum”)
- conturarea unui peisaj de toamnă, dezolant: “Un biet copac se clatină răzleţ/ Cu trupul frânt şi crengile vâlvoi” cu trimiteri către sentimentele de
tristeţe, melancolie ale eului liric.
Subiectul al II- lea Text argumentativ: “Altă pâine cumpără banul muncit şi altă pâine fură banul şiret.” (Tudor Arghezi, )
Încă din cele mai vechi timpuri banul a dat naştere la multe conflicte, divergenţe şi au constituit un mod de diferenţiere atât a lucrurilor materiale
cât şi a oamenilor.
Totul depinde însă de mentalitatea fiecăruia şi de prisma prin care te uiţi la viaţă, fiecare om având propriile criterii de clasificare a valorilor. Pot
spune că sunt de acord cu afirmaţia “Altă pâine banul muncit şi altă pâine fură banul şiret”, deoarece fac parte dintre cei care pun preţ pe valoarea
morală şi nu pe cea oferită de bani. Este destul de greu să îţi menţii această convingere, având în vedere societatea nedreaptă, lipsită de reguli, o
lume în care puterea banului are ultimul cuvânt, decide valori şi competenţe. Totuşi, continui să cred că adevărata valoare umană nu este cea pe
care banul o oferă, din simplul motiv că banul în sine s-a devalorizat, uneori galopant, pe parcursul timpului.
De aceea cred că nu merită “să furi” banul, indiferent de situaţie, pentru că, pe lângă faptul că este un act imoral, nu vei obţine o satisfacţie
sufletească, ci dimpotrivă. Oricare ar fi comportamentul celor din jur, trebuie să ai personalitate şi să nu te laşi influenţat ori tentat de tot felul de
atracţii. Este adevărat că pare mai simplu să furi şi să te bucuri de confortul oferit de bani, însă, cel puţin din punctul meu de vedere, gradul de
satisfacţie oferit de banul muncit este mai mare, deoarece este important să ai conştiinţa împăcată.
În concluzie, sunt de acord cu afirmaţia lui Arghezi: “Altă pâine banul muncit şi altă pâine fură banul şiret”.

Varianta 56 1. Omonimia cuvântului „lac”: *În fiecare seară se adunau pe malul lacului la poveşti. *Şi-a cumpărat geacă şi geantă de lac, de
culoare maro. *Pentru a termina definitiv repararea casei, mai trebuie doar să dea cu lac parchetul. *Mi-am cumpărat un lac de unghii incolor.
2. Cratima este folosită în structura „mă-ndemni” pentru a pronunţa cele două cuvinte fără pauză, pentru înlocuirea vocalei iniţiale „î”, precum şi
pentru păstrarea măsurii şi ritmului versurilor.3. Expresii/locuţiuni: vorbă de duh, vorbă lungă, vorbe în vânt, a sta de vorbă, a duce cu vorba (pe
cineva); a pune o vorbă bună; a purta vorba; a nu sufla o vorbă4. Valoarea expresivă “cât” şi “câtă”, în versul “Cât pământ ne desparte acum şi câte
gări”. Cele două adjective pronominale nehotărâte sunt mărci ale superlativului absolut şi sugerează distanţa enormă dintre cei doi îndrăgostiţi, „cât
pământ ne desparte acum şi câte gări”.5. Imagini artistice: „De-aici pădurea-ncepe cu scorburi şi cu cerbi” - imagine vizuală; “Amintirea cu miros
de colb pătrunde-n nări” - imagine olfactivă; “Pe apă vântul trece cu foşnet de mătăsuri” - imagine auditivă
6. Tema iubirii; motivul amintirii7. Figură de stil: metafora personificatoare „Nemărginirea gâtu-şi întinde între noi” sugerează îndepărtarea
spirituală şi de comunicare tot mai mare şi iremediabilă între cei doi îndrăgostiţi.8. Ultimele patru versuri constituie o adresare directă iubitei
imaginare, căreia eul liric îi transmite “nepregătite vorbe” prin care îi restituie “gândul” pe care aceasta ar mai putea să-l păstreze pentru el.
Destrămarea cuplului este evidentă şi reliefată prin înapoierea sentimentelor ce le-au simţit cândva. Îndrăgostitul îi restituie iubitei amintirile „îţi
dau înapoi gândul din marginea pădurii” şi iubirea ce i-a purtat-o „şi sufletul pe care, zălog, ţi l-am păstrat”. Reiterarea ultimului vers este un
laitmotiv, care exprimă ideea că despărţirea este plasată în acelaşi loc unde îndrăgostiţii s-au întâlnit prima oară, fiind şi singurele elemente ce au
rămas neschimbate şi eterne „Castelul e istoric şi lacul e pătrat”.9. Titlul poeziei. Cuvântul stil înseamnă un mod de exprimare, o atitudine care
particularizează o persoană. Titlul poeziei ilustrează sensul conotativ al termenului şi semnifică stilul personal al eului liric de a compune un cadru
natural exterior şi unul interior, al sentimentelor, sugerând percepţia cu totul particulară a pierderii iubirii, toată gama de stări dureroase ce se
manifestă în consecinţă.10. Trăsături ale descrierii:- cadrul natural realizat prin imagini artistice: “Pe apă vântul trece cu foşnet de mătăsuri” -
imagine auditivă; “De-aici pădurea-ncepe cu scorburi şi cu cerbi” - imagine vizuală; “Amintirea-i cu miros de colb şi de gunoi” - imagine olfactivă
- prezenţa figurilor de stil: epitete cromatice „stâlpi rumeni”, metafora personificatoare “Cerul cu mâini crăpate de vânt”
Subiectul al II- lea Scrisoare despre impactul telefoniei mobile asupra vieţii de zi cu zi:

Timişoara, 22 mai 2007

Dragă George,
Vreau să îţi spun că sunt foarte fericită. Ieri am primit cadou un nou telefon mobil. Este din ultima generaţie 3G, aşa că de acum încolo ne va fi
mult mai uşor să comunicăm. Cred că trebuie să îi mulţumim celui care a inventat telefonia mobilă, deoarece ne-a uşurat foarte mult viaţa, făcând
comunicarea mult mai rapidă şi, în acelaşi timp, ne ajută să economisim timp şi bani.
Consider că este mult mai rapid şi mai ieftin să îţi trimit un SMS ca să aflu ce mai faci, decât să îţi scriu în fiecare zi câte o scrisoare. Astfel, pot
primi mai repede şi răspunsul tău.
Nici cu pozele nu va mai fi o problemă. Există MMS-ul şi astfel vom putea vedea mai repede pozele făcute în diferite situaţii şi locuri în care am
fost.
Această invenţie va micşora distanţa dintre Timişoara şi Brăila, ne va face comunicarea şi schimbul de informaţii mult mai uşor.
Şi atunci, poţi să mă întrebi de ce îţi scriu şi nu-ţi trimit SMS-uri, BIP-uri etc.? Pentru că abia aştept activarea cartelei pentru a putea vorbi cu tine.
Cu drag, Dorin/Dorina Teodorescu

Varianta 57 1. Sinonime: făptură = fiinţă; descătuşând = eliberând; trudiţi = muciţi, obosiţi; frenetică = exaltată, nestăpânită, entuziastă;
2. Sens conotativ al cuvintelor “noapte” şi “raze”: *În ziua secerişului, sătenii s-au trezit cu noaptea în cap. *Când i-a zâmbit, o rază de speranţă s-a
ivit în sufletul tinerei fete.3. Rolul cratimei în sructurile “mă-nvârt” şi “floarea-soarelui”: în prima structură, cratima leagă două cuvinte pentru a
le pronunţa fără pauză, pentru înlocuirea vocalei iniţiale “î” şi pentru păstrarea măsurii şi ritmului versurilor;*în structura a doua, cratima se
foloseşte pentru scrierea corectă a unui cuvânt compus.4. Câmpul semantic al “luminii”: strălucitoare, răsari, raze, soare.5. Mărci lexico-
gramaticale ale eului liric:- pronumele la persoana I singular: mă, mi-, eu, mei, imi, -mi, mele- verbe la persoana I: -nvârt, aplec, stau, ridic, simt.-
adresarea directă prin :- pronume de persoana a II-a : ta, tu, tine- verbe la persoana a II-a: trimiţi, apui, răsai6. Tema iubirii, motivul solitudinii.7.
Măsura versurilor este de 10-11 silabe . Rima în prima strofă este îmbrăţişată iar în următoarele trei strofe este încrucişată.8. Figură de stil:
Personificarea “zarea călătoare” ilustrează efemeritatea sentimentului de iubire. Poetul caută iubirea, iar când o găseşte realizează că acesta
trecător, întrucât dispare precum “zarea călătoare”, iar eul liric se simte trist şi dezamăgit până când sentimentul înălţător apare din nou.9. Ultimele
două strofe sugerează revenirea speranţei pentru a trăi o nouă iubire, metafora soarelui sugerând lumina şi strălucirea acestui sentiment. Iubita este
fiinţa care readuce în inima eului liric dragostea, acea “frenetică substanţă” ce constituie esenţa vieţii, exprimând certitudinea fericirii viitoare:
“simt”. “Câmpul plin” este metafora pentru sufletul poetului în care se iveşte o “harnică speranţă”- personificare ce exprimă nădejdea că va regăsi
fericirea pierdută. Iubirea îi dă poetului forţa creatoare, ilustrată prin metafora ”florile fiinţei mele”, revigorându-i întregul trup, care începe să
pulseze sub acţiunea sentimentului ce-i “urcă prin arterele rebele”. Catrenul are măsura de 10-11 silabe şi rima încrucişată.10. Titlul poeziei
ilustrează dependenţa eului liric de iubire, prin sensul conotativ pe care-l are substantivul compus “floarea-soarelui”. Sufletul poetului, asemenea
plantei care se roteşte după soare, “floarea-soarelui”, este în continuă căutare a iubirii care îl încălzeşte, îi dă strălucire, viaţă şi, mai presus de
toate, puterea de a rodi, de a-şi desăvârşi opera sub razele binefăcătoare ce-i mângâie sufletul. Eul liric este sortit să caute şi să descopere acest
sentiment fără de care nu ar putea crea, întrucât o floare fără lumină şi fără soare nu poate rodi, ci se veştejeşte şi moare.
Subiectul al II- lea Text argumentativ: “Nu e greu să găseşti adevărul, e greu să ai dorinţa de a-l găsi.” (N. Iorga)
Pentru societate, adevărul, la fel ca majoritatea valorilor morale, a pălit de-a lungul timpului, devenind fad, lipsit de substanţă şi a căpătat
un înţeles abstract. Refuzând adevărul, întrucât “a refuza” este mai uşor decât“ a înţelege”, oamenii s-au afundat treptat în propria plasă ţesută din
ipoteze şi minciuni. Însă, adevărul nu a dispărut, el le-a fost dăruit oamenilor de către Creator, iar pentru a-l redescoperi, aceştia ar trebui să caute
adânc în sufletele lor, deoarece, după cum afirmă şi Nicolae Iorga, “Nu e greu să găseşti adevărul, e greu să ai dorinţa de a-l găsi”.
Pentru început, consider că ceea ce contează mai mult în viaţă nu este capătul drumului, ci parcursul străbătut. În fond, dificultatea cea mai mare
este aceea de a te hotărî asupra căii pe care vrei să o urmezi în viaţă..
În al doilea rând, a găsi adevărul presupune o atitudine asumată în cele mai multe circumstanţe. Adevărul poate fi un principiu de viaţă ce
trebuie urmărit, deşi sunt multe situaţii în care minciuna e preferabilă adevărului.
În concluzie, sunt întru totul de acord cu afirmaţia lui N. Iorga şi cred că adevărul poate fi identificat adesea, dar dorinţa de a-l găsi este o
atitudine umană greu de dobândit.

Varianta 58 1. Omonime cu “cer” şi “note”. *La grădina botanică au adus o nouă specie de cer. (arbore înalt, înrudit cu stejarul) *Cer numai să i
se facă dreptate. *Pe cer stelele străluceau misterios. *La examen a obţinut note mari. *Acest instrument de percuţie scoate note acute. Eugen
Simion a făcut nişte note critice privind opera politică a lui Mihai Eminescu. *Despre evenimentul de la Ateneu a apărut doar o singură notă într-
un ziar.2. Abateri de la normele actuale: crisanteme-crizanteme; (se) desinau-(se) desenau 3. Folosirea a două semne de punctuaţie din strofa a
treia. Virgula din primul vers al strofei a treia desparte interjecţia „O” de restul propoziţiei, marcând o pauză de rostire şi având nuanţă emoţională.
Semnul exclamării din versul al doilea evidenţiază o exclamaţie retorică şi este semn de punctuaţie pentru propoziţia exclamativă. Semnul
întrebării din ultimul vers marchează o interogaţie retorică „ Ce rugi […] se desinau în atmosferă pe cerul dur de ametist?” şi este semn de
punctuaţie pentru propoziţia interogativă.4. Rolului stilistic al gerunziului în versul: “Orisontând în ritmul mistic albumul stinselor poeme…”.
Verbul la gerunziu, „orisontând”, exprimă o acţiune în desfăşurare şi de durată, ilustrând continuitatea stării de contemplare a orizontului, a
depărtărilor.5. Tema naturii, motivul parcului, motivul înserării6.Cromatica poeziei este variată, de la nuanţele luminoase la cele întunecate.
Culorile aşezate în antiteză - de la speranţa cu “rozele senzaţii”, ladeprimarea “cu-ndoliate crisanteme” - transmit o stare de confuzie, de
bulversare. Alte sugestii cromatice sunt conţinute în referirile la pietre preţioase: violetul ametistului şi albastrul safirului, ca simboluri ale stării de
nevroză şi halucinaţie. Asocierea culorilor pastelate cu cele tari creează un impact vizual puternic asupra cititorului. Finalul poeziei este funebru, în
nota tristeţii simboliste, deoarece simţămintele deprimante sunt sugerate de “pacea violetă”, iar negrul este reiterat în cele mai surprinzătoare
asociaţii: “negre sfere siderale”, “o neagră siluetă”7. Imagini artistice: „cerul dur de ametist”-imagine vizuală; „cântări funebre”-imagine auditivă
8. Trăsături simboliste.- prezenţa parcului funebru, morbid, ca element citadin simbolist, cu efecte nocive pentru om: “parcul rozelor senzaţii cu-
ndoliate crisanteme”- muzicalitatea este exprimată direct sau sugerată prin enumerarea diferitelor sunete, note, compoziţii şi ansambluri muzicale:
“vesperala simfonie”, “note vagi”, “tăcuta orchestrare”, “cântări funebre”, “calmul pur al simfoniei”, “la bemol”
- cromatica este exprimată direct sau sugerată, prin asocierea culorilor cu diferite pietre preţioase „cerul dur de ametist”; “safire”, “violetă”,
“neagră”, “funerare”, “-ndoliate”- stările de tristeţe, spleen, dezolare, moarte spirituală sugerate de simboluri cromatice, muzicale, stări dezolante:
“-ndoliate”, “muribundă”, “funerare”, “nostalgii”; “ore funerare”; “amurgul trist” etc .9. Titlul poeziei, este reprezentativ pentru simbolism, fiind
format prin asocierea a două figuri de stil, o imagine auditivă (armonii) şi o imagine vizuală (vesperale = de seară, serale). Cele două cuvinte sunt
neologisme, caracteristice poeţilor simbolişti, cu predilecţie lui Topîrceanu.10. Ultima strofă a poeziei schimbă registrul liric, de la agitaţia sumbră
la o “linişte regală”. Atmosfera devine magică, epitetele cromatice compun o imagine şocantă a simţirii poetice, simbolizată de albastrul safirelor şi
pacea violetă, culori reci, închise, depresive. Suava imagine auditivă a simfoniei pure linişteşte, calmează starea interioară a eului liric, fiind
dublată de apariţia neaşteptată a unei negre siluete, imagine vizuală ce ar putea simboliza ivirea iubitei. Finalul emană o “linişte regală”, senzaţie
care se prelungeşte la nesfârşit prin punctele de suspensie. Catrenul are rimă încrucişată, versuri lungi cu măsura de 18 silabe.
Subiectul al II- lea Întocmirea unei cereri:
Domnule Director,

Subsemnata, Silvia Leonte, domiciliată în Sibiu, strada Nicolae Bălcescu, nr. 18, absolventă a Liceului Teoretic „Octavian Goga” din localitate, vă
rog să aveţi bunăvoinţa de a mă primi în audienţă, în măsura timpului de care dispuneţi.
Solicit această audienţă, deoarece doresc să mă angajez pentru perioada vacanţei de vară la Compania de Asigurări „Viitorul”, pe care o conduceţi
şi aş dori să-mi oferiţi prilejul de a vă convinge despre seriozitatea şi capacitatea mea pentru a face faţă cu succes într-un post de agent de asigurări.

29 iulie 2007
Vă mulţumesc,

Domnului Director al Companiei de Asigurări „Viitorul”, Sibiu

Varianta 59 1. Sens conotativ “inima”, “stelele”: *Din cauza întunericului, i-a sărit inima din piept. La Premiile “Oscar” au fost prezente toate
stelele cinematografiei americane.2. Câmpul semantic al cuvântului “noapte”: “stelele”, “luna”
3. În structura “lanţurile-i”, cratima are rolul fonetic de a păstra măsura versurilor de la 11 la 10 silabe, prin rostirea fără pauză a substantivului
“lanţurile” şi a pronumelui personal “i”.4. Sinonime : orologiu = ceas; a (se) stinge = a (se) păli, a apune, a dispărea; veghe = pază; boltit = arcuit
5.Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric:- pronume la persoana I singular – “mea”, “mine”- pronume la pers. a II a
singular – “te”, “tăi”- pronume la pers I plural. – “nostru”, “ne”- adresarea directă: “Inima mea te cheamă din noapte”6. Motivul visului (oniric),
motivul lunii 7. Trecerea pronumelor de pers a II a sg., la pers I plural în ultima strofă: În incipitul poeziei, pronumele la persoana a II a singular
exprimă nerăbdarea eului liric de a fi alături de iubita sa, “Inima mea te cheamă”, iar primul vers al strofei a doua sugerează comuniunea dintre
sufletele celor doi îndrăgostiţi, “Ochii tăi se deschid în mine” (se spune că ochii sunt oglinda sufletului). În ultima strofă, pronumele apare la
persoana I plural, “nostru”, “ne”, deoarece iubirea s-a împlinit, cuplul s-a desăvârşit erotic şi se visează deja împreună “sub umbrarul (iederei) de
vecie”.8. Repetarea comparaţiei în a doua strofă: Poetul Ion Vinea foloseşte această repetiţie de comparaţii pentru a accentua comuniunea erotică
dintre cele două inimi, o legătură trainică asemănătoare cu aceea a doinei care alină veghea în stâne, cu puritatea nuferilor care plutesc pe luciul
lacului şi cu lumina misterioasă a lunii, reflectată în apa fântânii. Forţa iubirii reuneşte într-o armonie desăvârşită emoţia spirituală a doinelor cu
elementele telurice (nuferii, lacul, fântâna) şi cosmice (luna), sugerând împlinirea extatică a iubirii în sufletul eului liric.
9. Ultimele două strofe ale poeziei: În penultima strofă, eul liric foloseşte imaginea auditivă, prin care compară ochii iubitei cu doinele ce se aud în
stâne, “ca doinele în veghile stâne”, şi imagini vizuale, asemănând sufletul iubitei cu cu nuferii şi luna: “ca nuferii în iezere line,/ ca luna pe fundul
fântânii”, imagini artistice realizate printr-un şir de comparaţii. Ultima strofă evocă împlinirea sublimă a iubirii, cuplul de îndrăgostiţi este sudat, ei
au devenit “nostru” şi au aceleaşi aspiraţii, ilustrate prin pronumele “ne”, fiind îmbiaţi de iedera boltită să-şi petreacă „visul nostru de viaţă şi
moarte[…] sub umbrarul ei de vecie”. Ultimul vers sugerează ideea că cele două suflete erau predestinate să se întâlnească, deoarece soarta i-a
legat unul de altul “cu lanţurile-i prinse de soartă”.10. Titlul este sugestiv pentru starea emoţională puternică în care se află eul liric, care-i goneşte
somnul şi liniştea, agitaţie sentimentală sugerată de substantivul „insomnii”, pus la numărul plural. El îşi cheamă cu gândul iubita în fiecare noapte,
când natura doarme, stelele şoptesc, iar ochii ei, ca oglindă a sufletului, se cufundă în inima lui: “Ochii tăi se deschid în mine”. Cuplul se
împlineşte, cele două inimi se contopesc într-un destin comun, al iubirii.
Subiectul al II- lea Text argumentativ: „ Nu să fii bogat te face fericit, ci să devii bogat”(Stendhal).
În societatea contemporană, dacă ar fi să întrebi fiecare om ce îşi (mai) doreşte în viaţă, răspunsul cel mai frecvent ar fi „bani”. Pentru a putea trăi
liniştiţi, lipsiţi de grija zilei de mâine, este într-adevăr nevoie de bani, numai că aceştia aduc mulţumire doar dacă sunt munciţi de noi, deoarece nu
poţi fi cu adevărat fericit decât dacă tu eşti în stare “să devii bogat.”
Primul argument s-ar referi la satisfacţia simţită atunci când ai reuşit într-o afacere a cărei idee îţi aparţine, atunci când vezi înflorind câştigurile, ca
urmare a inventivităţii, eforturilor şi propriei seriozităţi. Dacă afacerea este preluată de la părinţi, implicarea nu este totală, aportul pe care îl ai nu-
ţi aduce satisfacţii prea mari şi de multe ori se întâmplă să nu te potriveşti cu cele gândite şi organizate de altcineva.
În al doilea rând, când munceşti pentru banii proprii, altfel îi iubeşti, în chibzuieşti, nu-i poţi risipi cu inconştienţă şi-ţi poţi face bucurii fără să ai
sentimentul vinovăţiei că iroseşti banii altcuiva.
În ultimă instanţă, dacă ai fi bogat de mic copil, nu poţi cunoaşte viaţa în toate aspectele ei, nu-ţi poţi fixa şi conştientiza limitele, nu poţi fi fericit
cu adevărat, pentru că totul îţi vine de la sine şi bogăţia nu-ţi poate aduce bucurii reale ori satisfacţii profunde.
Concluzia este, fără drept de tăgadă, că „Nu să fii bogat te face fericit, ci să devii bogat”, după cum spunea Stendhal, afirmaţie care şi-a dovedit
valabilitatea în toate epocile.

Varianta 60 1. Câmpul semantic al iernii: “crivăţ”, “ninge”, “atâta alb”, “iarnă”.2. În structura “pare-odaia” cratima este folosită pentru
pronunţarea celor două cuvinte fără pauză şi pentru păstrarea măsurii şi a ritmului strofei3. Omonime “somn”: *Este târziu şi mi s-a făcut somn.
*A pescuit în Dunăre un somn uriaş.“natură” *Primăvara natura se trezeşte la viaţă. *Am cumpărat un tablou cu natură moartă. *Nu se cunoaşte
natura virusului gripal care s-a răspândit în tot oraşul.4. Repetiţia “ninge, ninge, ninge” sugerează cititorului imaginea vizuală de ninsoare
abundentă, de parcă este sfârşitul lumii, “ca-ntr-un sfârşit de veac”5. Figuri de stil: * “foc sărac” – epitetul compune imaginea vizuală a focului din
vatră, singurul reper de protecţie şi mângâiere în viforoasa iarnă;* “urlă crivăţ” - personificare, prin care se sugerează efectele naturii dezlănţuite şi
în fiinţa umană, reverberaţiile comuniunii om-natură;6. Eul liric foloseşte persoana a II-a în adresarea directă către orice om, în general, ori către
sine însuşi, ca o dedublare a sinelui: “De frig te-nghemi, şi-o raclă îţi pare-odaia toată;”7. Tema naturii, motivul iernii.8. Contrastul alb-negru
evidenţiază zăpada abundentă care acoperă apocaliptic întreaga fire şi simbolul morţii sugerat prin “ciorile”, “negre”, “ciori ca de funingeni”.
Planul exterior al naturii se îmbină cu planul interior al simţirii, idee sugerată de metafora cu nuanţă antitetică “atâta somn şi moarte şi-atâta alb e-n
suflet”.9. Ultima strofă amplifică starea de tristeţe şi suferinţă a eului liric, care se simte claustrat în propriul spaţiu, sugerând apropierea morţii,
deoarece “o raclă îţi pare-odaia toată”. Gândurile sumbre sunt comparate cu ciorile “şi gândurile pleacă în stol funinginit/ ca ciorile ce, negre, dau
peste-ntinderi roată”. În această strofă sunt prezente imagini vizuale precum “prin hogeaguri fumul se-ncercuieşte roată”, “ciori ca de funingeni
aştept-un hoit trântit”, unde predomină culoarea neagră sugerând starea depresivă în care este cufundat eul liric. Strofa este o cvinarie (strofă de
cinci versuri), versurile sunt lungi, cu măsura de 13-14 silabe.10. Sugestia textului liric este ilustrată prin figuri de stil; comparaţii: “gândurile
pleacă în stol funinginit,/ca ciorile ce, ….”, epitete “negre”) care compun un peisaj unic prin îmbinarea imaginilor vizuale (“în vatră-i foc sărac”,
“ninge-ntr-însul necontenit de-un veac”) cu cele auditive (“urlă crivăţ”), cromatice (ciorile ce, negre), provocând emoţii puternice cititorului.
Subiectul II Scrisoare de intenţie:

Stimate Domnule Director,


Mă numesc Alin Stoian, sunt absolvent al Liceului Economic din Galaţi, specialitatea “lucrător în comerţ”. Vă adresez rugămintea de a mă angaja
în postul vacant de vânzător pentru perioada vacanţei de vară, la restaurantul Mc Donald’s, pe care îl conduceţi.
Menţionez că am luat cunoştinţă despre existenţa postului de vânzător din anunţul pe care dumneavoastră l-aţi publicat în ziarul “Adevărul” şi vă
informez că am atestat în această profesie, eliberat de liceul susmenţionat. Aş vrea să adaug că sunt pasionat de acest gen de activitate, lucru despre
care mi-am dat seama atunci când lucrat în vara precedentă.
Menţionez că am înclinaţii certe pentru acest fel de ocupaţie, deoarece sunt îndemânatic, zâmbitor şi amabil cu clienţii dar, mai ales, am o mare
putere de muncă. V-aş rămâne recunoscător dacă mi-aţi fixa o zi în această săptămână pentru un interviu sau pentru o discuţie în care v-aş putea
convinge despre calităţile mele.
Anexez un curriculum vitae şi, în speranţa unui răspuns favorabil, vă transmit întreaga mea consideraţie, Alin Stoian
Giurgiu, 26.06.2007

Domnului Director al restaurantului “Mc Donald’s, Galaţi

Varianta 61 1. Polisemia cuvântului cap: Capul mafiei locale a fost prins de poliţie azi dimineaţă. A lucrat atât de mult la matematică încât îl
doare capul. Ca podăriţă, Mara are avantajul de a-şi aşeza coşurile cu marfă la capul podului, unde vânzarea era bună, deoarece pe acolo trecea
toată lumea. A reuşit în afaceri pentru că a făcut toate lucrurile cu cap.. În structurile: “cumpăra-ni” şi “fost-a” cratima indică inversiuni şi
marchează pronunţarea fără pauză a cuvintelor pe care le leagă. Ambele structuri ilustrează registrul popular şi oralitatea textului, prin forma
inversată a verbelor: “cumpăra-ni” - pronumele este postpus verbului; “fost-a” - auxiliarul a avea este, de asemenea, postpus verbului.
3. Antonime: blând # fioros; sever, aspru; leneş # harnic; amărăsc # înveselesc; tulbură # limpezesc, liniştesc 4. Sensul expresiilor: “era faţă” =
era de faţă, era prezent; “de-a rândul” = pe rând; rând pe rând5. Mărci ale oralităţii:- registrul popular al limbajului: cuvinte şi expresii populare
(„era faţă” „de-a rândul”, “după câtă minte avea”, “cofă”); forma populară a inversiunilor verbale (”cumpăra-ni”, “fost-a”); dativul etic (”cât mi ţi-i
melianul”)- prezenţa interjecţiilor: “iată”, “ia”- regionalisme: „isonari”, „helgea”, „iţari”, „puricale”, „droaga”, “crida”- exclamaţii: „Dumnezeu să-
l ierte!”,- formule specifice oralităţii: „zicea el”,6. Trăsături ale domnitorului Ghica-Vodă exprimate în mod direct de către narator: „frumos la
chip”; “blând cum era”;7. În acest text, autorul este Ion Creangă, naratorul este şi personajul principal, Nică, de aceea perspectiva narativă
defineşte naraţiunea la persoana I.; personajele prezente în text sunt: Nică, părintele Duhu, Ghica-Vodă şi Nică Oşlobanu. Relaţia naratorului-
personaj cu cititorul este apropiată, întrucât povestirea la persoana I şi oralitatea stilului dau impresia de confesiune, de spunere către cititor,
trăsături care susţin arta naraţiunii specifică lui Ion Creangă.8. Textul aparţine realismului, întrucât ilustrează un aspect al vieţii reale: şcoala
moldovenească de la jumătatea secolului al 19 lea (1952), în Târgul-Neamţului, sistemul de învăţământ de atunci, influenţat foarte mult de
Biserică, fiind relatate întâmplările unui tânăr elev, pus în situaţii şi împrejurări verosimile: vizita domnitorului şi atitudinea oamenilor, examene,
exerciţii de matematică, lecţiile din clasă etc.9. Şcoala de odinioară apare ca o anexă a Bisericii, materiile studiate erau predominant religioase,
profesorii erau de cele mai multe ori slujitori ai Bisericii, iar clădirea şcolii se afla pe lângă un aşezământ bisericesc. Examenele şi testările se
dădeau înaintea unui stareţ ale cărui principale îndemnuri erau acelea de a neglija materiile laice care „amărăsc inima şi tulbură sufletul” şi de a se
dedica studiului „ceaslovului şi psaltirii”. Conţinutul lecţiilor era la aprecierea subiectivă a dascălului şi, în funcţie de acesta, studiul mai mult sau
mai puţin aprofundat al disciplinelor ştiinţifice ca aritmetica, gramatica, geografie.
10. Fragmentul este o autocaracterizare a naratorului, plină de umor, în care îşi evidenţiază defectele şi comoditatea la învăţătură: „bun de hârjoană
şi slăvit de leneş; leneş fără păreche””, atât ca urmare a predispoziţiei sale cât şi ca rezultat al educaţiei greşite primite de la mama sa. Orbită de
dorinţa de a-şi vedea fiul popă, mama îl răsfaţă pe băiat, doar-doar acesta va învăţa carte. Aceste trăsături îl pun în antiteză cu ceilalţi copii veniţi la
şcoală din dorinţa sinceră de învăţa. Stilistic, se remarcă registrul popular -”bun de hârjoană”, “leneş fără pereche”, “după câtă minte avea”-,
combinaţii neaşteptate de cuvinte - “slăvit de leneş”, care susţin umorul şi oralitatea stilului, definind astfel arta naraţiunii lui Ion Creangă.
Subiectul II Rezumatul textului citat la Subiectul I, din opera literară “Amintiri din copilărie” de Ion Creangă:
În 1852, are loc la Târgul-Neamţului inaugurarea Şcolii Domneşti la care participă domnitorul Moldovei, Ghica-Vodă, înconjurat de o mulţime de
lume. Printre elevii participanţi la deschidere, frumos îmbrăcaţi şi aranjaţi, se găsea şi naratorul-personaj, impresionat de cuvintele domnitorului,
care ţine un discurs emoţionant şi pilduitor. Protagonistului-narator nu-i ardea de şcoală, pentru că era prea leneş şi delăsător. În continuare, este
descris sistemul de învăţământ de la acea perioadă, cu dascălii lui, părintele Duhu şi stareţul Nionil, precum şi materiile predate, care erau la bunul
plac al profesorilor, cu accent pe învăţăturile religioase, în detrimentul disciplinelor laice: aritmetica, gramatica, geografia. Exerciţiile şi exemplele
date elevilor erau preluate din viaţa cotidiană. Părintele Duhu, supărat că stareţul Nionil îi reţinuse salariul pe nedrept, transformă situaţia personală
într-o problemă de matematică, aplicând regula de trei simple.

Varianta 62 1. Alt sens al cuvintelor “a petrece”, “a frământa”: *Vom petrece minunat în această excursie. *De la o vreme, se petrec lucruri
ciudate. *Dacă se frământă bine aluatul, cozonacii sunt pufoşi. *Toată săptămâna m-am frământat din cauza examenului.
2. Virgulele izolează atributul apoziţional de restul propoziţiei, care explică cine era Vasile Bordeianu: “Abia spre ziuă s-a îndurat Vasile
Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humuleşti”.3. Expresii/ locuţiuni: “am tras o raită”, “n-am închis ochii”, “a dat holera peste mine”, “îmi
ardea sufletul în mine”4. Sinonime: a secera = a ucide, a distruge; belea = necaz, năpastă, nenorocire5. Autocaracterizare6. Mărci ale oralităţii:
- formule specifice oralităţii: “vorba ceea”- cuvinte şi expresii populare: “frecătură”, “amânar”, “m-a lăsat în voia mea”, “Lucrul rău nu piere cu
una cu două”.- regionalisme: “mere turture”, “cofăiel”, “hoştinele”7. Realismul este ilustrat prin:
- precizarea timpului real, “pe la august […] de la 48″ şi a localităţilor: “Humuleşti”, “stâna în dumbrava Agapia”, “podul Cărăgiţei”.
- veridicitatea faptelor: izbucnirea holerei, care “a secerat” o mulţime de oameni 8. Comentariu citat: Naratorul-personaj se îmbolnăveşte de
holeră la stâna de la Agapia, unde fusese trimis de părinţi tocmai ca să-l ferească de maladie. Adus acasă, la Humuleşti, vracii, numiţi popular
“doftorii satului”, îl fricţionează cu oţet de leuştean, îl împachetează în fierturi de plante, după care copilul “am adormit mort”, metaforă pentru
starea gravă în care se afla. A doua zi, “pe la toacă”, expresie populară care numeşte dimineaţa, s-a trezit “sănătos, ca toţi sănătoşii”, stare
fiziologică bună, exprimată printr-o comparaţie. Rememorarea întâmplării îl determină pe naratorul-personaj să se roage pentru odihna lui moş
Ţandură şi a tovarăşului său, care-l vindecaseră, prin leacuri tradiţionale,de o boală necruţătoare. Autoironia specifică lui Creangă despre firea sa
neastâmpărată se manifestă şi aici printr-un proverb popular, precedat de formula tipică “vorba ceea”: “Lucrul rău nu piere cu una, cu două”.
9. Ştefan a Petrei, tatăl lui Nică, este îngăduitor cu băiatul care abia scăpase cu viaţă din ghearele holerei şi-l lasă pentru o vreme în voia lui.
Atitudinea tatălui exprimă bucuria imensă că băiatul era acum sănătos tun, sentiment la fel de puternic ca şi spaima cumplită pe care o trăsese
atunci când acesta se îmbolnăvise. 10. Amintirile sunt o specie literară epică în proză, în care autorul descrie fapte din propria viaţă,
autobiografice, impresii, întâmplări trăite, aparţinând literaturii memorialistice. În relatarea amintirilor, expunerea se face la persoana I, cu
subiectivitate, artistic, fără a urmări cuprinderea întregii vieţi. Autorul-narator şi protagonistul totodată, prezintă cu discontinuitate anumite
momente din viaţa sa. Opera “Amintiri din copilărie” de Ion Creangă are ca temă evocarea vieţii satului românesc din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu oamenii lui “gospodari tot unul şi unul”, mediu social în care Nică evoluează de la copilărie la
adolescenţă. Întâmplările şi evenimentele nu sunt relatate într-o ordine cronologică, ci sunt selectate fapte ce devin momente de referinţă în
conturarea eroului, a “copilăriei copilului universal” (G.Călinescu). Fragmentul dat rememorează o întâmplare miraculoasă din viaţa copilului în
vârstă de 9 ani (anul de naştere al scriitorului este 1939), când a scăpat ca prin minune de holera necruţătoare.
Subiectul al II-lea Scrisoare cu început dat, adresată fostului coleg , privind apariţia primei cărţi de poezie a acestuia, intitulată “Suflet de poet”

Bucureşti, 29.06.2008

Dragă Adrian,

Am aflat cu surprindere şi bucurie, că tocmai ţi-a apărut prima carte de poezie, intitulată atât de sugestiv “Suflet de poet”. Aş fi curios să văd şi
coperta şi mai ales numele tău pe ea. Nu pot să cred că ai reuşit să-ţi publici poeziile şi că ţi-ai împlinit atât de repede visul. Volumul cuprinde şi
poezii scrise în liceu? Mi-aduc aminte că unele mi-au plăcut şi mie foarte mult, deşi nu sunt un iubitor de poezie şi nici nu mă pricep.
Consider că este o adevărată izbândă faptul că, deşi abia în primul an de facultate, este adevărat că la Litere, ai deja o notorietate de invidiat. Ştiu
că tipărirea unei cărţi este costisitoare şi nu te credeam în stare, cu firea ta visătoare, să faci rost de sponsori, să soliciţi sprijinul unui membru al
Uniunii Scriitorilor pentru a-ţi confirma talentul poetic. Mă uimeşti din ce în ce mai mult, mai ales că cei patru ani de liceu petrecuţi împreună au
fost suficienţi pentru a ne cunoaşte bine unul pe celălalt. Se pare că totuşi, tu ai întrecut orice aşteptări.
Te rog să nu uiţi să mă inviţi atunci când vei lansa cartea, deoarece vreau neapărat să am un exemplar cu autograf.
Felicitări! Să ştii că o să mă laud la toată lumea că am fost colegi.

Te îmbrăţişez cu admiraţie,
Ioana Popescu

Varianta 63 1. Sinonime: domol = încet, alene, agale; a răsărit = a apărut, s-a ivit, vioaie = veselă, a pieri = a dispărea.
2. Valoarea expresivă a semnelor de punctuaţie din fragmentul “Mare minune!… Unde a putut pieri? A intrat în pământ?”. Semnul exclamării,
urmat de punctele de suspensie, este utilizat pentru a evidenţia uimirea personajului, iar semnul întrebării este folosit pentru formularea
interogaţiilor retorice, care amplifică starea uluire a personajului, textul fiind un monolog interior, în stil indirect liber.
3. Sensurile conotative ale cuvintelor “aer” şi “soare”: *Când a venit de la Paris avea un aer occidental. (atitudine) *Un copil reprezintă soarele în
viaţa unei mame. (bucurie) 4. Sensul expresiilor “nu a luat seama” = nu a sesizat, nu a fost atent; “nu prind de veste” = nu a observat, nu a băgat
de seamă;5. Momentul subiectului: Textul a fost extras din expoziţiune, deoarece autorul începe cu fixarea locului şi a timpului -“din poeniţa vine
domol”, timpul “soarele nu s-a ridicat nici de doua suliţe; înainte de nămiez”; “a doua zi de Sfântul Gheorghe”- cu prezentarea personajelor “un
călăreţ” , “boierul”.6. Instanţa narativă: Perspectiva narativă este auctorială, naraţiunea la persoana a treia, iar naratorul omniscient şi obiectiv.
7. Succesiunea construcţiilor exclamative şi interogative sugerează perspectiva auctorială omniscientă, focalizarea dindărăt, prin care naratorul ştie
ce simte şi ce gândeşte personajul.8. Comentarea fragmentului:“E a doua zi de Sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de slabă în tot largu-i de jur
împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipeşte undoind aerul dimineţii calde, iar în păduriştea de mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările
primăverii se-ngână şi care de care se-ntrec în feluri de glasuri.”Fragmentul ilustrează descrierea unei păduri de mesteceni la începutul primăverii,
în ziua de 24 aprilie. Cerul este limpede, fără urmă de nori, imagine vizuală susţinută de epitetul “zare adâncă”, sugerând faptul că, până departe,
totul este liniştit şi senin. Soarele încălzeşte uşor atmosfera; epitetul “dimineaţa caldă” accentuează ideea că astrul nu străluceşte cu mare putere.
Peisajul este animat doar de ciripitul vesel al păsărilor umanizate prin personificarea “se-ntrec în feluri de glasuri”, procedeu care compune şi o
imagine auditivă. 9. O calitate generală/particulară a stilului: stilul este beletristic (artistic) şi se defineşte prin folosirea cuvintelor cu sens
conotativ, prin polisemie, bogăţie sinonimică, prin imagini artistice, topică şi punctuaţie şi se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii
cititorului. 10. Opinia : Tovarăşul de drum al tânărului este un personaj bizar cu sugestii către diabolic. Naratorul omniscient apreciază că statutul
social al călătorului este acela de negustor şi, prin portretizare directă, conturează un tânăr cu părul roşcat, sprinten - “cu faţa vioaie”- şi vesel, un
“om plăcut la înfăţişare şi tovarăş glumeţ”. Singurul defect, care sugerează şi structura satanică a personajului, este faptul “că e saşiu, şi când se
uită drept în ochii tânărului, îi face aşa ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura sprâncenelor”.

Subiectul al II-lea Rezumatul textului de la Subiectul I, “La conac” de I.L.Caragiale. Într-o dimineaţă de primăvară, un tânăr călăreţ vine din
Poeniţa şi se îndreaptă către conacul de la Sălcuţa. El merge agale neavând motiv să se grăbească. Pe drum întâlneşte un alt călăreţ şi se miră că
nu-l observase mai devreme. Cei doi decid să străbată drumul împreună, deoarece le-ar prinde bine puţină companie.
La un moment dat, decid să se oprească la conac pentru o gustare. Ajunşi în Sălcuţa cotesc la stânga, după tufişul movilei pe care era construită
biserica, zăresc acoperişul nou al turnului şi tânărul se închină. Tovarăşul său de drum începe să râdă grozav, apoi dispare brusc, spre nedumerirea
tânărului, care îl zăreşte în depărtare, sub umbrarul de la han.

Varianta 64 1. Sinonime: neguţător = negustor; avuţie = avere; ceată = grup; vreme = timp 2. Semnele de punctuaţie în enunţul “- Ce ai, fiule?
a-ntrebat bătrâna.”:- linia de dialog semnifică vorbirea directă (cuvintele mamei lui Abu-Hassan, prin adresare directă fiului)- virgula delimitează
vocativul substantivului “fiule” de restul propoziţiei- semnul întrebării indică sfârşitul propoziţiei interogative- punctul marchează finalul enunţului
3. Mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului:*treizeci – compunere (trei+zeci)*Abu–Hassan –compunere prin alăturarea cu cratimă
*costisitoare – derivare cu sufixe*nemăsurat - derivare cu prefixul “ne” 4. Expresii/locuţiuni din textul dat: “să-şi ducă viaţa “, “să se pună pe
petreceri”, “s-au făcut nevăzuţi”, “da piept în piept”5. Instanţa narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a treia.
6. Modurile de expunere prezente în text sunt : naraţiunea şi dialogul.7. Momentul subiectului din care textul a fost extras este expoziţiunea.
8. Titlul reprezintă numele de natură orientală al personajului din text. Abu-Hassan este protagonistul eponim al operei.
9. Explicarea afirmaţiei: “Pe Abu-Hasan mai mult l-a mâhnit părăsirea din partea prietenilor, decât îl încântase mai înainte semnele lor de
dragoste.” După ce a rămas fără avere, Abu-Hassan a rămas şi fără prieteni. Aceştia fugeau de el şi îl evitau deoarece acum nu mai putea să îi
îndoape cu bunătăţi. Abu-Hassan fusese fericit când avusese prieteni alături de el, însă sentimentul de mâhnire de acum este foarte puternic.
Întotdeauna dezamăgirile marchează oamenii mult mai profund decât cele pozitive, iar amintirile plăcute se uită mai uşor decât cele dezagreabile.
10. Caracterizarea personajului: Abu-Hassan, personajul eponim al creaţiei lui I.L.Caragiale, este un tânăr care moşteneşte o avere însemnată după
moartea tatălui său. Din text reies, în mod indirect, din fapte, atitudinea şi relaţiile cu alte personaje, trăsăturile caracteriale ale lui Abu-Hassan. Din
decizia de a-şi împărţi averea în două, o parte care să-i asigure traiul şi cealaltă pe care s-o risipească pe distracţii, reies chibzuinţa dar şi dorinţa de
a petrece, întrucât fusese ţinut “sub străşnicie” de tatăl său. Prietenos şi generos, el adună “o ceată de vârsta şi de teapa lui”, organizează petreceri
atât de costisitoare, încât banii nu-i ajung decât un an.
Când a rămas fără bani, l-au părăsit şi prietenii, iar mâhnirea şi dezamăgire profundă reies indirect din atitudinea şi gândurile lui, deoarece a
conştientizat că relaţiile cu tinerii se bazaseră doar pe interese materiale şi că un an întreg nu avusese niciun prieten, ci numai tovarăşi de chefuri.
Subiectul al II-lea Scrisoare
Buşteni, 29 iunie 2008

Dragă Radu,

Mă aflu în oraşul Buşteni, unde îmi petrec două săptămâni din vacanţă. Sunt împreună cu un grup de colegi şi ne distrăm de minune.
Staţiunea este liniştită, dar nu ai cum să te plictiseşti. Peisajul este magnific, încât ai impresia că tot ceea ce vezi nu este real: munţii Bucegi apar ca
o cetate străjuind oraşul. Aerul curat de aici îmi dă o poftă nemaipomenită de viaţă şi abia aştept să fac ascensiuni şi să urc la Babele cu telefericul .
De asemenea, sunt o serie de obiective turistice interesante în zonă: Castelul Cantacuzino, Casa de Cultură din Buşteni, precum şi Casa memorială
Cezar Petrescu.
Am să îţi aduc multe fotografii făcute cu panorama munţilor care parcă îţi zâmbesc călduros. Imaginea este mirifică. Petrec, cu adevărat, o vacanţă
reuşită. Şi vremea ţine cu noi, turiştii, astfel că am putut urca până la Cascadă, unde peisajul este copleşitor.
Tu ce mai faci ? Cum ai terminat anul şcolar?
Închei această scrisoare, în speranţa că am reuşit să te atrag într-un univers al liniştii şi al măreţiei pe care numai natura îl poate crea.
Te îmbrăţişez cu drag, Andreea

Varianta 65 1. Sinonime: vigoare = forţă, vitalitate; a atinge = a afecta, a leza, a jigni; a fi mãrginit = a fi limitat; vanitate = orgoliu, ambiţie;
2. Linia de pauză în enunţul „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – sã fii mărginit.” este folositã pentru delimitarea unei incidente, „zice el”.
3. Rolul stilistic al conjuncţiei „însã” din enunţul: „El însã era lipsit cu desãvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism….”.
Conjuncţia adversativă „însã” are rolul de a sublinia generozitatea şi nobleţea sufletească faţă de alţi oameni, în opoziţie cu nepăsarea faţă de
propriile suferinţe şi dureri.4. Figurile de stil din cele douã structuri lexicale: „munte de om” şi „grădinã de frumuseţe”:* „munte de om” –
hiperbolă;*„grădinã de frumuseţe” – metaforã.5. În opinia lui Slavici, Eminescu nu a fost înţeles de contemporani, întrucât aceştia nu erau în stare
să despartă opera de viaţa omului, „sã-i pãtrundă firea”, el având o construcţie spiritualã cu totul aparte şi fiind preocupat mai mult de soarta
celorlalţi decât de a sa, fără a fi egoist sau vanitos.6. Poetul considerã ca fiind aspecte negative în lumea sa: „sã fii mărginit, sã nu vezi cu ochii tãi,
sã ştii puţine, sã înţelegi rãu, sã judeci strâmb, sã umbli orbecãind prin o lume pentru tine pustie” şi „sã fii nevoit a căuta afarã din tine
compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.”7. Comentarea afirmaţiei lui Eminescu: „Ceea ce li se poate ierta altora nu pot sã-mi permit eu”.
Mihai Eminescu sugereazã ideea cã pentru el nimic nu era mai important decât amorul propriu, el putând înţelege defectele şi greşelile altora, pe
care, însã, el nu şi le-ar permite, întrucât nu poate face compromisuri. Afirmaţia sugereazã autocritica asprã pe care Eminescu o dovedea faţã de
sine. Eminescu este conştient de genialitatea cu care a fost înzestrat şi considera că nu avea voie sã greşeascã, fiind cel mai aspru critic al sãu
8. Douã modalitãţi de caracterizare, prezente în textul dat:- caracterizare directă de către narator: „era de o vigoare trupeascã extraordinarã”,
„flãmând, zdrenţuit, lipsit de adãpost şi rãbdând la ger, el era acelaşi om senin şi vecinic voios”;- indirectã, prin mentalitate/cuvintele personajului:
“Nenorocirea cea mare a vieţii e - zicea el - sã fii mărginit, sã nu vezi cu ochii tãi, sã ştii puţine, sã înţelegi rãu, sã judeci strâmb, sã umbli
orbecãind prin o lume pentru tine pustie”.9. Relaţia dintre cei doi scriitori, Ioan Slavici şi Mihai Eminescu, se fundamentează pe o sinceră şi solidă
prietenie. Ĩn susţinerea acestei afirmaţii, aduc urmãtoarele argumente: Ĩn primul rând, încã de la începutul fragmentului, Slavici îl admiră pe
Eminescu pentru „vigoare trupeascã extraordinarã”, considerându-l o „grădinã de frumuseţe”. Ĩn al doilea rând, din fragmentul dat reiese faptul cã
Slavici îl cunoştea pe Eminescu foarte bine, îi ştia firea excesivă şi viaţa mizerã pe care a dus-o: „flãmând, zdrenţuit, lipsit de adãpost şi rãbdând la
ger”, dar, în ciuda acestor lipsuri, el era „acelaşi om senin şi vecinic voios”.10. Trãsãturi ale lui Eminescu – omul. Mihai Eminescu „era de o
vigoare trupeascã extraordinarã”, nu era egoist „era lipsit cu desãvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism”. Era „senin şi
vecinic voios” indiferent de situaţie, era plin de compasiune, „ce-l atingeau pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile …altora”, iubea adevărul,
„nu era în stare sã mintã”, şi era sincer, direct şi deschis în orice situaţie: „în gândul lui cea mai învederată dovadã de iubire şi de stimã era sã-i spui
omului şi-n bine şi-n rãu, adevãrul verde-n faţã”.
Subiectul al II lea Scrisoare despre portretul lui Mihai Eminescu realizat de Ioan Slavici:

Pucioasa, 29 iunie 2007

Dragã Vlad,

A trecut mult timp de când nu am mai luat legătura cu tine şi, sincer, îmi pare rãu. Chiar îmi lipsesc discuţiile noastre despre marile
personalităţi ale culturii române.
Îţi scriu tocmai pentru că am gãsit de curând o carte în care Ioan Slavici îi face un portret prietenului său, Mihai Eminescu. Acesta îşi aminteşte cã
Mihai Eminescu era o fire veselã, deşi a avut o viaţã tristã, accentuând tendinţa acestuia spre excese şi autocriticã necruţătoare.
Eu cred cã Slavici a reuşit sã realizeze un portret destul de realist, punând în evidenţã trãsãturi importante ale lui Eminescu: genialitatea, firea
sincerã a acestuia, dăruirea de sine, precum şi deosebirile flagrante dintre el şi ceilalţi oameni. Firea lui miloasã, iertãtoare cu ceilalţi şi
intransigentă cu sine m-a impresionat cel mai mult.
Modul în care descrie existenţa precară a lui Eminescu este şocantă, întrucât era mereu flãmând, zdrenţuit, lipsit de adãpost, un geniu ignorat când
era în viaţã şi adulat abia dupã ce s-a stins.
Îţi recomand sã citeşti şi tu cartea lui Ioan Slavici, „Eminescu – Omul”, şi să-mi scrii imediat impresiile tale.
Abia aştept sã-ţi aflu părerile… Cu drag, Florina

Varianta 66 1. Sinonime: prefacere = evoluţie, schimbare, transformare; arhivar = funcţionar; exemplar = volum; cuvioasă = credincioasă,
evlavioasă2. În enunţul “Iar Huţu a primit scrisoarea, a cetit-o şi s-a întors, apoi s-a dus să sărute mâna episcopului…”, virgula are rolul de a
coordona prin juxtapunere propoziţiile de acelaşi fel.3. Polisemia cuvântului “a face”: *Şi-a făcut o vilă la Snagov. *Are talentul de a face bani din
orice. *Pentru examen, am făcut abia cinci variante la română şi mai am de făcut nouăzeci. *La Şcoala de Artă Populară face muzică, pentru că
vrea să intre în show-biz. *Vlad face Facultatea de Limbi străine pentru că vrea să lucreze în diplomaţie.4. Câmpul semantic al “teologiei”:
“cuvioasă”, “episcop”, “clerical”, “episcopie”, “consistorial”5. Modul de expunere utilizat în fragmentul dat este naraţiunea.6. Particularităţi ale
stilului:- oralitatea este definită prin cuvinte şi expresii populare: “şerpar”, “să fi umblat prin ţări străine”, prin numeroasele intercalări
- verbe “dicendi”, specifice stilului indirect: “a râs”, “a zis”, “zicea”7. Vorbire directă: “― E bine!”8. Calităţi ale lui Huţu: este respectuos cu
oficialităţile bisericeşti, prietenos, ascultător şi recunoscător faţă de dascălul său. De asemenea, Huţu are şi simţul umorului “nimeni nu râdea mai
din toată inima decât dânsul”.9. O calitate particulară a stilului este oralitatea reprezentată de numeroase locuţiuni, intercalări, expresii populare şi
regionalisme.10. Dascălul Clăiţă se mândrea cu Huţu, care-i fusese elev în Cocorăşti, că ajunsese să cunoască lumea, să umble prin ţări străine, să
stea o vreme la Viena şi să ajungă funcţionar la episcopie. Atitudinea dascălului sugerează faptul că şi dintr-o şcoală de ţară se poate ridica un
învăţat, o personalitate demnă de respect, care să facă cinste tuturor sătenilor.
Subiectul al II lea Întocmirea unei scrisori cu început dat:

Predeal, 29.06.2007

Salut amice,

Tare m-aş bucura să-ţi văd faţa când citeşti rândurile acestei scrisori. Parcă te aud spunând: “ Eşti iar la munte norocosule!” Ei, da! Sigur că m-am
gândit la tine când am trecut prin localitatea natală, pentru că am dat nas în nas cu bunicii tăi. Tocmai se duceau la primărie. Le-am spus că o să-i
vizitezi cât de curând.
Chiar dacă mă simt foarte bine în excursie alături de ceilalţi colegi, eu tot iţi simt lipsa. Dar, oricum, tu trebuie să te pregăteşti foarte bine pentru
olimpiada de săptămâna viitoare. Ce să-ţi fac dacă tu eşti tocilarul clasei? Hai, nu te supăra aşa de repede, ştii doar că am glumit, pentru că eu mă
bucur să am un amic cum eşti tu. Ştii că tu eşti mândria clasei şi a şcolii noastre! Datorită ţie, liceul nostru este cel mai cunoscut din Ploieşti, doar
unul este Mihai Florian!…
Gata! Te laud prea mult şi nu e bine! Deja am vorbit cu doamna dirigintă şi ne-a promis că o să mai facem o excursie în care să poţi şi tu să vii cu
noi, pentru că îţi ducem dorul. Nu mai are nimeni simţul umorului, aşa cum îl ai tu. Am trecut pe lângă râul în care ai căzut în excursia trecută. Nu
am putut să mă abţin şi am râs cu lacrimi. Ai fost tare caraghios atunci şi, totuşi, mai aveai simţul umorului, chiar dacă luaseşi o căzătură
groaznică.
Ce să-ţi mai spun, decât baftă la învăţat şi ne vedem luni la şcoală, să-ţi povestesc în amănunt tot ce am făcut în excursie.

Te salută amicul tău, Andrei

Varianta 67 1. Sinonime: năvalnic = furtunos, aprig, impetuos; domol = calm, domol, liniştit; se cumpăneau = se legănau, se clătinau; năruire =
prăbuşire, dărâmare2. Punctele de suspensie în fragmentul “Şi şerpele acesta de odgon iar îl legam de stâlp… Mare vuiet.” marchează o pauză mai
lungă în vorbire prelungind starea afectivă provocată de forţa apei.3. Figuri de stil:- personificare: “Undele tulburi se frământau cu mânie”-
metaforă: “…săpau goluri care alergau rotitoare”4. Câmpul lexical al apei: “pod” “mal” “râului” “bălţii”
5. Etape ale desprinderii podului: “Odgonul slăbea”; “stâlpul de dincolo se pleca încet-încet”; “Odgonul scăpătă din partea cealaltă”: “Urmă o
năruire pripită de grinzi, de lemne, de scânduri”6. Sensul afirmaţiei: “Nu-i cum vrem noi; îi cum vrea el”. Prin aceste vorbe, moş Pahomie îşi
exprimă convingerea că forţele naturii nu pot fi controlate de oameni, aceştia fiind neputincioşi în faţa apelor dezlănţuite ale Siretului.
7. Perspectiva narativă este definită prin naratorul omniscient, omniprezent şi obiectiv, care relatează faptele prin naraţiunea la persoana a treia.
8. Caracterizarea lui moş Pahomie: Protagonistul fragmentului, podarul Moş Pahomie, trăieşte în aceste locuri de o viaţă şi le cunoaşte foarte bine,
aşa cum îşi cunoaşte baba. El este caracterizat direct de către narator ca un bătrân înţelept, care-şi poate stăpâni reacţiile, privind calm la prăbuşirea
podului şi fiind conştient că niciun om nu poate opune rezistenţă naturii: „Iaca, acolo-i slăbăciunea… zise el cu linişte”. Podarul este ironic şi
batjocoritor cu Iordache Nastratin, trăsături indirecte reieşite din atitudinea podarului („De-acu ţi se rupe moşia în două! urmă bătrânul cu râsu-i
răutăcios”), pe care nu-l înduioşează disperarea inutilă a tânărului. Protagonistul fragmentului este caracterizat indirect, prin propriile vorbe, drept
un om cu frică de Dumnezeu, care ştie că puterile devastatoare ale naturii nu pot fi stăvilite de oameni: „Nu-i cum vrem noi; îi cum vrea el.”
9. O calitate generală/particulară a stilului: stilul este beletristic (artistic) şi se defineşte prin folosirea cuvintelor cu sens conotativ, prin polisemie,
bogăţie sinonimică, prin imagini artistice, topică şi punctuaţie şi se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii cititorului.
10. Oralitatea stilului se defineşte prin registrele stilistice care se manifestă în acest fragment. Expresiile populare “căzu pe gânduri”, “îşi caută de
treabă”, regionalismele numeroase, “şăicile”, “cearcă”, “ş-o poruncit”, precum şi limbajul moldovenesc şi ţărănesc al personajelor dau textului
expresia de spunere, de auditiv, prin care se transmite cititorului o puternică emoţie, adresându-se imaginaţiei şi sensibilităţii acestuia. În aceeaşi
modalitate de expresie a oralităţii se înscrie topica şi punctuaţia textului beletristic, realizate prin interjecţia “Iaca”, prin propoziţii exclamative care
sugerează teama, “Cum se poate!”, resemnarea “De-acu s-o sfârşit!” ori deprimarea neputinţei umane: “Mare huiet; cumplit lucru-i apa!”.
Subiectul al II lea Rezumatul textului reprodus la Subiectul I, din “Venea o moară pe Siret”, de Mihail Sadoveanu: Podarul, Moş Pahomie, este
chemat de oamenii strânşi pe malul Siretului pentru a repara un pod aproape distrus de apele umflate ale râului Siret. Om al locului, el observă
imediat slăbiciunea stâlpului de care era legat capătul odgonului şi-i anunţă pe ceilalţi că nu se poate face nimic. Moşierul îl trimisese pe Nastratin
cu oameni ca să ajute la salvarea podului, dar Moş Pahomie îl ironizează, spunându-i că Siretul nu face cum vor oamenii, ci cum vrea el.
În cele din urmă, sub forţa învolburată a râului, podul se prăbuşeşte, iar dărâmăturile au pornit-o vijelios spre Galaţi, sub privirile neputincioase ale
oamenilor care sunt convinşi acum că s-a sfârşit.

Varianta 68 1. Expresii/locuţiuni cu substantivul “ochi”: ochi pentru ochi; a da ochii cu cineva; a face ochi dulci cuiva; a-şi da ochii peste cap;
2. Punctele de suspensie aflate la sfârşitul propoziţiilor marchează pauzele din firul narativ şi, ca efect stilistic, sugerează stările nostalgice ale
naratorului, şovăielile privind propriile sentimente3. Sinonime: stranie = ciudată; plăpândă = delicată, fragilă, sensibilă; zglobiu = vesel; a pizmui =
a invidia4. Sensul conotativ al cuvântului “rază”: * Razele sufletului său îi încălzeau pe cei din preajma lui. *O timidă rază de speranţă îi lumina
ochii.5. Figuri de stil din penultimul alineat:- “într-o căsuţă albă, veselă, modestă” - enumeraţie de epitete cu nuanţă personificatoare, ce compun
imaginea vizuală a casei, în relaţie directă cu firea locatarilor- “cârlionţi zburdalnici” - epitet personificator ce sugerează farmecul tineresc al fetei
6. Autorul este Liviu Rebreanu, cel care a scris opera “Cântecul lebedei”, naratorul, care este şi personaj, povesteşte la persoana I despre iubita sa,
Anişoara, cititorul receptând realismul faptelor şi sentimentelor7. Verbele la imperfect, “ascultam”, tulburau”, “mă simţeam”, “căutau”, “priveam”,
exprimă o acţiune începută în trecut care nu s-a finalizat. Rolul stilistic al acestora sugerează nesiguranţa naratorului şi rememorarea unor acţiuni
ce-i provoacă sentimente de nostalgie.8. Portretul eroinei este realizat în mod subiectiv, prin percepţia pasionată a naratorului-personaj. Anişoara
este caracterizată direct de narator, prin evidenţierea trăsăturilor fizice, “micuţă şi albă”, şi a celor morale, “gingaşă şi blândă”. Părea o fire veselă,
“buzele ei zâmbeau mereu”, dar transmitea o tristeţe bizară şi misterioasă, deoarece surâsul era “adumbrit de o melancolie stranie”, iar ochii
albaştri îi lăcrimau gânditori. Protagonistul-narator o descrie în mod direct ca fiind tăcută şi plăpândă, ascultând cu ochii mari, miraţi, vorbele
bărbatului. Uluirea şi nepriceperea îi dădeau o naivitatea feciorelnică. Prima dată când se întâlnise cu soţul său, purta o rochiţă albastră presărată cu
floricele vinete-închise. Avea un trandafir alb în piept şi altul în părul blond, cârlionţat, sugerând indirect tinereţea, farmecul şi puritatea Anişoarei.
9. Naratorul se găseşte într-o criză a iubirii. El remarcă, dintr-o dată, că iubirea pentru soţia sa îl orbise în aşa măsură, încât nu observase că
sentimentele ar putea să nu fie reciproce, că femeia iubită ascundea în inima ei o tristeţe bizară, pe care el nu o poate înţelege. Detalii, întâmplări ce
înainte păreau nesemnificative macină sufletul naratorului şi îl fac să se întrebe şi mai mult dacă iubirea lor este adevărată. Adverbul dubitativ,
“poate”, exclamaţiile şi interogaţiile retorice (”Şapte ani n-am observat tristeţea sufletului ei! N-am vrut, sau n-am putut?”), punctele de suspensie
(”Am iubit-o… […] Nu ştiu…”) amplifică starea de panică şi agitaţie interioară, şovăiala chinuitoare şi suferinţa declanşată de această descoperire
dureroasă, că femeia iubită devenise pentru el o necunoscută.10. Registrele stilistice: cuvinte şi expresii populare -“adumbrit” “pripăşită”
“pizmuiam”, “hodorogită”- se îmbină armonios cu limbajul cult metaforic: “O priveam doar pe furiş, înfricoşat parcă de frumuseţea ei, de
zâmbetul ei, şi pizmuiam grozav razele care o mângâiau în dragă voie şi a căror mângâiere ea o sorbea ca o alintare de dragoste.”
Subiectul al II-lea Tulcea, 29.06.2008

Dragă Emil,
După cum bine ştii, şcoala s-a terminat de aproape două saptamâni, iar pe nboi ne aşteaptă o bine meritatată vacnţă. Deşi te cunosc şi ştiu cât de
greu părăseşti paradisul montan din Sinaia ta natală, îţi voi face totuşi o propunere. Eu şi colegii mei am hotărât ca după absolvirea examenului de
bacalaureat să facem o excursie în Deltă. Mi-ar placea să ne însoţeşti şi tu, ar fi o adevărată aventură. Avem de gând să pescuim, să
calaaaaaaaaătorim cu vaporul, să facem un foc de tabără, în fine, să ne distrăm pe cinste. Gândeşte-te serios la propunerea mea. Şi tu ai nevoie de
relaxare şi de o schimbare de decor.
Deşi nu cred ca sunt omul cel mai potrivit să te determine să ne însoţeşti, te anunţ că nu vei găsi nicăieri un ţinut mai misterios decaât aici.
Cu prietenie, Tudor.

Varianta 69 1. Sinonime: amurg= înserare; vreme= perioadă, timp; învăluie= acoperă; tânăr= june, flăcău; 2. Punctele de suspensie
folosite în mod repetat în text sunt pauze afective în fluxul narativ şi sugerează reflecţiile rememorării unor întâmplări din trecut.
3. Câmpul semantic al cuvântului “amurg”: “înserare”, “lumina ruginie”, “cernită”, “umbre” 4. Expresii/ locuţiuni cu substantivul “lume”: a
pleca în lume, pentru nimic în lume, a ieşi în lume, a veni pe lume.
5. Tipurile de narator: - narator omniscient (vocea auctorială), prin naraţiunea la persoana a III-a; - personaj-narator (moş Costin), care se
confesează prin naraţiunea la persoana I. 6. Tipuri de timp: - timpul povestirii este prezentul folosit în prima parte a textului: “…moş Costin şade
pipernicit şi tăcut, cu privirile pribege…”; - timpul povestit este trecutul, concretizat prin forma de imperfect a verbelor identificate în ultimele
alineate, sugerând rememorarea unor fapte petrecute cândva: “Eram pe-atunci ostaş tânăr şi slujeam în Italia…”. 7. Titlul operei “Cântecul
iubirii” este o metaforă care sugerează frumuseţea poveştii de iubire trăite în tinereţe şi evocate de către personajul moş Costin. Dragostea celor doi
tineri fusese plină de pasiune şi entuziasm, tulburându-le sufletul până în profunzimi nebănuite. 8. Caracterizarea personajului Ileana:
- caracterizare directă de către narator, care sugerează tinereţea şi gingăşia fetei: “fetişcană ca un bobocel înrourat”
- caracterizare indirectă, prin propriile vorbe, semnificând sensibilitatea şi delicateţea sufletească: “- Spune, tăticule… mai spune!”
9. Consider că relaţia dintre cele două personaje, moş Costin şi Ileana, este foarte apropiată şi firească între tată şi fiică. Prin diminutivul “tăticule”
este sugerată iubirea puternică, neţărmurită, ataşamentul fiicei faţă de tatăl ei. Fetei îi face mare plăcere să-şi asculte tatăl povestind întâmplări din
tinereţe, care-i dezvăluie sensibilitatea interioară: “Spune, tăticule…mai spune!”. Şi lui moş Costin îi este tare dragă Ileana, pe care o priveşte
“galeş”, drăgăstos, duios şi îi îndeplineşte dorinţa, povestindu-i despre iubirea lui din trecut: “…apoi cu vocea lină, cu ochii închişi, parc-ar citi în
carte vremile trecute, începe”. 10. Expresia din fraza: “Poate-mi furase şi mie inima”, relevă faptul că “fetişcana” din tinereţea lui moş
Costin, pe care o descrie cu mult drag, “o guriţă cât o cireaşă coaptă şi doi ochi albaştri cum e cerul când e mai limpede”, avea atâta farmec, încât
reuşise să cucerească inimile multora, să-i facă să se îndrăgostească de ea sau pur şi simplu să o îndrăgească. Bătrânul are o imagine clară a tinerei,
întrucât şi el fusese unul dintre cei care au iubit-o, a căror inimă a fost furată de frumuseţea, farmecul şi zâmbetul răpitor al fetei.
Subiectul al II lea Rezumatul textului reprodus la Subiectul I, din nuvela “Cântecul iubirii” de Liviu Rebreanu: Se lasă amurgul şi lumina
pătrunde în casă tot mai puţin. Focul din vatră pâlpâie în jurul ceaunului, în care se află apa pentru mămăligă. Din când în când, mai pătrunde în
casă câte o adiere rece. Moş Costin stă pe prichiciul cuptorului, iar Ileana răsuceşte firul de in. Fata, cu glas emoţionat, îşi roagă tatăl să-şi
continue povestirea. După ce îşi priveşte fiica, bătrânul începe să-i descrie o fetişcană, ca ea, pe care o cunoscuse în tinereţe şi care era îndrăgită de
multă lume. Deşi trecuse vreme lungă de atunci, el îşi aminteşte clar de tânără, recunoscând că îi furase şi lui inima. Moş Costin îi spune fiicei
sale că în acea vreme el era ostaş în Italia, pentru că pe atunci tinerii din oaste erau trimişi în ţări străine şi stăteau acolo zeci de ani. Mulţi plecaseră
de tineri de acasă şi s-au întors după foarte mult timp, fiind greu de recunoscut chiar şi de către cei din satul natal. Aşa era lumea.

Varianta 70 1. Sinonime: nădejde = speranţă; voievod = domnitor; pildă = învăţătură, exemplu; escapadă = aventură
2. Ghilimelele folosite în sintagma “omul justiţiei” marchează un citat, cuvintele aparţinând altui personaj3. Câmpul semantic al “familiei”:
“frate”, “soţie”, “copil”, “neam”, “vlăstar”4. Expresii/locuţiuni cu substantivul “viaţă”: a-şi vedea de viaţă; cu preţul vieţii; fără pic de viaţă; pe
viaţă; a căpăta viaţă; a da viaţă; pe viaţă şi pe moarte;5. Caracteristici ale descrierii portretistice în conturarea personajului Policarp Faranga: -
descriere directă de către narator prin epitete caracterizatoare: “omul serios şi grav”;
- descriere a trăsăturilor fizice, prin imagine vizuală: “o barbă superbă […] cea mai frumoasă şi mai îngrijită barbă din România”, trăsătură care-i
adusese notorietate şi prestigiu6. Figuri de stil prezente în enunţul: “Olga Dobrescu, fiinţă gingaşă, a fost o soţie ideală, bună, frumoasă,
indulgentă, cu avere”:- “fiinţă gingaşă” – epitet caracterizator- “ soţie ideală, bună, frumoasă, indulgentă, cu avere” – enumeraţie de epitete
caracterizatoare7. Caracterizarea lui Policarp Faranga:- prin naraţiune, reiese direct mândria despre obârşia sa străveche boierească: “Cu nimica nu
se mândrea mai mult bătrânul decât cu neamul său. Îşi urmărea ascendenţa până la Vlad Ţepeş.”- din faptele şi relaţia sa cu alt personaj, se
distinge, indirect, infidelitatea şi comportarea fluşturatică faţă de soţie, aşa cum sugerează naratorul omniscient: “Olga Dobrescu […] a fost o soţie
ideală. Închidea ochii la numeroasele escapade pe care Poly le-a continuat şi după căsătorie”. 8. Expresia ”a pune cruce” înseamnă a sfârşi, a
termina şi este folosită pentru a exprima ideea că Policarp a încetat să mai aibă o viaţă uşoară după moartea soţiei, deoarece a intrat în politică:
“Tot atunci a pus cruce vieţii uşoare, intrând în politică, spre a avea o meserie”. 9. Relaţia dintre Policarp Faranga şi Olga Dobrescu este
construită de narator prin viziunea personajului masculin. După ce gustase din toate plăcerile vieţii uşoare, el se căsătorise cu o femeie frumoasă,
bună şi cu avere. Indulgentă şi înţelegătoare, Olga îi trece cu vederea soţului escapadele amoroase la care el nu renunţase nici după căsătorie. După
patru ani, se naşte Puiu, însă după alţi patru ani femeia moare. Pierderea soţiei îl trezeşte brusc la realitate, devine responsabil pentru copil şi face
carieră în politică şi ca jurist, ajungând să ocupe portofoliul ministerial. 10. Naratorul omniscient povesteşte la persoana a III-a despre viaţa
personajelor, ştie tot ceea ce gândesc, ce simt şi ce intenţionează să facă ele: Olga “închidea ochii la numeroasele escapade pe care Poly le-a
continuat şi după căsătorie”, “Cu nimic nu se mândrea mai mult bătrânul decât cu neamul său”.
Subiectul al II-lea Redactează un curriculum vitae (CV) valorificând datele dintr-o cerere
CURRICULUM VITAE
Obiectivul interviului: angajarea pentru postul de corespondent de presă al ziarului
“Bună Dimineaţa, Tomis!” din Constanţa
Numele şi prenumele: Petrescu Mihai
Domiciliul: Constanţa, strada Nicolae Milescu, nr.48
Studii absolvite: * Colegiul Naţional “Mihai Viteazul, profilul Jurnalism, Constanţa, promoţia 2002
* Cursurile de Jurnalism organizate de Asociaţia “Jurnalişti fără frontiere”
* Cursurile organizate de ECDL România
Abilităţi: - Cunoaştere a limbilor engleză, franceză, spaniolă - nivel avansat
- Operator PC
Experienţă: - participarea la acţiuni de voluntariat ale Asociaţiei “Jurnalişti fără frontiere”
- participarea la concursul “Micii jurnalişti”, organizat la Palatul Copiilor din Constanţa, la care am obţinut premii în toţi anii în care am luat parte,
1998-2000
Anexez, în copie, următoarele documente doveditoare:
* Diploma de bacalaureat;
*Diplomele obţinute la concursul “Micii jurnalişti”;
*Atestatul de cunoaştere a limbilor străine: engleză, franceză, spaniolă;
*Permisul European de Conducere a Computerului, eliberat de ECDL România
25 iunie 2007, Constanţa
Mihai Petrescu

Varianta 71 1. Sinonime: gazetă = ziar, jurnal; cafenea = bar, local; înţesat = împânzit, aglomerat, emoţie = înduioşare, fior
2. Parantezele evidenţiază explicaţia suplimentară pe care naratorul simte nevoia să o ofere cititorului, căruia i se adresează prin sintagma “dacă
vreţi”: “N-aş putea spune ce vorbeam cu Baroana […], (sau dacă aş spune ar părea neverosimil, dacă vreţi comic, căci nu făceam decât să-i repet
cele ce scriau gazetele)”.3. Câmpul semantic al “arhitecturii”: “palat”, “bloc”, “case”, “faţadă”, “apartament”, “cubistă”
4. Cuvintele “faianţă” şi “cuminte” să aibă alt sens decât în text: *Faianţa are culoarea cerului senin. *Copilul este cuminte numai dacă i se promite
o jucărie.5. Repetarea cuvântului “împreună” accentuează preocupările comune ale celor cinci-şase prieteni, care formează un grup omogen, cu
acelaşi tip de preferinţe, fiind nedespărţiţi la masă, la cafenea, la plimbare sau la teatrul de varietăţi .6. Sentimentele contradictorii ale
naratorului faţă de Baroneasă: „nici nu cred că eram îndrăgostit de ea…”/ „Dar eram totdeauna cuprins de o cuminte fericire …” 7.
Caracteristicile naratorului subiectiv sunt evidenţiate prin folosirea verbelor şi pronumelor la persoana I, prin naraţiunea subiectivă şi prin
implicarea acestuia în evenimente până la substituirea lui de către personaj: “mi-”, “eram”, “petreceam”, “mă”, “vorbeam”, “să repet” etc. 8. O
trăsătură generală/particulară a stilului este fineţea, care se realizează prin întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă în mod subtil ideea, sensul,
apelându-se la aluzie, urmând ca cititorul sau interlocutorul să descopere esenţa comunicării, de unde reiese statutul de intelectual al personajului-
narator. 9. Naratorul-personaj oferă câteva detalii biografice despre Baroneasa R., care era originară din „Temişoara”, se refugiase la Arad,
de unde, nemaiavând pe nimeni, se întorsese în oraşul natal, la o mătuşă. Prin caracterizare directă, se compune un succint portret fizic prin epitete:
Baroneasa era o “brună ca o creolă” şi “cea mai frumoasă femeie din oraş”. În mod indirect, prin confesiunea trăirilor naratorului, reies farmecul şi
atracţia pe care eroina o exercită asupra bărbatului: “prietenia ei mă flata, îmi vindeca oboseala prin bucuria de a privi ca o filtrare a sângelui obosit
de munca otrăvită a tipografiei. Erau aceste două ore ca o muzică diafană de lumină, care stimulează toate funcţiile vieţii vegetative.”
10. În al doilea alineat, descrierea arhitecturii oraşului este realizată prin imagini vizuale: partea cealaltă a bulevardului era “ocupată jumătate de un
imens palat, casă de raport armonioasă, cum puţine erau pe vremea aceea în Europa întreagă.”; “zeci de apartamente, toate bronz auriu, mozaic şi
lemn tare vopsit în alb”. O altă trăsătură a descrierii este tehnica detaliului utilizată cu măiestrie de Camil Petrescu: blocul avea faţada “pe trei
străzi, dacă nu patru, căci în spate erau grădini, împărţit în câteva zeci de apartamente, toate bronz auriu, mozaic şi lemn tare vopsit în alb”.
Subiectul al II-lea Rezumatul textului de la Subiectul I, din opera “Contesa bolnavă” de Camil Petrescu: Naratorul-personaj, în ipostaza unui
gazetar, îşi petrece timpul liber cu un cerc de prieteni, mergând împreună la masă, la cafenea, la plimbare şi la teatru, într-un oraş cu o arhitectură
deosebită, măreţia palatului fiind unică în Europa. El o vizitează frecvent pe Baroneasa R., o unguroaică refugiată la Timişoara, care îl fascinează
pe narator cu frumuseţea şi cu franceza ei senzuală. Conversaţiile cu Baroneasa aveau un farmec aparte şi-l relaxau după munca nocivă de la
tipografie, deşi subiectele discutate se rezumau doar la ceea ce scriau gazetele. De asemenea, prietenia cu frumoasa femeie era flatantă pentru
narator, iar cele două ore, cât dura vizita, îl revigorau în totalitate, reconfortându-l prin atenţia şi prin întrebările ei serioase

Varianta 72 1. Polisemia cuvântului “a slăbi”: *Datorită regimului, Anca a slăbit 10 kilograme. *Din cauza efortului, organismul ei este foarte
slăbit.2. Utilizarea punctelor de suspensie în replica stolnicului Bâscoveanu marchează pauze în fluxul ideilor şi evidenţiază starea de agitaţie
interioară atunci când îi explică pitarului motivul pentru care trebuia să se grăbească.3. Câmpul semantic al cuvântului “zăpadă”: viforniţă,
viscolul, nămeţii, ninsoare, troienind, fulgii4. Prin folosirea registrului arhaic se compune atmosfera epocii istorice din preajma revoluţiei de la
1848.5. Verbele la perfect simplu se folosesc pentru a sugera o acţiune sau stare de dată recentă, finalizată de curând, având rol afectiv şi stimulativ
pentru ritmul alert al acţiunii: “Pitarul Barbu Petrescu se pomeni că vine spre conac”; “Pitarul îngălbeni”; “Bâscoveanu trecu în goană”.6. Numele
şi funcţia personajelor implicate în dialog: Barbu Petrescu- pitar; Gheorghe Bâscoveanu- stolnic7. Rolul indicilor spaţiali este de a reflecta un
spaţiu real, acela al conacului unde locuia pitarul Barbu Petrescu, de a indica cititorilor locurile pe unde personajele trebuie să treacă şi itinerarul pe
care să-l urmeze pentru a ajunge la destinaţie: Sălătruc, mănăstirea Cotmeana, Grebleşti, Turnu Roşu etc. 8. Particularităţi ale vorbirii directe /ale
stilului direct:- prezenţa dialogului,- adresarea directă prin vocativul substantivelor şi imperativul verbelor: „Boierule[..] îi strigă omul de pe cal”;
“Nu întârzia!”- prezenţa verbelor de declaraţie: “strigă”, “întrebă”9. Veştile despre fuga stolnicului Matei Lăcusteanu îl sperie pe pitar şi-l
determină să plece cât mai repede „într-un ceas suntem gata şi noi”, considerând că trebuie să părăsească ţara.
10. Textul narativ se defineşte prin naraţiune şi dialog ca moduri de expunere specifice genului epic. Acţiunea se bazează pe fapte, întâmplări şi
evenimente, la care participă un număr mare de personaje. Naratorul este omniscient şi obiectiv, prin povestirea la persoana a III-a.
Subiectul al II-lea Redactează un curriculum vitae (CV) valorificând datele dintr-o cerere:
CURRICULUM VITAE
Obiectivul interviului: angajarea pentru postul de operator PC
Numele şi prenumele: Manolescu Andrei
Domiciliul: Râşnov, strada Nicolae Jiga, numărul 48
Studii absolvite: * Colegiul Naţional „Ion Barbu”, promoţia 2002
* Cursurile organizate de ECDL România
Abilităţi: - Cunoaştere a limbilor engleză, franceză, spaniolă - nivel avansat
- Operator PC
Experienţă: - angajat, cu vechime de doi ani, la Computer Serv SA Braşov;
- participarea la Olimpiadele şcolare de informatică în toţi cei patru ani de liceu;

Anexez, în copie, următoarele documente doveditoare:


* Diploma de bacalaureat;
*Diplomele obţinute la Olimpiadele şcolare de informatică în toţi cei patru ani de liceu;
*Atestatul de cunoaştere a limbilor străine: engleză, franceză, spaniolă;
*Permisul European de Conducere a Computerului, eliberat de ECDL România şi recunoscut de M.Ed.C.;
*Calificativul obţinut în urma celor doi ani de muncă la Computer Serv SA Braşov
*Scrisoarea de recomandare, semnată de domnul director al firmei Computer Serv SA Braşov
25 iunie 2007, Braşov
Andrei Manolescu

Varianta 73 1. Cuvinte derivate: prefãcut ; alocuri ; îmbãtrânit ; fumuriu 2. Cele douã virgule marchează propoziţia incidentă, intervenţia
naratorului în replica unui personaj: “- Monseniore, începu prinţesa sever, mi s-a spus că ai fi botezat catolic de mama lui Filip al nostru”. Fraza
redã vorbirea directã.3. Sens conotativ al cuvintelor “legat”, “lipit”: *În situaţia dată, sunt legat de mâini şi de picioare şi nu pot zice nimic. *Stătea
nemişcată, cu privirea lipită de vitrina magazinului.4. Expresii/locuţiuni cu substantivul “mânã”: a pune mână de la mânã, peste mânã, mânã-n
mânã, a da mâna, a se lua de mânã cu cineva, pe sub mână, a da o mână de ajutor, a avea la mână pe cineva, a face cu mâna, mână spartă, a cere
mâna cuiva.5. Structuri/ sintagme obiecte de mobilier: “divan slujind şi de pat”, “ladã mare de nuc sculptat”, “bãnci ordinare de lemn”, “o mică
comodă Louis-Philippe”, “un secrétaire Louis XVI de lemn de trandafir”6. Limbajul cult:- folosirea neologismelor: “domiciliu”, “lamentabil” şi
prin folosirea cuvintelor împrumutate din alte limbi “secrétaire”- alcătuirea complexă şi intelectualizată a frazelor7. Naratorul este omniscient şi
obiectiv (narator heterodiegetic), prin naraţiunea la persoana a III-a8. Textul este o descriere prin:- numeroasele imagini vizuale- prin utilizarea
detaliului în prezentarea mobilierului din încăpere9. Trăsături ale Prinţesei Hangerliu: exigentã şi autoritară, “ începu prinţesa sever”, infatuată, se
considerã superioarã celorlalţi oameni, snoabă şi rece, găsindu-şi refugiul într-un fotoliu vechi “în fotoliul ei, salvat din naufragiul vieţii”.
10. Reprezentant al curentului literar realism, George Cãlinescu prezintã în “Scrinul negru” relaţia dintre om şi mediu, dintre individ şi societate,
relaţiile între oameni. De asemenea, el critică relaţiile interumane şi prezintã realitatea contemporanã într-un mod obiectiv.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “Politeţea este adunarea la un loc a gustului celui bun a fiecărui veac. Gustul cel bun nu se învaţă, el e în
inimă” (Ion Heliade-Rădulescu, “Opere”, III)
Afirmaţia lui Ion Heliade-Rădulescu despre politeţe se poate aplica oricãrei perioade istorice şi consider că îşi dovedeşte perfect valabilitatea.
Politeţea nu se poate învăţa, dar, în mare parte, fiecare este influenţat de mediul în care trăieşte, de familie, de educaţia primită în copilărie şi
adolescenţă, de civilizaţia anturajului.
Mai întâi, politeţea ţine de bunul-gust al fiecãrui om, însă acesta nu se poate învăţa, oricât de mult ar încerca familia, el este adânc înrãdãcinat în
personalitatea fiecãrui om.
În altă ordine de idei, fiecare veac şi-a pus amprenta asupra ideii de politeţe, deşi, în esenţă, conceptul nu s-a schimbat foarte mult. Totuşi, parcă
mileniul trei a adus cu sine o diminuare a gradului de politeţe, aflat, cred, în relaţie directă cu scăderea bunului-gust şi al bunului-simţ totodată. Am
observat că majoritatea scaunelor din metrou sunt ocupate de tineri şi de bărbaţi, că, intrând în magazin, sunt îmbrâncit şi dat la o parte din uşa ce
pare prea îngustă, că limbajul este din ce în ce mai vulgar, că indecenţa este la loc de frunte şi uneori de laudă. De aceea, nu pot decât să trag un
semnal de alarmă pentru degradarea rasei umane. Să fie acesta “bunul-gust” al veacului nostru?!
În concluzie, deşi politeţea este un concept moral cunoscut tuturor, el ţine, totuşi, de respectarea anumitor reguli, comportamentul decent vine din
bunul-gust al fiecãrui om.

Varianta 74 1. Cuvinte derivate: “repezeală”, “înconjurată”, “îngrijorat”, “ţărănească”, “vechime”, “grosime”


2. Semnele de punctuaţie din structura “- Dar voi ce faceţi?”:- linia de dialog introduce vorbirea directă, replica unui personaj;
- semnul întrebării marchează sensul interogativ al propoziţiei 3. Expresii/ locuţiuni cu verbul “a pierde”: a pierde vremea; a pierde ocazia; a-şi
pierde şirul (gândurilor); a se pierde în faţa cuiva (a se emoţiona); a pierde concursul; a-şi pierde controlul 4. Câmpul semantic al
“vestimentaţiei”: “ciorapi de lână”, “cămaşa de noapte”, “nădragi”, “pantaloni”, “surtuc”, “iminei”, 5. Perspectiva narativă se defineşte prin
naratorul obiectiv şi omniscient şi prin naraţiunea la persoana a III-a 6. Interpretarea textului: “fizionomia aspră […] a unui căpitan de vapor care
comandă în timp de naufragiu”. Comparaţia sugerează, indirect, trăsătura de caracter a Aglaei, care, cu o privirea autoritară asemănătoare cu aceea
a unui căpitan de vapor în timp de naufragiu, se agită şi dă comenzi ca “să salveze” pentru sine averea lui Moş Costache de eventuali atentatori.
7. Calităţi generale/ particulare ale stilului: Corectitudinea utilizării limbii literare şi cursivitatea ideilor (înşiruirea clară a ideilor/ aspectelor/
întâmplărilor) 8. Registrul cult al limbii, prin două citate: - “fizionomia aspră a unui căpitan de vapor care comandă în timp de naufragiu”;
- “ca şi când n-ar fi fost niciodată vreun conflict între ea şi ei” 9. Moş Costache ilustrează, ca tip de personaj, avarul, trăsătură ce reiese indirect
din vestimentaţia lui veche şi neîngrijită: ciorapii rupţi de unghiile de la picioare, nădragii de stambă, şireturile rupte şi înlocuite cu bucăţi de
sfoară. Calicia personajului este relevată indirect şi de efortul imprudent de a căuta şi cere cheile (”Che…. che-i-le!”), deşi suferise un accident
cerebral şi trebuia să stea nemişcat. 10. Caracteristici ale prozei realiste: - utilizarea detaliului în descrierea îmbrăcămintei personajului, care are
rol caracterizator - naratorul obiectiv şi omniscient şi focalizarea zero (”dindărăt”)
Subiectul al II-lea Rezumatul textului reprodus la Subiectul I, din romanul “Enigma Otiliei” de George Călinescu: Accidentul cerebral al lui
Moş Costache declanşează o adevărată strategie de ocupaţie a casei bolnavului de către Aglae care, ca un adevărat căpitan în timp de naufragiu,
repartizează membrii familiei cu scopul de a păzi cu străşnicie averea bătrânului. Iritată de prezenţa lui Felix şi a Otiliei, ea-şi îndreaptă toată
energia asupra fratelui său, căruia îi reproşează că se oboseşte prea mult ca să construiască încă o casă. Aglae hotărăşte că bolnavul trebuie imediat
dezbrăcat şi trece la fapte fără să mai aştepte consimţământul cuiva. Îmbrăcămintea sărăcăcioasă, neîngrijită şi veche îi stârneşte Aglaei alte
reproşuri aluzive la adresa Otiliei. Avariţia bătrânului este sugerată destul de transparent în tot textul, în finalul căruia Moş Costache, deşi bolnav,
cere cu insistenţă şi efort cheile.

Varianta 75 1. Polisemia cuvântului “a curge”: *Pe măsură ce imaginile curgeau pe ecranul televizorului, copilul părea din ce în ce mai uimit de
multitudinea culorilor mişcătoare. *Ploaia curgea pe streşini cu un zgomot ciudat. *Părul bălai îi curgea pe spate, până la brâu.
2. Semne de punctuaţie în fragmentul: “Ce ziseşi tu, Gheorghe? A, da, aşa e!” Prima virgulă marchează vocativul substantivului Gheorghe în
propoziţia interogativă; a doua virgulă delimitează adverbul afirmativ “da”, separându-l de restul propoziţiei exclamative. Semnul întrebării indică
propoziţia interogativă şi semnul exclamării finalizează propoziţia exclamativă. 3. Expresii/ locuţiuni cu verbul “a sta”: „ a sta de veghe”, „a sta să
cadă”, „a sta degeaba”, „a sta de vorbă”. 4. Câmp semantic al “ploii”: apa, picături, nori, lichid. 5. Tema monologului interior al lui Moromete se
referă la nesiguranţa vieţii asupra căreia cugetă, gândindu-se că vârsta n-ar fi o problemă, că ar putea trăi şi o sută de ani, dar este posibil să piardă
pământul şi atunci n-ar mai avea cu ce să-şi hrănească familia. 6. Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul obiectiv şi omniscient
(heterodiegetic) şi naraţiunea la persoana a III-a 7. Registrul oral/colocvial: „Ce ziseşi tu, Gheorghe?”; “Ce, nu e bine de trăit?”
8. Moduri de expunere: naraţiunea, monolog interior. 9. Ilie Moromete, un bărbat de „peste şaizeci de ani” (autocaracterizare-monolog interior)
este descris în mod direct din punct de vedere fizic: ”[…] chipul osos, cu fruntea lui bombată şi cu ochii feriţi sub arcade puternice şi drepte..[…]
se trăseseră mult în orbite”. Privirea sa îndreptată „mereu în zarea câmpiei” evidenţiază detaşarea faţă de cei din jur, faptul că întotdeauna se lăsa
purtat de gândurile sale, trebuindu-i „cel puţin o secundă în plus ca să vie aproape şi să înţeleagă ce-i spuneai”.
10. Oralitatea stilului este dată în acest text prin folosirea numeroaselor regionalisme, cuvinte populare sau îmbinări de cuvinte specifice adresării
directe, orale: „amesticătură”, „ici”, „grumaz”, „aşa de bun”, „Uită-te la mine”, „Ce, nu e bine de trăit?”, „sâcâită”, „ A, da, aşa e!”.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre politeţe: „Politeţea este o pudoare şi o necesitate de distanţă.” (Tudor Arghezi – Scrieri) Afirmaţia
lui Tudor Arghezi este, în opinia mea corectă, deoarece politeţea denotă atât o decenţă comportamentală izvorâtă din respectul pentru persoana cu
care relaţionăm, dar şi dorinţa de a menţine o anumită distanţă sufletească faţă de respectiva persoană.
Mai întâi, politeţea înseamnă pudoare, pentru că presupune o anumită cuviinţă, o purtare manierată, care să exprime consideraţia şi preţuirea pe
care o avem faţă de o persoană pe care nu o cunoaştem foarte bine, sau cu care nu avem o relaţie apropiată.
Politeţea este, de asemenea, o necesitate de distanţă, fiindcă poate fi percepută ca un comportament sobru, rece faţă de cei cu care intrăm în
contact. Astfel, atitudinea politicoasă poate deveni un scut în relaţiile cu persoanele pe care nu le vrem foarte aproape de noi.
În concluzie, politeţea poate fi privită atât ca un comportament ales, respectuos, apanaj al oamenilor educaţi, dar şi ca un mijloc de a menţine
distanţa faţă de cei care nu ne sunt agreabili.

Varianta 76 1. Expresia “îl cârpi pe Niculae” înseamnă lovitură, adică i-a dat o palmă; expresia “cu atâta sete” redă nesaţul cu care l-a lovit, cu
toată forţa. 2. Semnele de punctuaţie din construcţia “- Hai, mamă, tu ce faci acolo?!”:- linia de dialog introduce vorbirea directă, replica unui
personaj;- cele două virgule marchează vocativul substantivului “mamă”- semnul întrebării şi semnul exclamării au valoare stilistică, exprimând
nedumerirea şi uimirea personajului faţă de atitudinea mamei. 3. Expresii/ locuţiuni cu verbul “a lua”: a lua ochii, a lua parte, a-şi lua zborul, a se
lua cu vorba.4. Câmpul semantic al “mâncării”: “fasolea”, „boabele”, „dumicatul”, „mămăligă”, “ceapă”.5. Două particularităţi ale oralităţii:
- folosirea dialogului („- Na, Paraschive, bea apă”), a interogaţiilor („-Ce să fie rece?” ), a exclamaţiilor ( „- La masa!”)- prezenţa cuvintelor şi
expresiilor populare, a regionalismelor : „hulpav” „dumicat”, “bumben”, “a râni”.6. Naratorul este obiectiv, omniscient (heterodiegetic) şi
omniprezent.7. Registrul stilistic popular se defineşte prin fraze cu sintaxa simplă („Mama nu inţelegea.”, „Asta ce-o mai fi?”), locuţiuni şi expresii
populare ( „se făcu roşu la faţă”, „îşi pironi privirea”, „îl cârpi” ). 8. Cele două notaţii „cu o înfăţişare de nepătruns şi nu prea tare” şi „mărturisi el
naiv” conturează cu mai mare acurateţe portretul lui Ilie Moromete, naratorul omniscient observând cu obiectivitate şi descriind cu precizie
reacţiile şi comportamentul batjocoritor, ironic al personajului, care îşi reprimă cu efort durerea pentru ca şi Paraschiv să se ardă cu fasolea
fierbinte. 9. Ilie Moromete este tipul ţăranului mucalit, care face haz de necaz, reuşind să aducă situaţiile în favoarea lui. Disimularea este o
trăsătură definitorie a protagonistului, care reiese indirect din atitudinea lui. Îl minte pe Paraschiv („Eu credeam că e rece”) cu un aer „naiv”. Este
stăpân pe sine şi ştie să-şi controleze reacţiile, trăsătură evidenţiată prin caracterizarea directă făcută de autor „ el se stăpâni”, „cu o înfăţişare de
nepătruns”. 10. Comicul de caracter se distinge din disimularea şi jocul teatral ale lui Moromete care-l păcăleşte pe Paraschiv şi-l ridiculizează
în faţa fraţilor lui. O altă sursă este comicul de situaţie, care reliefează lăcomia şi lipsa prezenţei de spirit a lui Paraschiv, din care cauză se arde cu
fasolea fierbinte. Reacţia descrisă de narator este comică şi stârneşte râsul: „ochii i se beliră” şi „scoase un răcnet”.
Subiectul al II - lea Rezumatul textului de la Subiectul I, din romanul “Moromeţii” de Marin Preda: Membrii familiei Moromete se află la
seceriş, iar Catrina îi cheamă la masă, venind cu o tigaie de fasole care părea rece şi închegată. Moromete rupe o bucată de mămăligă şi întinde în
fasole, dar se arde atât de rău, încât îi dau lacrimile. El nu bea apă şi, păstrându-şi cumpătul, le întreabă calm pe fete de ce nu au spus că nu au
încălzit fasolea, dar totul a fost rostit încet, astfel încât să nu-l audă Catrina. Mama îl ceartă pe Niculae pentru că nu o lasă în pace şi îi spune să
stea cuminte. Paraschiv, lacom şi absent, îl imită pe tatăl său şi ia fasole din tigaie, dar imediat ţipă şi se enervează. Moromete ii spune să bea apă
şi mărturiseşte, naiv, că el credea că e rece. La început mama nu înţelege ce se întâmplă, dar după aceea le spune că de abia a luat tigaia de pe foc.
Fetele încep să râdă în hohote şi Niculae, realizând ce a făcut tatăl său, începe să dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta îl
plesneşte pe Niculae, care nu simte însă durerea, fiind prea fericit să-şi vadă fratele atât de furios.

Varianta 77 1. Derivate: “îngrijorarea”, “nedesluşite”, “reîncepe”, “nestatornică” 2. Enunţuri cu semnul întrebării:- Când a plecat Marius?
- De ce nu ai scris tema la matematică?(ambele enunţuri interogative presupun un răspuns, pe când exemplul din text era o interogaţie retorică)
3. Câmpul semantic al “vânătorii”: “vânătorească”; “vânatul”; “vânătoare”; “vânătorul”; “vulturi” 4. Valoarea expresivă a două adjective din
fragmentul: “vulturii cei falnici cu late pene negre, precum şi cei suri al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă”: adjectivul „vulturii cei falnici“
sugerează măreţia acestor păsări maiestuoase şi impunătoare, iar prin “late”, adjectivul cu valoare stilistică de epitet antepus, descrie penele
prădătorilor, apelând la o imagine vizuală – „late pene negre“. 5. Modul de expunere: descrierea 6. Oralitatea stilului: - construcţii interogative –
„Dar ce-i faci firei?“- formule populare, specifice: “să şedem strâmb şi să judicăm drept” 7. Figuri de stil: - “pasărea vicleană” - epitet
personificator, care sugerează eşecul vânătorilor- ”când soarele se pleacă spre apus” este o metaforă personificatoare, care sugerează amurgul în
relaţie directă cu sufletul călătorului. 8. În fragmentul: “Nu tăgăduiesc; în principiu trebuie să aibi dreptate.” se manifestă atât persoana I cât şi
persoana a II-a singular. Naratorul relatează întâmplarea la persoana I, fiind narator-personaj în textul dat şi se adresează, la persoana a II-a, unui
alter-ego sau altui personaj imaginar, cu care are un schimb de păreri asupra principiilor vânătoreşti 9. În ultimul alineat al textului, Alexandru
Odobescu realizează o descriere a naturii prezentată aşa cum apare ea la apusul soarelui. Totodată, autorul asociază acestei atmosfere farmecul
tainic al singurătăţii care creşte şi mai mult în sufletul călătorului impresionat de acest decor. Pentru a accentua această comuniune a naturii cu
solitudinea umană, Odobescu foloseşte o varietate de procedee artistice - imaginile auditive: “susur noptatic”,”ţârâitul greierilor”; imagini vizuale:
“soarele se pleacă”,”murgul-serei începe a se destinde”; figuri de stil, precum metafore personificatoare (“când soarele se pleacă”, ”slaba suspinare
ieşită din sânul obosit al naturii”), epitete (“farmecul tainic”, ”susur noptatic”, ”sunete uşoare şi nedesluşite”). Comparaţia din ultima frază, “susur
noptatic se înalţă […] ca o slabă suspinare…” relevă, prin prezenţa cuvintelor “noptatic” şi “suspinare”, starea de solitudine accentuată de apusul
soarelui, creând ea o atmosferă melancolică. 10. Modul de expunere folosit de autor este descrierea. În textul de mai sus, acesta conturează atât
cadrul natural în care se desfăşoară vânătoarea, cât şi portretul vânătorului. Vânătorul stă la pândă cât mai nemişcat, pentru a nu fi simţit de pradă:
“…mâinile şi picioarele au mai puţin de lucrat”. O trăsătură a sensibilităţii vânătorului este iubirea de natură, relevată indirect prin atitudinea sa
contemplativă. Vânătorul nu iubeşte numai vânătoarea în sine, ci şi toate celelalte întâmplări prin care trece pe parcursul acestei experienţe. El este
un om obişnuit, care găseşte în vânătoare relaxare, detaşare de problemele vieţii cotidiene. După cum spune Odobescu, vânătorul este fermecat de
momentele de singurătate pe care i le rezervă,pe înserat, această pasiune a sa.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre om şi caracter: “O măsură sigură a caracterelor este sentimentul ce-ţi rămâne pentru un om după ce
l-ai iubit: amiciţie sau dispreţ.” (Titu Maiorescu, “Opere” I) Titu Maiorescu opina că un om poate fi evaluat din punct de vedere al caracterului
numai prin prisma iubirii, certitudinea valorii sale umane putând fi stabilită doar când percepţia subiectivă (a iubirii) s-a consumat şi rămâne
exclusiv privirea obiectivă asupra insului ca atare. Consider că afirmaţia criticului are fundament real şi corect.
În primul rând, cred că se pot descoperi, pe parcursul unei relaţii sentimentale, trăsăturile de caracter ale unui om, având ca argument
comportamentul şi atitudinea acestuia. În altă ordine de idei, impresia este dublată de părtinire, orice îndrăgostit având tendinţa de a exagera
însuşirile celuilalt, iar analiza în profunzime a personalităţii este pasibilă de erori mai mari sau mai mici. Astfel se explică numeroase divorţuri care
au loc în societatea contemporană şi te întrebi cum, dintr-o mare iubire care uneşte “pe viaţă” doi oameni, în scurt timp nu mai rămâne nimic?
Un al doilea argument ar fi faptul că, în momentul în care renunţi voit sau obligat la cineva, îi poţi aprecia calităţile şi defectele cu obiectivitate şi
să constaţi în mod raţional că sentimentul ce rămâne după despărţire poate fi: prietenie sau dispreţ.
În concluzie, afirmaţia lui Titu Maiorescu nu numai că-şi dovedeşte valabilitatea, dar este atât de complexă, încât se subiectul este inepuizabil.

Varianta 78 1. Antonime: “cotigită” # dreaptă; “moale” # tare; imens # limitat, mic; “răsfirat” # îngrămădit
2. În structura “Amurgul începuse a se ridica din adâncuri…”, punctele de suspensie au rolul de marca o întrerupere în fluxul lecturii, iar ca efect
stilistic, sugerează emoţia puternică în faţa măreţului tablou al înserării. 3. Câmpul semantic al naturii: “munţi”, “pârâu”, “sălcii”, “mesteacăni”
4. Valoare expresivă a două adjective din enunţul: “Un sunet prelung şi jalnic de aramă sunătoare”. Adjectivele “prelung” şi “jalnic” au valoare
artistică de epitet dublu şi compun o imagine auditivă ce creează o stare de tânguire. 5. “amurgul începuse a se ridica din adâncuri”- imagine
vizualặ; “un sunet prelung şi jalnic de o aramặ sunătoare” -imagine auditivặ 6. Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul-personaj şi
naraţiunea la persoana I. 7. Figuri de stil: “pulberea de lumină roşietică” - metaforă· ce sugerează farmecul amurgului, imaginea vizuală a soarelui
la apus emană vrajă şi încântare; “departe, foarte departe” repetiţia adverbului de loc compune o imagine amplă a peisajului.
8. Folosirea frecventặ a imperfectului denotặ o acţiune începutặ şi neterminatặ, dar şi o stare incertặ, de nesiguranţă·.
9. Descrierea este principalul mod de expunere, care evidenţiază sentimentele de admiraţie şi încântare a naratorului-personaj pentru tabloul naturii
în amurg, construit prin: - imagini artistice: vizuale, auditive, motorii;- prezenţa figurilor de stil: epitete, metafore, repetiţii
10. Textul citat se încadrează în stilul beletristic, deoarece, prin utilizarea imaginilor artistice şi a cuvintelor cu sens figurat se conturează· imagini
plastice în sufletul şi conştiinţa cititorului. O altă calitate generală a stilului este corectitudinea, respectarea normelor literare ale limbii.
Subiectul al II -lea Text argumentativ despre conştiinţa de sine: “Noi suntem ceea ce faptele noastre sunt” (T. Vianu – “Jurnal”) În ceea ce
priveşte citatul din “Jurnalul” lui Tudor Vianu referitor la conştiinţa de sine, pot spune că sunt întru totul de acord, deoarece în mod frecvent
faptele vorbesc despre noi ş reprezintă totodată şi trăirile noastre exteriorizate.
Sunt de părere că orice reacţie, atitudine, mod de a ne purta se supun analizei şi comentariului celor din jur, fie dintr-un interes pentru persoana ta,
fie ca banalitate a vieţii. În general, toate faptele trebuie să aibă o logică şi nimic ar trebuie să fie la voia întâmplării: subconştientul lucrează
permanent.
Faptele spun multe despre noi, despre modul nostru de a fi, de a gândi. De exemplu, atunci când comportamentul cuiva este strident, zgomotos sau
gesturile sunt indecente, se desprinde cu siguranţă lipsa unei educaţii solide ori, mai rău, incapacitatea acelei persoane de a ţine cont de normele
etice impuse de societate. În susţinerea aceleaşi concepţii, libertate nu înseamnă să faci orice, fără să ai control şi conştienţă, întrucât poţi deranja
multă lume din jur. De altfel, există o maximă de care fiecare ar trebui să ţină seama, mai ales aceia care confundă libertatea cu lipsa de civilizaţie:
“Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi”..
În concluzie, noi toţi “suntem ceea ce faptele noastre sunt”, cum atât de convingător afirma Tudor Vianu.

Varianta 79 1. Arhaisme: “pre postilion”, “mazurcă”, “valţ”, ”surtuce”, “încungiură” 2. Sens conotativ: *S-a ales praful şi pulberea de lucrarea
ta. *Cine trece acest examen este boier! 3. Câmpul semantic al “vestimentaţiei”: «peptar de flanelă», «galoşi blăniţi», «frace», «surtuce» 4.
Structuri lexicale specifice exprimării orale: - substantive în vocativ, ca marcă a adresării directe: «Boieri, cucoane şi cuconiţe»; «Mă-nchin cu
plecăciune» - expresii populare specifice vorbirii: “vreo nevoie îl sileşte a ieşi în ţinut”; “abia apucă a se coborî”; “gloata curioşilor”
5. Convenienţe specifice scrisorii care lipsesc din text: localitatea, formula de adresare, semnătura 6. Monologul adresat este modul de expunere
dominant (pentru că întreaga scrisoare relatează discursul personajului B.B.) 7. Perspectiva narativă este subiectivă, specifică stilului epistolar
8. Personajul B.B. a descoperit “o reţetă” de a tempera curiozitatea locuitorilor din târgul de provincie şi, ca să nu fie pus în situaţia de a auzi
despre sine tot felul de scorneli, comunică personal auditoriului principalele date personale. Astfel, el îşi face o succintă autobiografie: este din
Iaşi, stă cu chirie şi trăieşte din venitul unei moşii. Este necăsătorit, nu îl pasionează politica şi nici dansul sau jocul de cărţi. Nu este religios, nu îi
place nici să facă, nici să primească vizite. B.B. se bărbiereşte de trei ori pe săptămână şi nu are o garderobă vastă.
9. B.B. satisface curiozitatea ieşenilor prin organizarea unei petreceri la prânz, la care a invitat pe toţi “magnaţii” târgului: “bărbaţi, femei, babe,
fete ş.a.”. Deşi s-au mirat de această poftire, nu a lipsit nimeni şi, după ce s-a mânca şi s-a băut, înainte de plecare, B.B. le-a dezvăluit amănunte
din viaţa sa personală, cum ar fi, domiciliul, starea civilă, detalii despre rude, pasiunile şi lipsa de interes faţă de politică, dans şi jocurile de cărţi.
El menţionează până şi programul său de somn şi vestimentaţia sa de iarnă şi nu numai.
10. Comicul de situaţie şi comicul de limbaj. Comicul de limbaj este prezent în text prin folosirea unor expresii şi atitudini ironice, persiflante:
«sunt holtei şi n-am de gând să mă-nsor/ Nu-mi bat capul de politică şi n-am nicio opinie», «Mă bărbieresc de trei ori pe săptămână». Comicul de
situaţie este ospăţul organizat de B.B. la care invită toată suflarea târgului pentru a le spune nişte banalităţi despre sine.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre învăţătură: “Învăţătura îţi dă lumină, dar nu te înalţi decât prin caracter” (Ovid Densuşianu, “Opere
I”) Sunt de acord cu afirmaţia lui Ovid Densuşianu, aceea că «Învăţătura îţi dă lumină, dar nu te înalţi decât prin caracter.»
În primul rând, toţi membrii unei comunităţi au şansa de a studia, dar nu toţi ştiu să profit de cele învăţate, cauzele fiind multiple. Puţini sunt cei
care reuşesc să îşi folosească atât cunoştinţele acumulate în şcoală, cât şi cele desprinse din experienţele vieţii concrete. Ideal ar fi ca baza
comportamentului uman să fie învăţătura, iar personalitatea să se formeze pornind de la principii solide, întrucât numai astfel omul ar putea străluci
cu adevărat prin forţa caracterului său.
Un alt argument ar fi un exemplu din viaţa reală. Am cunoscut de curând un agricultor care, deşi în copilărie a excelat la şcoală, caracterul slab,
lipsa voinţei şi a ambiţiei l-au determinat să nu urmeze un liceu, ci să rămână în satul natal, unde să continue munca pământului. Acesta este un
exemplu de lipsă de caracter sau, popular, «brânză bună în burduf de câine».
În concluzie, învăţătura fără caracter este ca pâinea fără cuţit. Una fără cealaltă este inutilă.

Varianta 80 1. Cuvinte derivate: “nerăbdare”, “împrospătat”, “nenumărate”, “îngheţată”, “regăsi”


2. În structura “Regalitatea solitară a femeii în faţa oglinzei”, ghilimelele marchează gândurile trecătorului, sugerând totodată autoironia femeii,
care se percepe astfel în ochii şi gândurile unui trecător.
3. Câmp semantic al “bijuteriilor”: “pendantivă”, “lanţ”, “filigranat”, “briliante”, “diamante”
4.Verbele la imperfect -”se legăna”, “tăia” “strivea”, “se ducea”, “aşteptau”- exprimă o acţiune începută în trecut şi neterminată, prelungindu-se la
nesfârşit starea, acţiunea, atitudinea personajului sau naratorului, în funcţie de context
5. Imagini vizuale:”Înapoi, luminile mari păreau abia cât nişte briliante.”; “Un surâs dispreţuitor strivea gura fără a-i strica arcul subt voaleta scurtă
care abia apuca buzele.”
6. Semnificaţia enunţului “Îi aduse, cu gestul lui aiurit, un omagiu” sugerează reacţia unui trecător la vederea femeii frumoase şi elegante.
7. O funcţie a descrierii este realizarea portretului personajului principal, Manuela, prin detaliul îmbrăcămintei şi a bijuteriilor
8. Perspectiva din care este făcută descrierea este obiectivă şi aparţine autorului, care creează un personaj principal feminin, Manuela
9. Particularităţi ale limbajului cult:
- prezenţa neologismelor: “cinematograf”, “parada”, “invizibil”, “orgoliu”
- fraza amplă, cu puternice rezonanţe metaforice: “Cercei din pietre alese cu ape minunate, scurgându-şi lumina uneia în alta într-o singură lacrimă
orbitoare e străluciri, scăpărau două scântei uriaşe în urechile ei”.
10. Structura “ Maiestatea –Sa banul” se referă la conceptul care guvernează lumea :banul.”Un galonat”, aşa cum îl numeşte Manuela, este
responsabilul pentru “stofele mlădioase” şi “nenumărate giuvaeruri” pe care le poartă, compunându-i o imagine de “regină scoborâtă din landaurile
ei superbe” şi admirată de trecători. Banul guvernează o lume rece şi dură, în care totul este artificial şi toţi îşi orientează viaţa în funcţie de
posibilităţile materiale.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “Poţi admira ce nu ai înţeles cu totul, dar nu poţi iubi decât ce ai înţeles bine.” (Nicolae Iorga)
Părerea mea este că, după cum spune şi Nicolae Iorga, iubirea şi admiraţia se pot dobândi diferit. Admiraţia este un sentiment care se poate
dobândi în urma unei fapte bune sau în urma unei reuşite care a surprins sau a bucurat persoana respectivă, cea care dezvoltă sentimentul.
Totodată, entuziasmul este un sentiment care se poate dobândi destul de uşor, spre deosebire de iubire, dar se poate pierde tot atât de uşor.
Pe de altă parte, iubirea este un sentiment mult mai complex care necesită mai mult timp pentru a se dezvolta, presupune profunzimi nebănuite şi
se manifestă după legi numai de ea ştiute. Iubirea implică admiraţie şi presupune cunoaştere totală.
Atât iubirea cât şi admiraţia sunt sentimente umane pozitive, care se deosebesc prin modalitatea de manifestare: admiraţia presupune o percepţie
detaşată şi exterioară, pe când iubirea este un sentiment mult mai profund , care necesită timp şi multă dăruire.
În concluzie, ţinând cont de cele precizate mai sus, susţin cu toată convingerea afirmaţia istoricului Nicolae Iorga:”Poţi admira ce nu ai înţeles cu
totul, dar nu poţi iubi decât ce ai înţeles bine”

Varianta 81 1. Sinonime: solitari = singuratici; simt = observ, percep; apus = asfinţit, amurg; seculari = străvechi, centenari
2. În structura „e-n”, cratima leagă două cuvinte pronunţate fără pauză, înlocuieşte vocala „î” din cuvântul „în” şi menţine măsura versurilor de 8-9
silabe. 3. Derivate cu sufixe: frunziş, scânteietoare, cântătoare, nepieritoare 4. Expresii/ locuţiuni care să conţină cuvântul „soare”: a fi
soarele cuiva; a rămâne cu ochii în soare; soare cu dinţi; a sta cu burta la soare; a căuta pete-n soare 5. Valoare expresivă a timpului prezent
în versul: ”Mi-aşterne umbra sub picioare”. Prezentul etern (gnomic) al verbului sugerează veşnicia naturii, permanentizarea comuniunii om-natură
6. Mărci lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric:- pronume la persona I: „mi”(mie), „mi”(mei); - verb la persoana I:”simt”. 7. Tema
naturii; motivul pădurii. 8. Semnificaţia unei figuri de stil în strofa a II a: epitetul „paşii solitari” sugerează sentimentul de solitudine care
domină eul liric şi îl face să se simtă nefericit într-o lume superficială, incapabilă să-l înţeleagă. 9. O particularitate a stilului este armonia
(muzicalitatea) dată de sonoritatea caldă, firească, ce încântă auzul şi este proprie poeziei. 10. Ultima strofă a poeziei macedonskiene,
„Rondelul coroanelor nepieritoare”, compune tabloul pădurii în amurg, cu sugestie către tristeţea eului liric. Imaginea vizuală ”Aleea e-n apus de
soare” capătă valenţe hiperbolice, cromatica roşietică a apusului fiind imaginată ca “flăcări tot mai tari”. Răsfrângerea amurgului în sinele poetic
sugerează veşnicia naturii, idee ilustrată de epitetul “copacii seculari” şi metafora “coroane-n veci nepieritoare”. Se remarcă muzicalitatea
interioară a versurilor, dată de versul-refren care accentuează şi tema poeziei şi care este specific poeziei cu formă fixă numită rondel.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre punctualitate: „Nu foloseşte la nimic alergatul, trebuie să porneşti la timp.”(La Fontaine)
Orice ne-am propune în viaţă, trebuie să fie realist, să ne gândim dacă într-adevăr avem şanse să ajungem unde ne dorim sau nu. Când ne stabilim
adevăratul ideal, trebuie să profităm de orice şansă ivită la timpul potrivit, nu mai devreme, nu mai târziu. Iată de ce voi aduce argumente în
favoarea afirmaţiei lui La Fontaine: “Nu serveşte la nimic alergatul, trebuie sa porneşti la timp”.
În primul rând, luând afirmaţia ad literam, aceasta este cât se poate de corectă: un atlet, oricât de bun ar fi, nu ar reuşi să recupereze un avans al
concurenţilor dacă nu ar porni odată cu ei, pentru că ei îl vor şti acolo, în spate, şi vor sprinta mai mult ca să nu fie ajunşi. Oricât se va strădui,
atletul întârziat nu va ajunge în faţa plutonului.
În al doilea rând, sensul conotativ al afirmaţiei este la fel de adevărat. Când încercăm să obţinem ceva, trebuie să sesizăm timpul potrivit pentru a
reuşi şi pentru a nu pierde timpul preţios pe care nu îl căpătăm înapoi. Spre exemplu, dacă cineva doreşte să devină un pianist profesionist, trebuie
să se apuce de studiat şi să repete zilnic, ore întregi, de la o vârstă fragedă, deoarece performanţa presupune “să porneşti la timp” în cursa artei.
În concluzie, afirmaţia „Nu foloseşte la nimic alergatul , trebuie să porneşti la timp” este întru totul adevărată.

Varianta 82 1. Expresii/locuţiuni cu substantivul “faţă”: a face faţă cuiva, faţă-n faţă, faţă de masă, a-i lua faţa; faţă bisericească; a fi de faţă;
faţă acră; 2. Antonime: se îmbină ≠ se dezbină; 3. Sens conotativ “lumina”: Lumina razelor unei noi iubiri îmi încălzeşte sufletul. Mi-era drag
ca lumina ochilor. 4. Câmpul semantic al “apei”: “lac”, “rouă”, “prund” 5. Verbul la gerunziu “suind” din strofa a doua a poeziei exprimă
mişcarea continuă a astrului tutelar al Universului, sugerând totodată şi lumina ei misterioasă care proiectează difuz contururile lucrurilor,
“lungind” umbrele lor negre. 6. Tema naturii; motivul lunii 7. Figuri de stil în versurile “Zugrăveşte umbre negre/ Pe linţolii de zăpadă”:
- “linţolii de zăpada” – metaforă - “ umbre negre” – epitet cromatic. 8. În strofele a patra şi a cincea se îmbină armonios natura terestră
-“apă, dumbravă şi pădure”- cu spaţiul cosmic -“stelele”-, ambele fiind motive romantice tipic eminesciene. Spaţiul cosmic este conturat prin
cadrul nocturn, în care motivul romantic al stelelor participă direct la trăirile eului liric. În strofa a patra predomină personificarea naturii: “Lin prin
iarbă scotoceşte/ Apa-n prund şi-n pietricele”, “Florile surâd în taină”, precum şi verbele la prezent “scotoceşte”, “surâd”, care permanentizează
admiraţia emoţională a poetului, a cărui prezenţă este semnalată de interogaţia retorică: “Oare ce-or surâde ele?”. În strofa a cincea, “lacul,
dumbrava şi pădurea”, care alcătuiesc natura terestră, sunt umanizate “şi-s cu neguri îmbrăcate/ Lac, dumbravă şi pădure”, ceea ce ilustrează
participarea afectivă a naturii în concordanţă cu singurătatea, tristeţea eului poetic. Cadrul nocturn intensifică aceste sentimente: “Stelele palid
tremurânde/ Ard prin negurile sure”. În cele două strofe sunt prezente imagini vizuale şi motorii: “Lin prin iarbă scotoceşte / Apa-n prund şi-n
pietricele”, “Stele palid tremurânde/ Ard prin negurile sure”, care compun cadrul natural, îmbinând planul terestru cu cel cosmic.
9. Titlul poeziei “Luna iese dintre codri” este o imagine vizuală şi motorie care ilustrează un fenomen al naturii şi momentul înserării. “Luna” este
un motiv romantic tipic eminescian, fiind astrul tutelar şi martor al sentimentelor poetului. Atât în titlu cât şi în textul poetic sunt îmbinate cele
două planuri: planul uman-terestru reprezentat de “codri” şi planul universal – cosmic reprezentat de “lună”. Sosirea nopţii exprimată în titlul
poeziei îi provoacă eului liric starea de nelinişte, teamă, tristeţe, sentimente redate de natura armonizată cu trăirile interioare ale poetului: “norii/
Lin se-mbină, se dezbină”- neliniştea, “Înfăşat în întuneric/ Eu nu văd, nu aud şoapte.”- teama, “Ah, mă simt atât de singur!”- tristeţea şi
solitudinea. 10. Poezia “ Luna iese dintre codri” aparţine romantismului, deoarece contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor:
“luna iese dintre codri”, “Lin prin iarbă scotoceşte/ Apa-n prund şi-n pietricele”, “Şi-s cu neguri îmbrăcate/ Lac, dumbravă şi pădure”, acordă o
importanţă deosebită sentimentelor, cu predilecţie trăirilor interioare intense care sunt în perfectă armonie cu peisajul naturii. Ultima strofă
ilustrează această trăsătură pentru că poetul se simte singur, natura fiind în armonie deplină cu acest sentiment tocmai prin faptul că este noapte.
Subiectul al II- lea Text argumentativ despre familie: “Prin familie viaţa individului se eternizează. Precum se cufundă în trecut prin strămoşii
săi, aşa ia în stăpânire viitorul prin descendenţii săi.” (Paul Doumer, “Cartea copiilor mei”)
Dacă ar fi să găsesc o definiţie pentru cuvântul “eternitate”, aş gândi la un loc trecutul, prezentul şi viitorul. De aceea, sunt de acord cu afirmaţia
lui Doumer. Cel mai concret exemplu prin care se poate demonstra acest lucru este fiecare dintre noi. Dacă ne privim în acest moment, realizăm că
marcăm prezentul, dacă ne gândim la trecut ne dăm seama că acesta este reprezentat de strămoşii noştri, iar dacă ne gândim la viitor, evident
descendenţii sunt aceia care îl formează. Nu consider că o familie trebuie să fie alcătuită numai din persoane care sunt rude, ci, după părerea mea,
şi un popor poate fi considerat o familie, astfel cred că poporul român este o familie. De aici pot deduce că şi viaţa mea se eternizează prin strămoşi
în trecut, iar prin urmaşi în viitor. De altfel, Tudor Arghezi susţine aceeaşi idee a rădăcinilor strămoşeşti şi a viitorimii în poezia “Testament”.
Familia a căpătat, cu vremea, un alt înţeles, altă percepţie, aceea că reprezintă principalul nucleu fără de care o societate nu ar putea exista. Desigur
nu pot afirma că este greşită şi nu o pot contesta, însă cred că, de-a lungul timpului, cuvântul “familie” şi-a pierdut adevăratul simbol pentru
omenire.
În concluzie, îmi păstrez opinia că, mai întâi de toate, familia înseamnă strămoşii, noi şi urmaşii noştri, ea reprezintă atât trecutul, prezentul cât şi
viitorul oricărui individ.

Varianta 83 1. Polisemia verbului “a ploua”: *Plouă continuu de trei zile. *A început să plouă cu bani peste el. 2. Rolul virgulelor în prima
strofă:- în versul “Numai eu, străinul,”, virgulele delimitează atributul apoziţional “străinul”, care explică cine sunt “eu”- marchează o enumeraţie
de propoziţii eliptice de predicat, coordonate copulativ prin juxtapunere, adică prin virgulă. 3. Anacolut: “Numai eu, străinul,-/[…]/ amintirea
lor mi se dăruie pentru totdeauna” (ar fi trebuit: Numai mie amintirea lor mi se dăruie). 4. Locuţiunea conjuncţională “ca şi cum” are rol
comparativ şi sugerează contopirea eului liric cu natura universală 5. Mărci lingvistice al prezenţei eului liric: - pronumele la persoana I: “eu”,
“mea”, “noi”, “mi” - verbele la persoana I “sunt”, “participăm”, “să nu mă suprim”, “aş fi mort”. 6. Tema vieţii şi a morţii; motivul străinului/
călătorului. 7. Eul liric face referire la cei trei navigatori şi exploratori ca simboluri ale strălucirii existenţe umane (”cer cu doi sori”),
evidenţiind înclinaţia sa către căutare, către călătorie în cunoaştere: Columb, Magelan şi Nansen. 8. Alternanţa “noi” - “eu” ilustrează relaţiile de
opoziţie între condiţia umană în general şi identificare sinelui poetic, prin particularizarea propriilor aspiraţii şi prin autocunoaştere: “Numai eu,
străinul”.. 9. Versurile sugerează o autoportretizare spirituală a eului liric, printr-un şir de metafore transparente, în care cuvântul-material
specific liricii stănesciene defineşte sinele poetic. Asemănarea cu elementele-simbol ale Universului este sugestivă prin ignorarea însuşirilor
definitorii ale acestora, adică păsărea fără aripi, cămila fără cocoaşă, sugerând unicitatea eului liric în condiţia generală a umanităţii (”singura viaţă
mare/ la care noi participăm”). Frumuseţea spirituală este eternă şi aparţine Cosmosului, în care eul liric se integrează până la identificare: “cer cu
doi sori/ şi nor care plouă pe mare…”. 10. Caracteristici ale neomodernismului: – ambiguizarea limbajului artistic; - manifestarea reflecţiei
filozofice; - scrierea cu literă mică la începutul unor versuri din poezie sugerează continuitatea ideilor exprimate anterior, procedeu prozodic numit
ingambament.
Subiectul al II-lea Text argumentativ “Nu există în largul lumii un drum mai plin de emoţii, de neprevăzut, de lucruri uimitoare decât sufletul
unei femei.” (Camil Petrescu)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Camil Petrescu, aceea că “nu există în largul lumii un drum mai plin de emoţii, de neprevăzut, de lucruri uimitoare
decât sufletul unei femei.”
În primul rând, o femeie este foarte sensibilă şi emotivă. Ea reacţionează în toate situaţiile sentimental, fără să facă distincţie între fapte mai mult
sau mai puţin semnificative.
Niciodată nu ştii ce-i în sufletul unei femei şi de aceea ea este mereu surprinzătoare. Un exemplu edificator ar fi Otilia din romanului lui George
Călinescu, “Enigma Otiliei”. Eroina este întocmai tipul feminităţii, un amestec fascinant de candoare şi siguranţă de sine, între sentiment şi raţiune.
În concluzie, Camil Petrescu a făcut o afirmaţie general-valabilă în orice epocă sau societate, femeia rămânând o enigmă, un mister al sufletului
omenesc.

Varianta 84 1. Sinonime: suavă = gingaşă, diafană; a se avânta = a se repezi; a se deştepta = a se trezi, a realiza;
făptură = fiinţă 2. Sens conotativ al cuvintelor “foc” şi “verde”: *În aşteptarea iubitei, tânărul simţea că-i luase inima foc. S-a
îndrăgostit imediat de ea, pentru că era frumoasă foc. *Deşi are părul grizonant, bărbatul acela este totuşi verde. *M-am enervat şi i-am spus totul
verde-n faţă despre caracterul lui. 3. Expresii/locuţiuni cu substantivul “lume”: om de lume; de râsul lumii; pentru nimic în lume; a-şi lua
lumea în cap; de când e lumea şi pământul; când ţi-e lumea mai dragă 4. Polisemia cuvântului “floare”: De ziua mea am primit o floare în
ghiveci. Dacă laşi borcanul desfăcut, mierea face floare. Iarna pictează flori de gheaţă la ferestre. 5. Repetiţia verbului „iubeşti” la începutul
fiecărei strofe este un procedeu artistic numit simetrie sintactică (anaforă) şi are rolul de a evidenţia intensitatea şi profunzimea acestui sentiment
înălţător, sugerând o exaltare a spiritului, o stare de beatitudine şi împlinire. 6. Mărcile lexico-gramaticale ale eului liric prin formele de
adresare directă: - verbe la persoana a II-a: „Iubeşti”, „faci”, „ţii”, „avânţi”, - pronume la persoana a II-a: “-ţi”, “te”, “îţi”. 7. Tema iubirii;
motivul timpului. 8. Figuri de stil: „sumbre vâltori” – epitet în inversiune, „bălaiul surâs” – epitet în inversiune, „surâs al comorii” –
personificare, „comorii” – metaforă revelatorie pentru iubire. 9. Strofa a patra a poeziei „Iubire” de Lucian Blaga începe, ca şi celelalte
catrene, cu verbul la persoana a II-a, „Iubeşti”, urmat de linia de pauză, ce semnifică faptul că urmează o explicaţie: „Iubeşti – când simţiri se
deşteaptă/ că-n lume doar inima este”. Prin urmare, iubeşti când întreaga ta fiinţă realizează faptul că în viaţă eşti dominat de acest sentiment nobil,
pur, înălţător: „doar inima este”. Totodată, iubirea este revelatoare, deschide drumuri, astfel că moartea nu reprezintă un capăt, ci un început, e o
treaptă către o altă viaţă, e marea trecere către o „altă poveste”: „că-n drumuri la capăt te-aşteaptă/ nu moartea, ci altă poveste”. Elementele de
prozodie sunt reprezentate de rima încrucişată şi măsura versurilor de 9-10 silabe. 10. Titlul poeziei „Iubire” de Lucian Blaga sintetizează,
concentrează întreaga concepţie a poetului despre acest sentiment. Substantivul „iubire” este nearticulat, ceea ce poate semnifica o generalizare
asupra întregii lumi, mai ales prin faptul că artistul nu face referire la propriile trăiri, ci, metaforizat, se adresează receptorului operei lirice, dar şi
tuturor celor care au experimentat profunzimea acestui sentiment. Titlul se regăseşte pe parcursul întregii poezii, fiecare catren reprezentând o
definiţie a iubirii: iubeşti când eşti învăluit de bucurie sau de tristeţe, când eşti împlinit sau dezolat, când lupţi pentru a învinge greutăţile.
Subiectul al II-leaText argumentativ: ”Arta nu doreşte reprezentarea unui lucru frumos, ci reprezentarea frumoasă a unui lucru.” ( Kant)
Sunt de acord cu afirmaţia marelui filozof. Prin frumuseţea ei, arta are rolul de a impresiona, de a captiva, de a transmite sentimente receptorului.
În primul rând, o operă estetică izvorăşte din sensibilitatea artistică a creatorului său, fiind rodul talentului, dar şi al efortului depus. Imaginarul
artistic este modul de percepţie a lumii înconjurătoare de către orice artist, fie în literatură, fie în pictură, fie în cinematografie, însemnând că
realitatea este transpusă imaginativ, iar respectiva creaţie este doar reprezentarea frumoasă a acelei realităţi.
De exemplu, un film istoric despre Ştefan cel Mare se bazează pe adevărul istoric, dar creaţia imagistică este o reprezentare “frumoasă”, artistică
despre voievodul moldovean, în care un rol determinant îl au metaforele vizuale, destinele personajelor, unghiurile din care sunt evidenţiate
diverse aspecte sociale, ceea ce face ca opera să aparţină esteticii şi nu documentului istoric arid.
De asemenea, arta trebuie să impresioneze receptorul, să-i transmită o stare, o emoţie, o reflecţie, în funcţie de opera respectivă. Astfel, o creaţie
trebuie să atingă sensibilitatea celui ce o vizualizează, emoţionându-l, creându-i o înălţare, o bogăţie spirituală.
În concluzie, rolul artei este de a sensibiliza sufletele oamenilor prin reprezentarea artistică a unui lucru, de a îmbogăţi spiritual şi nu de a reda
efectiv un obiect ce nu reuşeşte să transmită nimic sau să emoţioneze.

Varianta 85 1. Sinonime: agale = încet, lent; a zugrăvi = a contura, a creiona; zare = orizont; cotropit = invadat, năpădit
2. Semnele de punctuaţie în enunţul: “Dar încântarea începuse: omul vorbea…”: două puncte marchează explicarea cauzei care declanşează
încântarea naratorului pentru povestirea personajului; punctele de suspensie sugerează reflecţia, contemplarea faţă de întâmplarea ce-i stârnise
interesul. 3. Mijloace lingvistice pentru subiectivitatea textului: - pronume la persoana I: ” noastră”, “-mi”, - verbe la persoana I: “plecăm”;
“să visez”, “plecam”, “să cunoaştem” 4. Polisemia cuvântului “dulce”: *Fetiţa de atunci avea un zâmbet dulce, care-ţi crea o stare de
relaxare. Plăcinta cu mere nu este atât de dulce, încât să ţi se facă sete. *În post nu ai voie să mănânci nimic de dulce. 5. Imagine vizuală:
“vântul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze”; imagine olfactivă: “mireasmă florilor de oleandru se aşternea amară” 6. Tema naturii,
motivul creaţiei artistice 7. Semnificaţia figurilor de stil din enunţul: “Un lung freamăt se înălţa ca o rugăciune”:- epitet antepus: “lung
freamăt”, fiorul, emoţia contemplării naturii; - comparaţia “un lung freamăt ca o rugăciune” compune o imagine auditivă care exprimă ideea că
splendorile naturii se înalţă până la valenţe divine. 8. Însuşiri ale povestitorului: - povestitor talentat: “stăpân pe meşteşugul de a zugrăvi cu
vorba; - înzestrat cu o mare forţă de sugestie prin cuvinte: “găsea cu uşurinţă mijlocul de a însemna şi încă într-un grai a cărui deprindere o
pierduse […]. Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez… omul
vorbea”. 9. Comentarea fragmentului: “Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat
nici să visez… omul vorbea. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfăşura fermecătoare trâmba de vedenii.” Fragmentul ilustrează în principal harul
povestitorului de a crea imagini vizuale puternic, să dea senzaţia că faci o călătorie împreună cu el, idee ilustrată cu o confesiune la persoana I,
printr-o comparaţie despre vraja de care se simţea cuprins: “nu-mi fusese dat nici să visez”. Imaginile artistice - vizuale, auditive, olfactive -
compun tabloul naturii “fermecătoare” pe care naratorul le percepe aievea, cu închipuirea, cufundându-se într-o visare, în care este cuprins de vraja
vedeniilor. 10. Caracteristici ale descrierii:
- figurile de stil predomină în text şi compun o imagine feerică a unui tablou din natură: epitete (”bogata ghirlandă”, “nobile flori”), metafore
(”beteala lunii pline”, “puhoiul de lumini poleia noroiul”), comparaţii (”un freamăt […] ca o rugăciune”)
- imagini artistice: imagine vizuală: “vântul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze”; imagine olfactivă: “mireasmă florilor de oleandru se
aşternea amară”; imagine auditivă: “un lung freamăt se înălţa ca o rugăciune.
Subiectul al II-lea Text argumentativ : “Orice dragoste care duce la creaţie îşi dobândeşte legimitatea.”(Lucian Blaga)
Sunt de acord cu afirmaţia exprimată de Lucian Blaga, aceea că “Orice dragoste care duce la creaţie îşi dobândeşte legimitatea.” În susţinerea
opiniei, aduc următoarele argumente:
În primul rând, atunci când cineva are o înclinaţie atât de puternică pentru muzică, dans, natură, culori etc., încât să fie dominat de pasiunea
respectivă, reuşeşte să creeze un produs artistic şi să dobândească astfel “legimitatea” în acel domeniu.
Un exemplu grăitor îl constituie Mihai Eminescu, veşnic îndrăgostit de frumuseţile naturii, graţie căreia a creat numeroase poezii în care natura
capătă diferite ipostaze, dar mereu în relaţie spirituală cu simţirea poetică: “Floare albastră”; “Dorinţă”, “Sara pe deal”. Tema naturii şi a iubirii
este predominantă în lirica eminesciană şi creează emoţii unice în sufletul cititorului, care, de mai bine de un secol, îi învaţă poeziile, se bucură de
fiecare dată când le aude cântate, multe dintre ele fiind memorate şi recitate.
În concluzie, aşa cum dragostea pentru natură l-a inspirat pe Mihai Eminescu şi l-a legitimat ca poet original şi genial, tot aşa oricine creează din
dragoste un produs artistic are parte de recunoaştere legitimă.

Varianta 86 1. Sinonime: străin = absent, distras, necunoscut; obişnuit = firesc, banal; a număra = a considera;
preocupare = ocupaţie, grijă, îndeletnicire;
2. Semne de punctuaţie:
- linia de dialog: marchează vorbirea directă, introduce replica adolescentului: “- Este, domnule Marteş.
- virgula indică vocativul “domnule Marteş”
- punctul atestă finalul enunţului.
3. Cuvânt format prin derivare: ”nedumeriri”, “înşiruite” ; cuvânt format prin compunere: “bele-arte”, “deodată”
4. Sens conotativ: “oglindă” şi “piatră”: *Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. *De când am minţit-o pe mama, am o piatră pe inimă.
5. Imagini artistice în enunţul: “Alte oglinzi stau uşor înclinate, ca să arunce lumina în evantaie pe trotuar […]”:
- personificarea:”Alte oglinzi […] să arunce lumina.”
- imagine vizuală: “lumina în evantaie pe trotuar” (metaforă)
6. Tema: obiect de negoţ (masa cu oglinzi); motivul oglinzii
7. Comparaţia “localnicii trec pe lângă masa lui fără să cumpere, ca şi cum ar trece pe lângă un copac de mult ştiut şi nemişcat de la locul lui”
sugerează faptul că obiectul de negoţ devenise o parte din priveliştea oraşului, asemenea copacilor pe care oamenii se obişnuiseră să-i vadă zilnic
în acelaşi loc.
8. Negustorul, Ion Popescu, este un “om întreprinzător”, dar care a avut parte de multe eşecuri. Activitatea sa reprezintă comerţul cu oglinzi, dar
aceasta “nu-i aduce aproape nimic” pentru că localnicii nu cumpără. Tocmai de aceea el face acum “mai mult combinaţii de jocuri cu oglinzile
decât negoţ”, creează imagini atractive pe trotuar în locul vânzării. Numele lui se înscrie în banalitate, sugerând faptul că nu poate excela în
meseria de negustor.
9. Tipuri de narator:
- narator omniscient şi obiectiv, prin naraţiunea la persoana a III-a: “se ridică”, “îşi prinde”, “privi”, “strigă” şi fixează cadrul acţiunii;
- narator-personaj, prin naraţiunea la persoana I: “eram”, “să trec”, “m-am născut”, “am crescut”
10. Cele două personaje, domnul Marteş, profesor de modelaj la Şcoala de arte frumoase, şi studentul său, Caius discută despre “Masa cu oglinzi”.
Fascinaţia jocului de lumini emanat de oglinzile negustorului constituie un farmec aparte, de care profesorul şi discipolul se arată foarte interesaţi,
mai ales că se îndeletniceau cu arta plastică. Oglinzile au fost, la început, marfa negustorului Ion Popescu, dar, cu timpul, masa a devenit suportul
pe care vânzătorul aşază oglinzile, astfel încât ele să reflecte lumina pe trotuar şi să atragă astfel privirile oamenilor, care se arătau foarte încântaţi
de imaginea estetică pe care o compuneau acestea. Astfel, imaginaţia negustorului a creat “mai mult combinaţii de jocuri cu oglinzile decât negoţ”.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre consecvenţă: “Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea ce fac” (Mihai Eminescu)
Sunt întru totul de acord că oamenii se diferenţiază nu atât prin ceea ce spun, ci mai ales prin faptele lor, prin consecvenţa cu care aplică în practică
propriile principii.
Mai întâi, există foarte mulţi oameni care perorează norme morale şi par intransigenţi în aplicarea lor, dar dacă îi urmăreşti o vreme constaţi că le
încalcă fără să-şi dea seama şi acest lucru se întâmplă pentru că, în fond, ei nu cred în principiile respective. De pildă, am observat că oamenii care
susţin cu ostentaţie că urăsc minciuna, sunt şi cei care mint cel mai mult.
De asemenea, există şi persoane care nu fac atâta paradă de capacităţile lor profesionale sau de moralitatea lor, însă faptele lor demonstrează
profesionalism şi integritate etică. Părerea mea este că atunci când vezi că cineva se laudă ostentativ, trebuie să fii vigilent, pentru că în cele mai
dese situaţii, aceştia se dovedesc a fi diletanţi sau amorali şi, după cum se ştie, îţi creează probleme sau dezamăgiri.
Aşadar, având în vedere argumentele menţionate mai sus, afirmaţia lui Eminescu este indubitabil adevărată, în viaţă trebuie să te conduce după
deviza “fapte, nu vorbe”.

Varianta 87 1. Sinonime: adevărat = veridic, verosimil, real; refuz = împotrivire, respingere; a presupune = a crede, a bănui, a i se părea; a
povesti = a relata, a nara, a istorisi
2. În enunţul “[…] dar şi dacă ţi le-ai aminti, cine ar înţelege ce vrei să spui?”, semnul întrebării marchează sfârşitul unei propoziţiei interogative,
iar stilistic, prin interogaţia retorică se sugerează îndoiala bătrânului că amintirile sale ar transmite întocmai adevărul pe care-l trăise pe front.
3. Schimbarea categoriei gramaticale: “zece”, “ciudat”
- numeral: *Am rezolvat doar zece variante la matematică.
- substantiv: *A luat un zece la română!
- substantiv: *Astăzi am avut ocazia să întâlnesc un ciudat în adevăratul sens al cuvântului.
- adjectiv: *Am primit un cadou ciudat, un fel de album de fotografii cu baterii.
4. Expresii/locuţiuni cu verbul “a prinde”: a-l prinde pe Dumnezeu de picior; a prinde drag de cineva; a prinde pasărea din zbor; a prinde de veste;
a-i prinde bine; a prinde (pe cineva) cu minciuna;
5.Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi obiectiv, prin focalizarea zero sau “dindărăt” şi prin naraţiunea la persoana a
treia.
6. Tema războiului, tema timpului, motivul amintirii.
7. Una dintre calităţile stilului prezentă în textul dat este simplitatea sau capacitatea de a folosi cuvinte accesibile care să exprime cel mai elocvent
ideea susţinută. Alte calităţi ale acestui text sunt oralitatea, demnitatea şi concizia.
8. Verbele la indicativ prezent din replicile bătrânului exprimă ideea de permanentizare a amintirilor din război, faptul că ele sunt pe vecie
întipărite în mintea şi sufletul personajului, devenind atemporale
9. Registrul stilistic în care se înscrie textul este oralitatea, întrucât limbajul se compune din cuvinte şi expresii populare precum:“Apăi“, “să te
sumeţeşti“, “de ţi-e dat“, “ba,din contră“. De asemenea, modul de expunere utilizat este dialogul împletit cu naraţiunea la persoana a treia, iar
exprimarea bătrânului este spontană, clară, fluentă şi uşor de înţeles pentru diverse categorii de cititori.
10. Bătrânul susţine că povestirea unor întâmplări trecute este un mod prin care se pierde autenticitatea informaţiilor, deoarece adevărul este,
treptat, înlocuit de amintirile pe care naratorul le păstrează în minte imediat după ce le-a povestit. De fiecare dată când relatează o întâmplare,
povestitorul subiectiv îşi pune amprenta asupra oamenilor şi faptelor, redând acţiunea aşa cum o vede el, prin propriul filtru de gândire, iar după
mai multe povestiri repetate, amintirea este complet denaturată. Pentru a păstra vii în memorie întâmplările, nu trebuie să le povesteşti altora,
deoarece de fiecare dată reţii numai ceea ce ai spus anterior şi treptat te îndepărtezi de adevăr.
Subiectul al II-lea: “[…] un adolescent, care simte cum depăşise adolescenţa, e sfâşiat de melancolie […] şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât
mai repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe «adevărata viaţă».” (Mircea Eliade)
Fiecare trecere într-o nouă etapă a vieţii imprimă asupra oamenilor stări dintre cele mai variate, precum fericire, teamă, regret şi, nu de puţine ori,
melancolie. Păşirea în viaţa de adult îi marchează adânc pe majoritatea adolescenţilor, care se gândesc cu teamă că au ieşit de sub aripa ocrotitoare
a tutorilor lor, dar totodată îşi doresc cu ardoare să-şi construiască propriul drum în viaţă pentru a se putea afirma aşa cum de multe ori au visat s-o
facă în copilărie. Având în vedere cele spuse mai sus sunt întru totul de acord cu afirmaţia lui Mircea Eliade:“Un adolescent care simte cum
depăşeşte adolescenţa, e sfâşiat de melancolie şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea ca să-şi poată începe adevărata
viaţă“. În sprijinul acestei afirmaţii, aduc următoarele argumente:
În primul rând, sunt de părere că fiecare adolescent, păşind spre maturitate, simte că lasă în urmă o parte din sine, o parte din viaţa sa şi atunci e
copleşit de melancolie, este confuz, dezorientat şi, poate, puţin speriat de necunoscut. Bineînţeles că acestea sunt stări trecătoare pe care oricine le
poate depăşi cu puţin ajutor din partea familiei şi a prietenilor care-i sunt alături.
În al doilea rând, adolescentul intrat în starea de melancolie, doreşte aprig să se debaraseze de acest sentiment negativ pentru a se putea afirma faţă
de ceilalţi adulţi, în rândul cărora este proaspăt intrat. Dar mai presus de toate, vrea să-şi vadă visurile copilăriei realizate şi atunci este necesar să
depăşească momentul melancoliei pentru că viaţa este scurtă şi plină de imprevizibil.
În concluzie, cred că autorul “Adolescentului miop” este perfect îndreptăţit să facă această afirmaţie, deoarece romanul său s-a dovedit a fi o
oglindă pentru tinerii ce lasă în urmă dulcea lume a adolescenţei, deci “Un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa, e sfâşiat de
melancolie şi totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea ca să-şi poată începe adevărata viaţă“.

Varianta 88 1. Cuvântul “nemişcat” este format prin derivare, iar cuvântul “nemaiînţelegând” este format prin compunere
2. Ghilimele marchează replicile celor două femei, Ana şi Maria, precum şi monologul interior al lui Mitru 3. Locuţiuni cu substantivul
“om”: om ca toţi oamenii; om de paie; om de suflet; om de nimic; a face om (pe cineva); om de ştiinţă; un om şi jumătate. 4. Sens
conotativ cu “glas” şi “lumină”: *Când a aflat că n-am fost la şcoală, tata a ridicat glasul la mine. În pădure am ascultat glasul frunzelor uscate.
*Cartea a văzut lumina tiparului la doi ani de la plecarea lui din ţară. Îl iubeşte ca pe lumina ochilor. 5. Sinestezie: “mirosul sărat al ploii,
mirosul acela de iarbă crudă venind dinspre pădure” 6. Motivul ploii, motivul luminii. 7. Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul
omniscient şi obiectiv, naraţiunea la persoana a III-a, focalizarea zero. 8. Registre stilistice: limbaj colocvial şi limbaj popular
9. Secvenţa descriptivă: “Se aşternu liniştea; lumina în odaia în care zăcea Ion era aprinsă şi arunca în întunericul răsfirat de-afară o fâşie palidă, de
un galben murdar”. Atmosfera stranie din odaia în care zăcea muribundul Ion este sugerată de liniştea care se aşterne prevestitoare de moarte,
lumina creează o imagine plăsmuită prin efectul cromatic definit de repetarea aceleaşi culori prin epitete diferite: “fâşie palidă” şi “galben murdar”.
10. Calitatea stilului: claritatea exprimării artistice în ilustrarea gândurilor şi sentimentelor personajelor, fără să dea naştere la confuzii sau la
interpretări echivoce.
Subiectul al II-lea Rezumatul textului citat la Subiectul I, din “Pasărea şi umbra” de Sorin Titel:
După ce Mitru îşi termină ţigara şi sfârşeşte de cântat, mai rămâne o vreme la gura podului, pentru că nu putea dormi şi urmărea ploaia. Cele două
femei care se foiau prin curte nu-l surprind, pentru că se gândeşte că Ion este pe moarte. Se miră, însă, că nu le recunoaşte şi ascultă curios dialogul
lor, sperând să-şi dea seama cine erau. Ploaia se înteţeşte şi ele se duc în bucătăria de vară. Se înţelesese din vorbele lor că era primăvară, înainte
de postul Paştelui. Când ele revin în curte, Mitru o recunoaşte pe cea mai tânără. Femeile fac focul şi aşteaptă să se încălzească apa, în timp ce
privesc cerul curioase, să vadă dacă va mai continua să plouă.
Varianta 89 1. Sinonime: statornică = stabilă, definitivă, invariabilă, fermă; triumfător = victorios, învingător, biruitor; zel = hărnicie,
perseverenţă, sârguinţă, bunăvoinţă; gânduri = cugetări, imaginaţie, idei, reflecţii. 2. Sensuri diferite ale cuvintelor “maximă” şi “a împlini”:
*La examenul de limba română, Andreea a luat notă maximă. *Pentru a se împlini din punct de vedere profesional, va trebui să fie promovat în
funcţia de director. 3. Registrul arhaic al limbii: ciubuc, felegean, ciocoi, osebit, vătaf, scărei, postelnic. 4. Câmpul semantic al
cuvântului “ambiţie”: voinţă, statornic, hotărâre, zel 5. Perspectiva narativă: se defineşte prin naratorul obiectiv şi omniscient, focalizarea
zero şi naraţiunea la persoana a III-a. 6. Registru stilistic. Oralitatea: cuvinte şi expresii populare: ”a se crăpa de ziuă”, ” se zice că”, “ a se
deştepta”; registru arhaic: “feligenele”, “ ciubuc”, “ciocoi”. 7. Rolul proverbelor rostite de Păturică este unul mobilizator pentru sine
însuşi, sugerând tenacitatea în ambiţia de a parveni: “voinţa tare şi statornică învinge toate obstacolele”; “picătura găureşte piatra”
8. Afirmaţia: “făcu tot ce putu spre a deveni perfect în arta ipocriziei şi a perfidiei” ilustrează faptul că toate eforturile lui Dinu Păturică şi întreaga
sa energie sunt direcţionate în desăvârşirea ipocriziei şi perfidiei, menite să-l ajute în îmbogăţirea şi ascensiunea pe scara socială.
9. Apartenenţa fragmentului la categoria prozei realiste: - ilustrează o anumită perioadă istorică, prima jumătate a secolului al XIX-lea, când în
Ţara Românească se dezvoltă o nouă clasă socială: ciocoimea;- prezintă fapte verosimile ale epocii, în care atitudinea şi mentalitatea ciocoilor este
tipică pentru această categorie umană; - viziunea este obiectivă, omniscientă şi naraţiunea la persoana a III-a; - utilizarea detaliilor în firul narativ
10. Păturică este caracterizat în mod direct de carte narator, ca fiind “un om extraordinar”, “ambiţios”, însuşiri neapărat necesare unui personaj care
doreşte să parvină. Indirect, din faptele, atitudinile sale se desprind şi alte trăsături. Structura de parvenit este evidentă, el fiind hotărât ca, prin
orice mijloace, să ajungă “om mare şi niciun obstacol nu putea să-l abată de la această idee fixă”. Inteligent şi ambiţios, el „căta să înveţe carte
multă”, să reţină numai ceea ce îi poate folosi în setea de îmbogăţire, deoarece “să zicem numai că Păturică ar fi fost în stare să dea
contemporanilor săi o dovadă strălucită că ea se realizează câteodată”. În mod direct, naratorul reliefează duplicitatea şi viclenia personajului, care
„făcu tot ce putu spre a deveni perfect în arta ipocriziei şi a perfidiei”. Faptele sale scot în evidenţă, în mod indirect, machiavelismul şi făţărnicia
personajului: „îl făcea pe fanariot să-l creadă cel mai credincios şi devotat dintre servitorii săi”, iar după ce pleca boierul, se ducea la vătaf “şi-i
făcea o mulţime de linguşiri”. În acelaşi timp, era amabil cu servitorii, ca să-i câştige de partea lui şi să adoarmă bănuielile: „el se purta cu mare
amabilitate către toţi servitorii casei, fără excepţiune; îi ajuta la lucrările lor şi le împlinea dorinţele”.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre înţelepciune:“Înţelepciunea este o marfă pe care cine o vinde a cumpărat-o.” (Nicolae Iorga)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga conform căreia înţelepciunea, în cazul în care ajunge să fie vândută şi cumpărată, poate fi considerată
o marfă.
În primul rând, înţelepciunea este un apanaj personal, un lucru pe care îl dobândeşti în timp şi pe care nu-l poţi cumpăra sau vinde. Chiar dacă
împrumuţi sau îţi însuşeşti ideile unor filozofi sau ale unor oameni de cultură, acest lucru nu înseamnă că ai devenit brusc un înţelept. Numai
experienţa proprie de viaţă, izbânzile şi eşecurile, momentele de tristeţe şi de bucurie, ezitările şi cutezanţele te pot face să devii o persoană
înţeleaptă. De aceea, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, capătă o concepţie mai amplă şi mai profundă asupra lucrurilor, fapt datorat
chibzuinţei dobândite de-a lungul anilor.
De altfel, Mihai Eminescu are aceeaşi concepţie despre înţelepciunea ca rezultat direct al trăirilor proprii, idee exprimată în poezia “În zadar în
colbul şcolii”: “Ci trăieşte, chinuieşte şi-ai s-auzi iarba cum creşte”.
Un alt argument pentru care înţelepciunea nu este şi nu trebuie să fie o marfă care se poate vinde ar fi faptul că înţelepciunea se câştigă numai
învăţând din propriile greşeli sau din ceea ce observăm în jur şi ne însuşim din atitudinile celorlalţi. Atunci când simţi pe pielea ta urmările
greşelilor, cu siguranţă vei lua aminte data viitoare devenind astfel mult mai atent în luarea unor decizii.
În concluzie, înţelepciunea pe care o vinzi nu este în fapt nimic altceva decât înţelepciunea cumpărată, nu propria ta experienţă, propriile tale
cugetări.

Varianta 90 1. Sinonime: chinuite = suferinde, anevoioase, înghesuite; instinct = simţ, reflex, înclinare; rustic = ţărănesc; ascuns = pitit, tăinuit.
2. Punctele de suspensie din ultima frază a textului simbolizează o pauză făcută de autor pentru a medita asupra fetei care-l “primea cu tot
sufletul…”, accentuând totodată atitudinea dilematică a bărbatului. 3. Câmp semantic al “călătoriei”: “pasageri”, “valiză”, “automobilul”,
“trenul”. 4. Registrul stilistic colocvial: “uliţe chinuite”, “câteva zorzoane”, “turburate”, “am întors în minte”, “praful a bătut stofa”
5. Modul de expunere predominant este naraţiunea, deoarece autorul povesteşte o întâmplare din viaţa sa. Un alt mod de expunere evident este
descrierea. Textul începe prin a prezenta împrejurimile traversate în timpul călătoriei cu automobilul şi în portretizarea Ioanei
6. Figuri de stil. Comparaţia “schimbând culorile ca marea cea aşa de apropiată” sugerează viteza cu care automobilul traversează împrejurimile,
diferitele peisaje având alte nuanţe cromatice. Metafora “urme de sânge” face trimitere la imaginea vizuală a lanurilor de grâu în care macii roşii
fascinează privirea. 7. Încă de la apariţia personajului feminin, aflăm că Ioana este timidă, însuşire sugerată indirect de faptul că ea
vine în întâmpinarea naratorului fără gesturi din cauză că “se apropiau şi alţii…”. Este evidentă afecţiunea Ioanei pentru narator, acesta dezvăluind
că era îndreptată spre el “cu ochii, cu gura, cu mâinile, cu toată carnea….”. Într-o autoanaliză personajul-narator se îndoieşte de capacitatea sa de a
fi în stare de aceeaşi dăruire totală atât de vizibilă la Ioana. Portretul fizic al personajului este dezvăluit în penultimul paragraf, Ioana fiind “arsă de
soare, pe frunte cu câţiva pistrui….”, îmbrăcată foarte dezordonat, fără gust şi cu picioarele goale în pantofi. 8. Prin afirmaţia “Întotdeauna,
sub orice iniţiativă de a mea, cea mai spontană posibilă, surprind şi instinctul de a mă analiza”, personajul-narator împărtăşeşte faptul că are simţul
responsabilităţii, simţind nevoia de a se autoanaliza pentru orice iniţiativă. De altfel, întregul fragment reprezintă o autointrospecţie a naratorului-
personaj, raportată la un moment din viaţa sa. Cu alte cuvinte el încearcă acum să observe dacă a procedat corect în anumite situaţii.
9. Scriitorul foloseşte persoana a II-a în al patrulea alineat deoarece simte nevoia unei confesiuni către cititor, împărtăşindu-i gândurile în mod
direct şi conferind caracter de generalizare a stărilor emoţionale.
10. Monologul se foloseşte deoarece textul este o confesiune scrisă la persoana I, formulă artistică modernă specifică introspecţiei.
Subiectul II Rezumatul textului dat la Subiectul I, “Ioana” de Anton Holban:
Automobilul părăseşte centrul Bazargicului, coboară pe uliţe şi se îndreptă spre Cavarna. La poarta casei, oaspeţii sunt întâmpinaţi de Ioana, care
se bucură la vederea automobilului.
Încântat de primire, precum şi de peisaj, autorul se simte intimidat de numărul mare de oameni care îi urează bun venit, cu toate că pe unii nici nu
îi cunoştea. După ce naratorul-personaj observă îmbrăcămintea Ioanei, o priveşte cu dragoste, cu duioşie, dar constată că poartă o rochie urâtă,
lucrată de ea, fără gust, cu toate că intenţia ei fusese să o facă pretenţioasă.

Varianta 91 1. Sinonime: căutătură = privire; vreme = timp; a se face = a se preface; a omorî = a ucide.
2. Punctele de suspensie sunt folosite pentru a marca ezitarea şi dezorientarea lui Dragomir după comiterea crimei, acesta fiind confuz, rupt de
realitate, din care cauză nu conştientizează dimensiunea şi consecinţele faptei sale, nu înţelege de ce e necesară plecarea din sat (”De plecare…”)
3. Polisemia cuvântului “a lăsa”: *Mama şi-a lăsat copilul să iasă afară. (a da permisiunea). *L-am lăsat la şcoală înainte de a pleca la serviciu. (a
conduce). *Aflarea rezultatelor bune de la olimpiada l-a lăsat fără cuvinte. (a uimi). *Nu şi-a dat seama că a vorbit mult la telefon şi fără să vrea l-a
lăsat bateria. (a se descărca). * A lăsat caietul pe marginea biroului. 4. Două cuvinte/ structuri care aparţin registrului stilistic popular:
- “nu vreau să cază vina pe mine”; - “uite, ici e plin”; - “să te găteşti de plecare”; - “căutătura”. 5. Indici de spaţiu: “în sat”, “în curte”, “în casa
ta”. 6. Două sintagme care indică raportarea la divinitate: -“Nu ţi-a fost milă şi păcat de Dumnezeu! … ” ; -“ … până o socoti Dumnezeu c-a
venit ceasul să te cheme să te judece el mai bine”. 7. Exemplificarea unei metafore şi a unei inversiuni: - “ … între pereţii de sare umezi …
” – metaforă ; - “Om eşti tu?…?” – inversiune. 8. Comentarea particularităţilor construcţiei dialogului dramatic: Dialogul este purtat de două
personaje, Anca şi Dragomir, numele lor fiind scrise la începutul fiecărei replici. Fata încearcă să-l convingă pe Dragomir să părăsească satul
pentru a nu fi şi ea învinuită de crima comisă. Autorul nu este prezent în text, ci îşi mişcă personajele cu ajutorul didascaliilor care contribuie la
conturarea personajului masculin, oferă indicaţii importante cu privire la gestica şi mimica lui, sugerând agitaţia, dezorientarea ”face nişte ochi
foarte miraţi”, frica şi reacţiile necontrolate, „râde febril”. Prin folosirea interogaţiilor retorice se amplifică suspansul, iar metafora “între pereţi de
sare umezi”, se subliniază suferinţa la care va fi supus Dragomir pentru crima comisă. Punctele de suspensie sunt utilizate pentru a marca ezitarea
şi nesiguranţa personajelor sau pentru a mări tensiunea dramatică. 9. Rolul indicaţiilor scenice în conturarea personajului masculin: Didascaliile
reliefează stările interioare ale lui Dragomir “Dragomir face nişte ochi foarte miraţi” şi atitudinea personajului faţa de fapta sa “Râde febril”. Cu
ajutorul indicaţiilor scenice autorul îşi mişcă personajele şi le conturează simţămintele ori gesturile: “ El se uită la ea lung”, “Îşi încheie repede
minteanul la piept”. 10. Interogaţiile retorice au o importanţă deosebită în acest text, ele sporesc tensiunea şi conflictul dramatic, îndeamnă
cititorul la intuirea întâmplărilor şi acţiunile personajelor. Anca încearcă să afle motivul crimei, dar Dragomir este incapabil să rostească o
propoziţie completă, ci numai frânturi de fraze.
Subiectul al II-lea Text argumentativ: “Înţelepciunea nu e ceva ce se învaţă; e ceva ce se trezeşte. De aceea o şcoală de înţelepciune e posibilă”
Înţelepciunea este o calitate pe care o avem, dar trebuie trezită. Un prim argument pentru a susţine această idee este acela că în multe cazuri un
elev poate ajunge la performanţe cu ajutorul îndrumărilor şi sfaturilor. Totul se obţine prin dorinţă şi voinţă. Este adevărat şi faptul că prin muncă
asiduă obţii ceea ce îţi doreşti, însă nu totdeauna. Înţelepciunea este o calitate cu care toţi ne naştem, insă unii o dezvoltă mai mult, sau mai puţin,
asta depinde foarte mult de mediul în care ne formăm şi de oamenii cărora le luăm în considerare sfaturile.
Profesorii au un rol foarte important în această formare, deoarece ei ne pot trezi dorinţa de a cunoaşte, de a descoperi, de a realiza, de a ne
dezvolta; toate acestea şi multe alte calităţi care pot forma înţelepciunea.
Având în vedere argumentele aduse mai sus, pot spune că sunt de acord cu citatul “Înţelepciunea nu e ceva ce se învaţă; e ceva ce se trezeşte. De
aceea o şcoală de înţelepciune e posibilă” deoarece în fiecare dintre noi poate exista un mic geniu, totul depinde de dorinţa noastra de a-l trezi şi de
poveţele celor din jur care ne călăuzesc.

Varianta 92 1. Sinonime: iatac = dormitor, odaie; foc = amar, necaz, suferinţă, durere; fireşte = desigur, bineînţeles; a găsi = a descoperi, a afla.
2. Ghilimelele sau semnele citării, sunt semne de punctuaţie întrebuinţate atunci când se reproduce întocmai un text scris sau spus, la fel ca şi în
citatul, „Te-ai culcat?”, care reproduce o întrebare pusă în trecut şi reluată în prezent prin povestire.
3. Expresii/locuţiuni cu verbul “a pune”: a pune masa, a pune bază pe cineva (a te baza), a pune bazele a ceva (a realiza, a produce), a pune de
mămăligă, a pune coarne, a-i pune cătuşele, a pune ţara la cale, a pune la zid, a pune pe gânduri. 4. Registrul stilistic neologic: “independenţii”, “
martir”, “amor”, “înrolat”; 5. Indici de timp: “seară”, “acum”; 6. Interogaţie retorică:“Ce-mi ziceam eu?”;“Ce te faci Mache?…De
desperare, ce-am zis eu?” Paralelism sintactic:-„Am plâns, cum plâng şi-acum, căci eu ţin mult la amor; am plâns şi am iertat-o… pe urmă am
prins-o iar, şi iar am plâns şi iar am iertat-o; nu de multe ori, dar cam des…” 7. Modalităţi de caracterizare: Caracterizare directă făcută de
dramaturg prin didascalii-“hotărât”; “dezolat”; autocaracterizare: “dacă nu pot să mă stăpânesc! Mi-e naturelul simţitor”, dar şi caracterizare
indirectă, realizată tot prin didascalii “Plânge”- de unde reiese sensibilitatea personajului, caracterizare indirectă realizată prin limbaj şi nume, care
exprimă incultura personajelor şi frivolitatea acestora. 8. Oralitatea stilului lui I.L.Caragiale este susţinută prin comicul de limbaj:
- cuvinte pronunţate greşit sau aparţinând limbajului colocvial: „volintir”, “răvăşel”, “să-mi mai uit focul” ; - expresii specifice vorbirii orale, cum
ar fi: “Vorba d-tale: femeie! Ochi alunecoşi…”, “care va să zică”, “încai să mă fac martir”, “aide” - prezenţa interogaţiilor retorice , “Ce-mi
ziceam eu?” şi a exclamaţiilor „Nu plânge: eşti volintir!” 9. Părerea mea este că rolul indicaţiilor scenice din acest fragment este atât unul
caracterizator, care ajută la descrierea personajelor, dar şi pentru îndrumarea actorilor care prezintă această operă pe scena unui teatru, întrucât
fragmentul citat este extras dintr-o comedie, care are rolul de a fi interpretată pe scenă. 10. Comicul de limbaj din fragmentul citat este
ilustrat prin greşeli de exprimare şi cuvinte pronunţate greşit de personaje, cum ar fi: “Aide, nu plânge: eşti volintir!”. De asemenea, comicul este
conturat prin repetarea unor sintagme (paralelism sintactic) şi relatarea unor întâmplări care exprimă propriile defecte de caracter, “am plâns şi-am
iertat-o… pe urmă am prins-o iar, şi iar am plâns şi iar am iertat-o; nu de multe ori, dar cam des…aşa cam de vreo cinci-şase ori…”.
Subiectul al II-lea Rezumatul fragmentului citat la Subiectul I, din comedia “D-ale carnavalului”, de I.L.Caragiale
Crăcănel îi povesteşte, plângând, prietenului său, Pampon, cât a suferit, deoarece a fost înşelat de amanta sa, Miţa, pe care o iubea mult.
Într-o seară, sosind acasă, Crăcănel găseşte pe masă un bilet, din care află că a fost părăsit pentru că era plictisitor şi lipsit de importanţă, acest
lucru îl determină să se înroleze, de bună-voie în garda naţională pentru a uita de supărare, instituţie care însă se desfiinţează, spre nefericirea
personajului.
Pampon încearcă să îl încurajeze, deoarece, unui voluntar nu îi stă bine să fie deznădăjduit şi-i propune să-şi pună masca şi să-l însoţească.
În sufletul lui Crăcănel reînvie încă o speranţă şi, hotărât, afirmă că o iartă pe Miţa pentru ultima dată şi în cazul în care va fi iar înşelat, se va
însura cu ea.

Varianta 93 1. Sinonime: nediscutat = nedisputat, nedezbătut; menire = scop, ţel; sfârşită = terminată, încheiată;
piedici = obstacole, impedimente. 2. Folosirea virgulei din fragmentul: „Ai dreptate, Maximilien, ţelurile revoluţiei nu sunt atinse…”: virgula
are rolul de a marca vocativul substantivului propriu -„Maximilien”-, despărţit astfel de restul propoziţiei. 3. Expresii/ locuţiuni cu “seamă”: a
băga în seamă, a ţine seamă, a lua seamă, de-o seamă (cu cineva), a-şi da seama. 4. Polisemia cuvântului “bun”: Profesorul este bun la
suflet (binevoitor). Covorul acesta este bun (potrivit) pentru camera mea. Doamna de matematică este un bun profesor (bine pregătit). *Cornul cu
ciocolată pe care l-am mâncat azi a fost foarte bun (gustos). 5. O trăsătură a lui Robespierre care poate fi dedusă din prezenţa repetată a
interogaţiilor în replicile sale, este starea afectivă puternică de nelinişte, nemulţumire între idealurile sale şi modul în care s-au concretizat ţelurile
revoluţiei. 6. Atitudini ale lui Robespierre, reieşite din didascalii: “rămâne rece”, nu dă mâna”; “cu buze nervoase”;
7. Motivul dezacordului referitor la măsurile teribile este acela că cele două personaje au păreri contradictorii asupra revoluţiei şi a măsurilor ce
asigură succesul ei. În timp ce Robespierre susţine folosirea unor metode teribile, socotind că oamenii nu au devenit mai buni şi nici mai bogaţi,
aşa cum s-ar fi cuvenit dacă revoluţia şi-ar fi atins ţelurile. Danton gândeşte exact contrariul şi consideră că revoluţia era aproape încheiată şi că
Robespierre încalcă drepturile omului, libertatea de exprimare şi legalitatea constituţiei. 8. Metafora „adâncimi de omenie şi vis”
semnifică faptul că Robespierre se ascunde sub o mască, aceea a intransigenţei, dar, în fond, este rupt de realitate şi conectat în lumea visurilor, a
idealurilor abstracte. 9. Din textul de mai sus reiese că Danton este cordial, cu inima deschisă, dispus să treacă peste orice pentru a se
concilia cu Robespierre. Danton este sincer şi prietenos, în antiteză cu Robespierre, faţă de care are gesturi familiare şi i se adresează cu afecţiune.
Este caracterizat indirect prin limbajul folosit, din care reiese echilibrul şi prietenia pe care i-o poartă lui Robespierre, dar şi fermitate opiniilor.
Prin didascalii, dramaturgul îl caracterizează direct şi în antiteză cu Robespierre: “cordial”, “cald”, “cu căldură şi sinceritate, deosebindu-se de
Robespierre, ca şi îmbrăcămintea lor”. 10. Textul dat aparţine genului dramatic deoarece dialogul este principalul mod de
expunere, prezenţa indicaţiilor scenice sau a didascaliilor, conflictul dramatic ilustrează opoziţia, lupta dintre personaje, atitudini şi idei, precum şi
scrierea numelor personajelor înaintea replicilor.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre omenie, pornind de la afirmaţia: „Nu sunt decât două căi pe lume: omenia şi neomenia” ( Călinescu)
Antonimele „omenie şi neomenie” sunt derivate din cuvântul „om” şi de aceea sunt definitorii pentru fiinţa umană. Omenia reprezintă un complex
de calităţi, proprii unei persoane, purtare blândă, înţelegătoare, atitudine cuviincioasă şi respectuoasă. Pe de altă parte, neomenia înseamnă
cruzime, sălbăticie, răutate şi lipsă de onestitate, care reprezintă exact contrariul omeniei.
În opinia mea, în realitatea vieţii sociale se întâlnesc destul de des aceste forme. Depinde de personalitatea şi conştiinţa fiecăruia. Neomenia
îmbracă diferite forme, de la minciună la furt şi mai grav la crimă. Este uşor să faci rău, mai greu este să faci bine. Şi în România sunt destule
persoane care au aceste porniri rele, neomenoase. Reversul este omenia, care se manifestă prin respectul faţă de semenii de lângă tine şi prin
ajutorul pe care-l acorzi în toate situaţiile.
În concluzie, sunt de acord cu afirmaţia „Nu sunt decât doua căi pe lume: omenia şi neomenia”, deoarece teoria lui George Călinescu se reflectă şi
astăzi, în viaţa reală. Depinde de fiecare persoană, care este alegerea vieţii: om sau neom.

Varianta 94 1. Sinonime: a îngădui = a permite, a da voie; vânzător = negustor, comerciant; straie = veşminte;
cenuşiu = gri, plumburiu 2. Punctele de suspensie din replicile lui Bălcescu sugerează o stare emoţională excesivă a personajului şi creează,
totodată, pauze afective, sentimentale în vorbire. 3. Sens conotativ cu “talpă” şi “drum”: *În familia noastră, tata este talpa casei. *L-a măsurat
curios din creştet până-n tălpi. *Drumul vieţii are căi nebănuite şi pline de surprize. *După bacalaureat, fiecare absolvent apucă pe alt drum.
4. Câmp semantic al cuvântului “timp”:”ieri”, “niciodată”, “zece ani”, “o lună”, “trei săptămâni”, “o oră”, 5. Modurile de expunere prezente în
textul dat sunt naraţiunea şi descrierea 6. Modalităţi de realizare a oralităţii: - dialogul - expresii onomatopeice (”ah”), - interogaţii
retorice(’’Ce ştii tu? Ce ştiţi voi?’’). - adresarea directă, prin formule specifice oralităţii: “- Ascultă, Bazil”; “Cum poţi să vorbeşti aşa?”
7. Prin cele două interogaţii retorice, Bălcescu îşi exprimă neputinţa de a fi înţeles de către Alecsandri şi de societate, reproşându-i prietenului său
că nu-i cunoaşte firea şi nu-i înţelege sentimentele profund patriotice:”Ce ştii tu?”. Bălcescu realizează că nici ceilalţi oameni nu-i înţeleg
idealismul incurabil, dragostea sfâşietoare de ţară, unde se simte totdeauna mult mai bine cu sănătatea decât sub “soarele leşinat al Mediteranei”.
8. Alecsandri este revoltat, indignat de atitudinea lui Bălcescu, nereuşind să înţeleagă cum acestuia nu-i plac “porturile însorite şi parfumate ale
Mediteranei”, în sensul efectelor curative pe care soarele, căldura le-ar avea asupra bolii sale. Alecsandri se dovedeşte un prieten adevărat, sensibil
şi iubitor, aşa cum reiese din finalul textului: “Ah, nu pot îndura ca prietenul meu cel mai bun să vorbească despre moartea lui… Ar fi
îngrozitor…”. 9. Portretul psihic al lui Bălcescu reiese în mod indirect din textul dat, din gândurile şi vorbele personajului. Bălcescu iubeşte cu
patimă România, evocând natura dezlănţuită şi crudă şi, mai mult decât orice, vrea să-i simtă ’’pământul sub tălpi’ şi să-i audă glasul: ’’am ascultat
până am adormit orăcăitul broaştelor’’. Considerându-se un neînţeles, (’’ce ştii tu?’’), încearcă să-l facă pe Alecsandri să priceapă (’’Ascultă … şi
înţelege’’) că natura ţării este ca un cămin pentru el (’’ploua şi dormeam pe iarbă, sub car’’), care ’’mi-ar face de zece ori mai bine decât soarele
leşinat al Mediteranei’’. Patriot înflăcărat, personajul eponim devine convingător atunci când argumentează că nici medicul ’’nu mai pricepe
nimic’’ din faptul că, deşi plouase şi dormise pe iarba de sub car, nu tuşise niciodată în cele trei săptămâni cât a durat călătoria, deşi era bolnav de
ftizie. Bălcescu este sigur că, departe de ţară, cu tot soarele Mediteranei,’’am să mor cu tot ajutorul lor’’.
10. Fragmentul dat aparţine genului dramatic deoarece: - principalul mod de expunere prezent în text este dialogul; - autorul lipseşte din textul
dramatic, el dă numai indicaţii scenice prin intermediul didascaliilor (”merge la balustrada vaporului”),
- structura textului este alcătuită din replici - numele fiecărui personaj este menţionat înaintea replicii.
Subiectul al II-lea Transformarea unui dialog (din romanul “Mara” de Ioan Slavici) în vorbire indirectă:
Moaşa Persidei îi sugerează acesteia că ar fi mai bine să trimită pe cineva ca să o cheme pe mama sa, însă fata îi spune că nu are rost să-şi
mâhnească mama destăinuindu-i secretul în aceste împrejurări şi că preferă să i-l spună după ce problemele ei se vor rezolva. Moaşa îi destăinuie
Persidei că mama sa cunoaşte secretul şi că ar dori să-şi viziteze fiica, dar se teme să vină ca să nu o supere. Fata neagă imediat cele auzite,
mărturisindu-i moaşei că ea însăşi nu-i vrednică de vizita mamei sale. Atunci, moaşa o anunţă că mama ei a sosit, iar fata, copleşită de durere şi
emoţie, îşi ascunde capul între perne .

Varianta 95 1. Sinonime: societate = lume, comunitate; nămol = mâl, noroi; a sălăşui = a trăi, a se afla, a vieţui;
mâhnit = îngândurat, trist, supărat, dezamăgit 2. “Apus” şi “Răsărit” sunt scrise cu majusculă, deoarece sunt utilizate cu sens metaforic. Aceste
cuvinte nu desemnează cele două momente ale zilei, ci sugerează două civilizaţii corespunzătoare zonelor geografice: Occidentul şi Orientul
3. Expresii sau locuţiuni cu substantivul “vorbă”: a intra în vorbă cu cineva, a ţine de vorbă., a trimite vorbă, a sta de vorbă, a duce cu vorba (pe
cineva) 4. Sens conotativ al cuvintelor “a toarce” şi “mătase”: *De când şi-a pierdut slujba s-a închis în el şi a tors atâta amărăciune, încât să-i
ajungă pentru două vieţi. *Mai bine ţi-ai toarce pe limbă vorbele înainte de a le rosti. *Dacă de mic a fost crescut în mătase, nu va putea îndura
viaţa aspră. Vocea ei de mătase îmi mângâia auzul şi-mi aducea alinarea. 5. Oralitatea textului: - dialogul şi adresarea directă: “Vino acasă,
Anton Pann!”, “Uite, eu nu mai cred!” - expresii populare: “se ţine de posne“, “apa nu vine la moară” - regionalisme: “iarmaroc“, “uliţi”,
“şatră” 6. Atitudinea sceptică a Ioanei: ”Uite eu nu mai cred”, ”De ani de zile tot te lauzi” 7. Metafora “neadormiţii, chinuiţii, nerăsplătiţii
luminii” sugerează condiţia nefericită a creatorului de artă şi incapacitatea societăţii de a-i înţelege şi de a-i răsplăti meritele. “Neadormiţii”
sugerează starea de continuă căutare a artiştilor, care nu cunosc odihna intelectuală şi care îşi menţin întotdeauna simţurile treze pentru a putea
recepta informaţii pe care să le şlefuiască prin propria sensibilitate, dându-le noi înţelesuri. Prin munca lor istovitoare, ei sunt “chinuiţi” şi
frământaţi de noiane de întrebări şi incertitudini, iar faţă de efortul depus pentru creaţia “luminii”, societatea rămâne indiferentă în privinţa artei,
preocupată fiind numai de interese materiale. 8. Două caracteristici ale condiţiei artistului sunt: nefericirea (”sunt mâhnit”, “sunt amărât”) şi
chinurile creaţiei provocate de îndoieli artistice: “Câteodată mă mângâi cu gândul că poate n-am noroc ca să vorbească în mine şi mai tare
darurile”. 9. Cartea “Povestea vorbei” va fi, după cum însuşi autorul ei sugerează, o înlănţuire de poveţe, de învăţături şi de sfaturi înţelepte,
întrucât “înţelepciunea se toarce singură ca poveştile din “O mie şi una de nopţi”. Lucian Blaga face trimitere la cartea orientală în care înţeleapta
Şeherezada începe să povestească întâmplări pline de tâlc, ce se leagă între ele, scopul fiind să-şi prelungească viaţa şi să încerce să sădească în
sufletul sultanului crud sentimente de mult uitate precum mila, dragostea şi iubirea. Pentru a putea fi înţeleasă şi de către cititorul mai puţin avizat,
“va mirosi cartea îmbelşugat şi pestriţ, ca piaţa de lângă turnul Sfatului, cu adieri de verdeţuri şi peşte, de caşcaval, de garoafe şi mătăsuri”.
Aşadar, ‘Povestea vorbei’, va încerca să satisfacă intelectul tuturor celor ce doresc să-i înţeleagă tainele, indiferent de pregătirea pe care aceştia o
au. 10. Textul dat aparţine genului dramatic deoarece: - principalul mod de expunere este dialogul; - există un conflict între cele două
personaje ale operei bazat pe scepticism; - adresarea directă la persoana a II-a; - numele personajelor este specificat în dreptul fiecărei replici.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre iertare: “Cu iertarea dobândeşti şi pe duşman prieten“ (Iordache Golescu)
De cele mai multe ori, atunci când cineva greşeşte faţă de noi, avem tendinţa să-l judecăm, să-l acuzăm şi, uneori, chiar să ne răzbunăm pentru răul
pricinuit. Astfel de atitudini nu fac decât să-l ţină pe “vinovat la distanţă”, înrăutăţind şi mai mult conflictul deja existent. Uneori, iertarea poate
ameliora relaţiile interumane, însă există şi situaţii când este zadarnică, de aceea, eu nu pot fi decât parţial de acord cu următoarea afirmaţie a lui
Iordache Golescu: “Cu iertarea dobândeşti şi pe duşman prieten”.
În primul rând, sunt de acord cu citatul menţionat mai sus deoarece cred că iertând o persoană care a greşit faţă de noi, îi oferim posibilitatea de a-
şi corija comportamentul şi atitudinea şi de a nu mai repeta în viitor aceeaşi greşeală. Bineînţeles, consider că acest lucru este posibil doar dacă
vinovatul nu este dominat de orgolii, este sincer cu sine însuşi şi are demnitatea de a recunoaşte că într-adevăr a greşit.
În al doilea rând, trebuie să menţionez că există persoane care cer iertarea ca o formalitate, ca pe ceva protocolar, doar ca să păstreze aparenţele,
după care continuă să săvârşească aceleaşi greşeli, sau, poate, unele mai grave. În acest caz nu cred că afirmaţia lui Iordache Golescu mai este
valabilă, deoarece duşmanul continuă să joace rolul lupului în haină de oaie şi să-şi urmărească în continuare interesele meschine fără să ţină cont
de principii morale.
În concluzie, consider că iertarea este un drept ce nu trebuie acordat gratuit, este un merit de care trebuie să beneficieze doar cei care dovedesc
dorinţa şi forţa de a-şi schimba comportamentul pentru că, iertând un astfel de duşman, îl poţi transforma în cel mai devotat prieten.

Varianta 96 1. Sinonime: neam = popor, naţiune, viţă; vânjoasă = puternică, viguroasă; rost = chemare, menire, rol; a răzvrăti = a răscula, a
revolta, a ridica 2. Scrierea cu majusculă a cuvântului “Orbul” se motivează prin faptul că defineşte un substantiv propriu,un personaj din Biblie.
3. Expresii/locuţiuni cu substantivul “inimă”: de la inimă la inimă, din inimă, a avea inima de gheaţă, a avea inima deschisă, a fi cu inima
împăcată, a-şi lua inima în dinţi, a jura cu mâna pe inimă 4. Polisemia cuvântului “picior”: *La meciul de fotbal, Mihai şi-a luxat piciorul.
(membrul inferior al corpului omenesc) *Mihaela are o veioză cu picior.(suport) *Şi-a cumpărat scaune cu picioare de metal. *Are casa aşezată la
piciorul dealului. *Din îmbinarea silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers rezultă piciorul metric sau măsura versului.
5. Indici de spaţiu: “munţii”, “ceruri”, “sat”, “munţii”, “apele”, “livadă”; Indici de timp: “zilele”,”dimineaţa”, “o vreme”, “e mult de-atunci”
6. În enunţul “E mult de-atunci, mult”, repetarea adverbului “mult” ilustrează o perioadă îndelungată ce s-a scurs de la încercarea lui Zamolxe de
a-i creştina pe daci, sugerând timpuri ancestrale. 7. Conflictul dintre Zamolxe şi poporul său este cauzat de incapacitatea dacilor de a înţelege
menirea profetului lor (”dar tu, ne-nţelegând-mi rostul, mi-ai lovit/ cu pietre vorbele”), fapt ce-i stârneşte acestuia mânia şi revolta: “Voiam să
răzvrătesc/ şi munţii împotriva ta”. Înţelepciunea domoleşte “veninul” lui Zamolxe, amintindu-şi învăţăturile Divine, parabola cu Orbul.
8. În viziunea lui Zamolxe, Dumnezeu este în tot şi în toate, în Universul întreg, prin prefaceri în elemente ale naturii ce se insinuează apoi în
componente ale spiritul uman: “îl întrupezi în floare şi-l ridici în palme”, “Îl prefaci în soare şi-l aduni cu ochii”. El este gândul tăinuit în suflet,
izvorul pe care-l laşi “să-ţi curgă pe picioare”. Orice om este fiul lui Dumnezeu, “un orb bătrân”, pe care fiecare dintre noi “îl purtăm de mână”.
După părerea mea, opinia lui Zamolxe este în concordanţă cu adevărurile din Biblie şi asemănarea lui Dumnezeu cu un orb bătrân mi se pare cea
mai potrivită pentru ca poporul neînţelegător să priceapă că nu e bine să arunci cu pietre, ci, dimpotrivă, trebuie să înveţi ce este iubirea,
înţelegerea şi compasiunea pentru semenii tăi. 9. Caracteristici ale monologului dramatic: o caracteristică a monologului dramatic este
didascalia din incipitul textului (”singur”) care evidenţiază faptul că în scenă nu mai există alt personaj decât Zamolxe şi, ca urmare, acesta nu
poate discuta decât cu sine însuşi. Alte trăsături ale monologului dramatic sunt interogaţia retorică din final “De ce mi-au sfârticat cu pietre gura,/
când astfel le vorbisem despre tine/ în dimineaţa ceea?”, mărcile subiectivităţii, reprezentate de pronumele şi verbele la persoana I, dar, mai ales,
de adresarea directă la persoana a II-a, prin comunicarea cu Dumnezeu. 10. Una dintre calităţile generale ale stilului este corectitudinea, deoarece
textul este corect din punct de vedere gramatical. Se identifică, de asemenea, variaţia stilistică, deoarece în text există figuri de stil: metafore
-”neam de urşi”,”prund de înţelepciune”-, epitete -”religie nouă şi vânjoasă”, “orb bătrân” şi personificarea “…Voiam să răzvrătesc/şi munţii…”.
Subiectul al II-lea Transformarea dialogului în vorbire indirectă: Nicolae Tabără, feciorul şi baba privesc rugător la şeful care ţăcănea biletele şi
care îi privea cu dispreţ. Nicolae cumpără două bilete până la Salva, numărându-şi banii unsuroşi pe marmora albă a ghişeului. Şeful îi aruncă
biletele şi-l admonestează jignindu-l, atitudine care-l determină pe bătrânul Nicolae să-şi ceară, umil, iertare. El se scuză spunând că aşa i-a lăsat
Dumnezeu, proşti, necăjiţi şi nepricepuţi să se poarte şi-l roagă pe şef să fie mai înţelegător cu ei, că doar e om învăţat. Şeful le porunceşte să
plece, pentru că îi este scârbă când îi vede şi, strâmbând din nas, trânteşte geamul ghişeului. Ajunşi pe peron, cei trei ţărani se reped spre
locomotivă când aud glasul conductorului, apoi îşi dau seama că apucaseră într-o direcţie greşită şi se întorc. Conductorul strigă să se urce în tren
şi, cu glas aspru, se răsteşte la unul dintre călători, îl blestemă şi îl jigneşte.

Varianta 97 1. Sinonime: amurg = asfinţit, apus, înserare; moţăie = picoteşte; nădejde = speranţă; dorinţă = năzuinţă, poftă, râvnă, doleanţă,
aspiraţie. 2. Sens conotativ cu “gură” şi “gheţar”: *Ca de obicei, el face gură din orice. *Ţipa ca din gură de şarpe. *Bolnavul se făcuse gheţar.
*M-a înspăimântat gheţarul din ochii tatălui tău, când i-am spus că nu eşti la şcoală. 3. Un cuvânt/ structură reprezentativ(ă) pentru fiecare dintre
următoarele registre stilistice ale limbii: colocvial- “ăla”, “ăsta”, “păi”, “Pe cum a pornit-o”, “de când era în faşă”; regional: “fistichiu”; neologic:
“favoarea”, “gentilă”, “catastrofă”, “naufragiu”; jargon: “parol”. 4. Rolul expresiv al punctelor de suspensie: Punctele de suspensie din prima
replică a Chiriachiţei au rolul de a atrage atenţia asupra spuselor sale şi reprezintă o pauză de gândire a personajului privind mult aşteptata
moştenire, sugerând astfel şi o stare emoţională. 5. Replica -“Ţi-ai găsit! Cumnatul Tache să răcească… Se păzeşte de răceală de e şi enervant,
parol…”-reflectă exasperarea Daciei faţă de cumnatul Tache şi de starea lui de sănătate, fiind iritată pentru că bărbatul avea o grijă excesivă pentru
viaţa lui. Faptul că se menţine foarte bine la vârsta lui şi nu se îmbolnăveşte devine “enervant”, întrucât ea spera ca el să moară mai repede şi ca
familia să-i moştenească averea colosală. Dacia rosteşte aceste cuvinte şi cu o uşoară ironie, fapt ilustrat de exclamaţia de la început: “Ţi-ai găsit!”.
6. Transformare în vorbire indirectă: Chiriachiţa spune că singura nădejde este tot Tache, dacă acesta nu va avea de gând să trăiască o sută de ani.
Miza consideră că, la felul în care a pornit-o, va trece suta. 7. Sensul structurii “ Splendidă catastrofă”. Oximoronul “Splendidă catastrofă”
alătură doi termeni aflaţi în antiteză, întrucât adjectivul “splendidă” se referă la ceva măreţ, minunat, iar substantivul “catastrofă” ilustrează un
eveniment tragic, un dezastru. Prin această replică, Miza face o aluzie subtilă la eventualitatea unei catastrofe asemănătoare şi în cazul unchiului
Tache, plecat pe mare cu vaporul, accident ce i-ar putea îmbogăţi imediat. 8. Relaţia dintre Tache şi Spirache, aşa cum reiese din text: Din
cauza diferenţei de vârstă (“el e mai mare cu douăzeci şi vreo câţiva decât mine”) între Tache şi fratele lui nu există o relaţie foarte apropiată;
Spirache nu este capabil să vorbească despre fratele lui mai mare decât cu date aproximative, incerte: “are exact şaptezeci şi ceva de ani în cap…
Cam p-aci”, “Atâta n-are… Dar pe jumătate şi poate şi mai bine, […]”, “Azi-noapte, trebuie să se fi îmbarcat la Constanţa pentru
Constantinopole”. Totuşi, Spirache îi cunoaşte fratelui său năzuinţele sale vechi, ceea ce denotă că odată relaţia dintre ei fusese mai apropiată:
“Vrea să se facă hagiu…era o veche dorinţă a lui”. În ceea ce priveşte moştenirea, deşi este sigur că el va fi moştenitorul (“Păi n-are cui s-o lase…
Singurul lui moştenitor sunt eu […]” ), Spirache nu se arată foarte interesat de banii lui Tache: “[…] eu, ori cu bani, ori fără bani…tot gazeta aia o
s-o citesc…”. 9. Două particularităţi ale construcţiei dialogului dramatic: existenţa replicilor şi precizarea numelui personajelor înaintea
fiecărei replici (“CHIRIACHIŢA: Ţi-am mai spus eu….Singura nădejde e tot frate-tău, Tache…[…]” ), parantezele de autor/ indicaţiile scenice:
“SPIRACHE (modest)”; “SPIRACHE (îi taie vorba)”. 10. Chiriachiţa este caracterizată în mod indirect prin vorbele şi prin modul de
gândire. Ea este interesată numai de partea materială a vieţii, avidă de îmbogăţire, considerând moştenirea pe care Tache ar putea să le-o lase ca
fiind unica speranţă: “Singura nădejde e tot frate-tău, Tache…”. Invidia, ca trăsătură definitorie a Chiriachiţei este ilustrată în mod indirect, tot prin
intermediul replicilor sale: când Spirache ajunge la concluzia că fratele său are “exact şaptezeci şi ceva de ani în cap”, ea nu se poate abţine să nu
afirme cu o uşoară răutate şi invidie în glas că are “Şi milioane tot cam pe-atâtea… Se vede că de când era în faşă a strâns în fiecare an câte unul”.
Meschină şi lipsită de scrupule, ea îşi exprimă de faţă cu ginerele său speranţa că Tache, fratele acestuia, va pieri pe vapor în călătoria spre
Ierusalim: “O avea Dumnezeu milă şi de voi şi l-o lua vreun curent pe vapor”. De asemenea, Chiriachiţa este superstiţioasă, trăsătură ce reiese în
mod indirect din acţiunile sale, notate de autor în indicaţiile scenice: “Chiriachiţa dă o pasenţă”.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre libertate: “ Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu
trebuie să facă ce nu doresc”. (Jean Jacques Rousseau) Sunt de acord cu afirmaţia lui Jean Jacques Rousseau şi anume că “ Libertatea nu constă
în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc” şi consider că este definiţia ideală pentru ceea ce
înseamnă libertate.
În primul rând, a fi liber nu înseamnă a fi stăpânul absolut al lumii, ci înseamnă a te bucura de drepturile tale atâta timp cât nu îngrădeşti drepturile
celorlalţi, a fi liber în alegerile tale şi în acţiunile tale, fără a-i priva pe ceilalţi de libertatea lor. Libertatea este o acţiune conştientă a oamenilor,
aceştia având posibilitatea de a acţiona după propria voinţă. Libertatea de conştiinţă este dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie în
orice domeniu de activitate.
În altă ordine de idei, omul face parte dintr-o societate în cadrul căreia el interacţionează cu alţii şi în cadrul căreia se supune anumitor legi
înfiinţate tocmai în scopul menţinerii unui echilibru, a unei ordini sociale. De aceea, omul nu poate face tot ceea ce îşi doreşte; însă societatea îi
oferă libertatea de a-şi controla propria viaţă, de a alege şi de a decide în legătură cu propria persoană. El nu este silit să facă lucruri pe care nu le
doreşte, nu este obligat să acţioneze împotriva dorinţei sale. De exemplu, el este liber să-şi aleagă meseria, să aleagă dacă vrea să înveţe sau nu,
dacă vrea să-şi întemeieze o familie sau nu; este liber să se stabilească unde vrea, în ce ţară vrea şi chiar liber să-şi schimbe naţionalitatea, religia
după propria dorinţă.
În concluzie, libertatea nu trebuie înţeleasă ca un abuz de drepturi şi de putere, ci trebuie înţeleasă ca o posibilitate de a alege după propria voinţă şi
în legătură cu propria persoană, fără a influenţa libertatea celorlalţi din jur.

Varianta 98 1. Sinonime: neam = familie, rude; noroc = soartă, şansă, baftă, fericire; vină = culpă, greşeală;
a cunoaşte = a şti, a identifica. 2. Un efect stilistic obţinut prin folosirea punctelor de suspensie în textul dat îl constituie crearea unor pauze
meditative, în care cititorii îşi pot contura propria imagine asupra întâmplărilor şi descrierilor prezentate, precum şi marcarea stărilor afective,
emoţionale ale personajelor. 3. Polisemia cuvântului “vreme”: *Am stat multă vreme pe gânduri fiindcă nu ştiam ce alegere să fac. *Era vremea
să îi ajute pe ceilalţi. 4. Mărci ale oralităţii: - dialogul: “Maria: Nelegiuiţilor…Adică…ce mai vorbesc eu de clacă…” - cuvinte şi expresii
populare, proverbe: “să dibuieşti”, “vlagă”, “ai zvântat-o”, “n-a dat vrabia din mână pe cea de pe gard” 5. Ataşamentul doctorului Micu faţă de
locurile natale: “am fost legaţi de pământul ăsta” ;“Ne-am iubit târgul în care ne-am deschis ochii, ne-am iubit uliţele şi casele bătrâneşti”. 6.
Moduri de expunere: dialogul, monologul şi descrierea. 7. Este utilizată forma de plural a pronumelor personale la persoana I, în replica rostită de
doctorul Micu, întrucât toţi oamenii care aparţineau acelor meleaguri şi-au iubit pământul. Sentimentele de dragoste profundă şi ataşament faţă de
“uliţele şi casele bătrâneşti” sunt comune tuturor locuitorilor respectivei localităţi, aceştia având o puternică legătură spirituală cu ţinutul natal: “
am fost legaţi de pământul ăsta”. 8. Claritatea, o calitate generală a stilului, este exprimată, în textul dat, prin cuvinte cu sensurile lor de bază bine
cunoscute: “pământul”, “uliţele”, “casele bătrâneşti”, “neamul” etc. Stilul nu este confuz, greoi, exprimarea este logică, are sens: “Într-o vreme, în
târgul acesta, nu găseai doi oameni să nu fie neamuri”. 9. Proverbul “ n-a dat vrabia din mână pe cea de pe gard…” sugerează ideea că locuitorii
din satul în care a crescut şi doctorul Micu, nu au renunţat la ceea ce aveau şi cunoşteau deja, în schimbul unor lucruri străine, despre care nu ştiau
prea multe. În ceea ce priveşte iubirea, căsătoria, era de preferat ca un fecior să-şi aleagă nevastă o fată din satul lui, pe care o “ştiau părinţii”, decât
una de pe alte meleaguri, pe care nu o ştia: “Aveam destule fete frumoase aici […] De ce era să alergi în alte părţi?”. Aşa cum reiese şi din
proverb, locuitorii acelui sat nu erau dispuşi să-şi asume riscul de a găsi “un noroc străin, pe câtă vreme aveai norocul aici”, adică să nu dea vrabia
din mână pe cea de pe gard”. 10. Textul aparţine genului dramatic întrucât modul de expunere dominant este dialogul: “Octav (mişcat):
Unchiule…/ Maria: Nelegiuiţilor…Adică…ce mai vorbesc eu de clacă”. Scriitorul este prezent numai în didascalii: “Octav (mişcat)…”. Acţiunea,
relaţiile dintre personaje sunt încărcate de tensiune, conflictuale. Numele personajelor se menţionează înaintea fiecărei replici. Variaţia stilistică se
defineşte prin limbajul solemn care alternează cu cel familiar (colocvial) şi cu cel popular, fiind presărat şi cu elemente de umor: “Într-o vreme, în
târgul acesta, nu găseai doi oameni să nu fie neamuri…doar venetici”.
Subiectul al II-lea Transformarea dialogului în vorbire indirectă (un fragment din opera “În curte la Dionis” de Mircea Eliade) Orlando îi spune
lui Adrian să-l însoţească. Adrian se scuză politicos, zicând că se află în căutarea sălii catalane, unde vrea să examineze vitrina. Întrerupându-l din
ceea ce intenţiona să facă, Orlando vrea să afle de unde ştia Adrian de 4,30. Adrian spune pur şi simplu că asta e ora pe care i-a fixat-o. Orlando,
surprins, se opreşte din mers, vrând să afle cine a stabilit ora asta. Adrian îşi doreşte din răsputeri să-şi amintească numele respectivei persoane, un
nume simplu, dar care i-a scăpat din minte. Vocea este singurul reper al acelei persoane care l-a marcat, o voce clară, senină, dar totuşi gravă.

Varianta 99 1. Neologisme: “forjat”, “frontoane”, “stucuri”, “anticamera”, “sonerie”, “rafinat”, “arhitectură”. 2. Sens conotativ al cuvintelor “a
acoperi” şi “a apăsa”: *Gloria şi faima l-au acoperit pe tânărul care a ţinut piept duşmanilor. *Georgescu a apăsat cuvântul “nobil” atunci când s-a
referit la tatăl lui. 3. Câmpul semantic al cuvântului “armă”: “iatagane”, “pistoale cu mânere sidefate”, “săgeţi exotice”. 4. Adjectivele fumurii şi
înalte exprimă ideea că respectiva clădire aparţine Bucureştiului vechi, unei epoci clasice. Adjectivul fumurii sugerează vechimea acesteia, faptul
că scurgerea implacabilă a timpului şi-a lăsat o amprentă vizibilă asupra clădirii. Adjectivul înalte reliefează masivitatea clădirii, astfel fiind creată
o imagine vizuală deosebită a Capitalei din acea epocă. 5. Prin faptul că “Pascalopol însuşi deschise uşa” este sugerată politeţea şi distincţia unui
moşier şi burghez rafinat. Gazda, o persoană de o nobleţe deosebită din înalta societate, ştie cum să-şi primească prietenii, oaspeţii, astfel încât să
se simtă bineveniţi în casa lui, ceea ce denotă o solidă educaţie şi o eleganţă desăvârşită: “el însuşi conducea pe tinerii oaspeţi în apartamentul lui”.
6. Perspectiva narativă modernă defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor
relatate la persoana a III-a. Există şi un al doilea narator homodiegetic, Felix, care, în ipostază de martor al evenimentelor, este mediatorul între
naratorul obiectiv al romanului şi cititorul fictiv, făcându-i cunoştinţă acestuia cu personajele şi întâmplările acţiunii, prin relatare la persoana a III-
a. 7. Calităţi ale stilului: *Claritatea - cuvintele din text sunt folosite cu sensurile lor de bază bine cunoscute, nu există neclarităţi în exprimare şi
în transmiterea mesajului: “Otilia sună apăsat soneria electrică.”, “biroul avea o masă simplă de stejar”. *Demnitatea stilului este dată de folosirea
cuvintelor cuviincioase, conferind exprimării delicateţe, fineţe, eleganţă: “se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam convenţionale şi reci, dar
de factură îngrijită”, “Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât şi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat şi
convenţional”. În text nu este prezentă exprimarea vulgară, supărătoare, de prost-gust. 8. Registrul stilistic cult: “picturi murale alegorice, cam
convenţionale şi reci, dar de factură îngrijită”, “omul, aşa de rezervat şi convenţional”, “uniformă de asociaţie goliardică”. 9. Leonida Pascalopol,
un veritabil reprezentant al clasei burgheze, este un personaj distins, politicos, care ştie cum să-i trateze pe cei din jur, astfel încât aceştia să se
simtă respectaţi, trăsături ce reies în mod indirect din faptul că “Pascalopol însuşi deschise uşa”, “el însuşi conducea pe tinerii oaspeţi în
apartamentul lui”. Eleganţa, gusturile rafinate, reies indirect din prezentarea casei mobilate cu distincţie a lui Pascalopol: “La capetele scării
vegheau doi copii din marmură”, “Un mare chilim vechi, de bună calitate, în culori dulci de otavă, o acoperea”, “pe pereţi se vedeau tablouri alese
cu gust”, “Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat”. Leonida Pascalopol este caracterizat şi în mod direct prin ochii lui Felix, personajul
martor, de unde reiese că este un domn cu o cultură solidă, de o nobleţe desăvârşită, extrem de rafinat: “cunoscând numai omul, aşa de rezervat şi
convenţional”, “tânăr student de universitate germană, în uniformă de asociaţie goliardică, măsliniu la faţă, cu trăsături fine şi ascuţite”.
10. Caracteristici ale prozei realiste: Utilizarea tehnicii detaliului în descrierea arhitecturală a casei lui Leonida Pascalopol reprezintă o
caracteristică a prozei realiste: “Ferestrele şi încăperile erau înalte, uşile erau largi şi cu frontoane de lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate
cu stucuri”, “Pe pereţi se vedeau tablouri alese cu gust”. Spaţiul unde se desfăşoară acţiunea aparţine perspectivei realiste şi anume străzi şi
repere de clădiri din oraşul Bucureşti: “străbăteau Calea Victoriei de la capătul dinspre Dâmboviţa până în apropiere de Biserica Albă”. Realizarea
de tipologii atestă realismul operei, prin faptul că fiecare personaj este dominat de o trăsătură definitorie, cu o anumită dimensiune socială şi
psihologică. Leonida Pascalopol reprezintă tipul burghezului rafinat, de o nobleţe desăvârşită:”rezervat şi convenţional”, “Interiorul i se păru lui
Felix cu mult mai rafinat”, “Pascalopol însuşi deschise uşa”, “cu trăsături fine şi ascuţite”.
Subiectul al II-lea Text argumentativ despre libertate: “Principiul guvernământului democratic e libertatea” (Aristotel, “Politica”) Toate
categoriile fundamentale după care omul interpretează lumea se grupează într-un lung şir de binarităţi: bine-rău, adevăr-minciună etc. Aşadar, nici
libertatea nu ar exista daca nu s-ar manifesta opusul ei: constrângerea. În opinia mea, o caracteristică a oricărei societăţi democratice constă în
exercitarea libertăţii atâta timp cât aceasta nu încalcă libertatea celor din jur. Astfel, se poate spune că libertatea este, paradoxal, limitată şi
condiţionată de lege, deoarece ea trebuie să se încadreze întotdeauna în nişte parametrii ai decenţei. În caz contrar ea riscă să devină o libertate
negativă. În concluzie, sunt de accord cu afirmaţia lui Aristotel conform căreia la baza oricărei societăţi democratice stă libertatea, însă consider că
aceasta presupune şi respectarea unor legi morale ori civice.

Varianta 100 1. Sinonime: brutal = dur; violent, agresiv; mânie = furie; refugii = ascunzători, adăposturi; orgolii = trufii, vanităţi.
2. Prin punctele de suspensie din text, se sugerează tensiunea şi implicarea emoţională a personajului-narator 3. Pereche de antonime: surâdea ≠
plângea 4. Patru expresii/ locuţiuni care conţin cuvântul “braţ”: “a lua la braţ (pe cineva)”, “a da braţul (cuiva)”, “a ţine în braţe”, “(a primi) cu
braţele deschise”. 5. Câmp semantic al “sentimentelor”: “mânie”, “emoţie”, “descumpănea”, “orgoliu”, “revolta”, “neliniştit”, “surâdea”,
“plângea”, “copleşit” 6. Fragmentul prezentat este un text narativ deoarece are acţiune, ale cărei întâmplări sunt povestite la persoana a III-a, prin
monolog, există personaje (Gelu, Adriana) şi este prezent şi naratorul. 7. Perspectiva narativă utilizată în text este omniscientă, naraţiunea la
persoana a III-a şi focalizarea zero (”dindărăt”). 8. Calitate generală/ particulară a stilului prezent în text: Claritatea - cuvintele din text sunt
folosite cu sensurile lor de bază bine cunoscute, nu există neclarităţi în exprimare şi în transmiterea mesajului: “Primul gând al lui Gelu, sfârşind
acele rânduri, fu unul de mânie.” 9. Comentariu: Gelu trece printr-o serie de stări sufleteşti după ce citeşte biletul din care află că iubita sa,
Adriana, l-a părăsit. Nu-şi poate stăpâni emoţia, nu reuşeşte să înţeleagă cum putea, o femeie, care a fost a lui totdeauna şi care avea un rol foarte
important pentru echilibrul său emoţional, să îl părăsească; nu putea să-şi imagineze femeia iubită la braţ cu alt bărbat. Primul sentiment a fost de
mânie, urmat de confuzie, neînţelegând faptul că Adriana, femeia care nu avea secrete faţă de el, nu avea orgolii sau momente în care se închidea
în sine, avea să-l părăsească. 10. “Umblă fără ţintă, pe străzi pe care nu le cunoştea”. După ce conştientizează că l-a părăsit iubita, Gelu este
confuz, o mulţime de sentimente îi invadează sufletul, tot ceea ce se află în jurul lui îl leagă şi îi aduc aminte de Adriana. Iese din casă fără să poată
gândi, sperând ca aceasta imensă durere ar putea fi uitată, ştearsă, fără să lase urme sau cicatrice. Dorinţa de alinare este aşa mare, încât face tot
posibilul să se îndepărteze de locurile ce îl legau de femeia pe care a iubit-o, care a fost a lui în întregime, sperând că va găsi mângâiere într-o
plimbare prin oraş ori prin vizionarea unui film. Dar obsesia femeii iubite este atât de puternică, încât merge fără ţintă pe străzile pe care nu le mai
recunoaşte, intră la cinematograf, dar iese fără să observe că filmul nu se terminase.
Subiectul al II-lea Transformarea unui dialog în vorbire indirectă ( fragment din “Moara cu noroc”, de I. Slavici) Ghiţă i se adresează lui Lică,
spunându-i ca să-i lase lui banii, însă îşi exprimă această dorinţa cu o oarecare teamă. Lică îi răspunde că va lua banii cu el pentru că ce-i în mână
nu-i minciună. Ghiţă îi dă replica şi îl asigură că banii nu îl vor ţine legat de Lică, apoi se duce în pivniţă să aducă vin rece. Rămas singur cu
tovarăşii săi, Lică îşi dă seama că ar fi fost mai bine să fi ascultat de Răuţ şi să fi lăsat o slugă la cârciumă, acesta încearcă să-l liniştească
spunându-i că poate este mai bine aşa, însă un alt tovarăş care îi însoţea intervine şi mărturiseşte că el se teme de faptul că Ghiţă s-ar putea să-i
mint