21.01.

2013 Aldea Roxana-Nicoleta

Comentariu stilistic SP-RO, anul II

„Din străinătate”
Mihai Eminescu

Poezia patriotică „Din străinătate” a marelui poet național Mihai Eminescu face
parte din prima etapă de creație, aceea a poeziilor de adolescență (1865 - 1869),
însuflețită de idealuri patriotice și umanitare, ca și de multiple întrebari asupra existenței.
Ea aparține liricii postromantice judecând după trăsăturile acesteia (subiectivism,
prezența eului liric, tema poeziei: melancolia și dorul de patrie a unui exilat etc.).
Aceasta este versiunea publicată în revista „Familia” nr. 21, 17/29 iulie 18661,
fiind structurată în 9 catrene, cu rimă încrușitată și ritm iambic.
Titlul este format dintr-un substantiv feminin singular și o prepoziție de loc,
anunțând într-o oarecare măsură tema poeziei și starea predominantă: dorul de patrie.
Strofa 1. Poemul de deschide cu o triplă antiteză: între planul prezentului marcat
de trei verbe la timpul prezent („se-nveselește”, „se-ncântă”, „au”) care exprimă
atitudinea pozitivă a lumii („tot”, „toți”- substantiv și pronume nehotărât, care exprimă și
cantitatea) și planul prezent al eului liric marcat prin două verbe, evident, tot la timpul
prezent („plânge”, „se avântă”) și care exprimă suferință și mai ales dor de patrie,
respectiv între „tot”, „toți” și „numai” (adverbul din construcția „un suflet numai”),
respectiv între prezentul trist și trecutul fericit al eului liric. Avem, așadar, antiteză între
lume și eul liric, între prezentul lumii și prezentul eului liric și între prezentul și trecutul
eului liric. Cu această triplă antiteză se dezvălui tema poemului: dorul nesfârșit de patrie.
Strofa a doua. Întâi de toate, se observă o dublă anaforă: conjuncție
coordonatoare, substantiv, pronume demonstrativ, respectiv verb, substantiv și pronume
pronume posesiv („Și inima aceea”.../Și sufletul acela... /E inima mea.../E sufletu-mi”).
După care personificarea „inima geme” și „sufletul...cântă”, iar, prin intermediul acestor
figuri de stil enumerate mai sus, este măsurat dorul, ajuns la intensitatea unei dureri
trupești încât inima-partea materială care întreține viața- „geme”, iar sufletul- partea
imaterială, a simțirii- „cântă amorțit”(metaforă), „exteriorizându-se” și el, rezultând astfel

1
Leca Morariu, op. cit.. Buletinul „Mihai Eminescu", 1930, p. 39

1
21.01.2013 Aldea Roxana-Nicoleta
Comentariu stilistic SP-RO, anul II
un sincron. În ultimul vers apare un procedeu stilistic aparte: concretizarea, prin verbul „a
arde”, a unei chestiuni absolut abstracte: sufletul.
Strofa a treia. Începe rememorarea locurilor natale făcându-se progresiv intrarea
în planul amintirilor, al trecutului fericit. Metafora cu doi termeni referitoare la puritatea
unuia dintre cele patru elemente fundamentale: apa („cristalul pârâului de argint”) se
constituie prin alăturarea celor două materiale prețioase: cristalul și argintul. Fiind dublă
metaforă, s-ar putea menționa o dată valorificarea materială a acestui element-întreținerea
vieții trupești- și a doua oară valorificarea spirituală, adică „întreținerea” vieții spirituale,
a sănătății mintale pe care susurul apei îl poate întreține.
Cu următoarele două versuri începe rememorarea trecutului fericit, rememorare
făcută prin verbul la imperfect „iubeam” și prin adverbul de timp „odinioară”. Apare mult
cunoscutul element eminescian: „codru” întunecat însoțit de epitetul „poetic labirint”,
creând un spațiu tipic postromantic care „ascunde trupul”, dar relevă eul creator,
contemplativ care primește inspirația.
Strofa a patra. Se întâlnește aici un procedeu de îmbogățire a limbii, specific lui
Eminescu, și anume formarea unui adjectiv de la un verb la gerunziu:
„colibele.../dorminde”. Acest procedeu are rolul de a forma, aici, și o personificare.
Ultimul vers constituit din două epitete: „visări misterioase” și „poetice șoptiri”
subliniază concret ideea de creație artistică născută din „visări” și „șoptiri”, adică poezia
născută din idei înalte. Acestă metodă de creație este prezentă în multe din poeziile lui
Mihai Eminescu.
Strofa a cincea. În acest poem adjectivul cu formă diminutivală, „mitituică”,
înfățișează cel mai bine simplitatea și blândețea poporului român și face, automat,
trimitere la limbajul popular. Alături de acest diminutiv se află și o personificare: ”casă
tăcută” care poate sugera nevoia de intimitate, protecție și liniște a eului liric din planul
prezentului. Urmează două personificări: „munte...se ridică” și „munte...pierzându-și a sa
frunte”, cea din urmă fiind evidențiată prin substantivul „frunte”. Personificările
stilizează însușirile naturii atotputernice și de neegalat și care, în patria eului liric, omul
nu poate să fie decât protejat și liniștit.
Strofa a șasea. Aici se găsesc două epitete cromatice „câmpia-nfloritoare”,
„zilele albe” și personificarea „zilele copile” cu rol de a sugera puritatea și fericirea din

2
21.01.2013 Aldea Roxana-Nicoleta
Comentariu stilistic SP-RO, anul II
copilărie. Se pare că această strofă e dominată de personificări. Cele de la sfârșitul strofei
„copila murmurare”, „jocurile june” și substantivul „zburdările” rememorează cu veselie
libertatea de exprimare în cuvinte neguvernate de legi, jocurile puerile și energia
copilăriei. Un alt plan se poate deschide și închide cu această strofă: planul copilăriei.
Strofa a șaptea. La fel ca strofa precedentă, această strofă dechide și închide
odată cu finalul ei, planul adolescenței, când sentimentele eului liric se nasc din cu totul
alte motive. Se justifică afirmația prin două personificari cu un termen comun: „șoptire a
râului”, a râului „ce geme”, prin metaforaele „al păsărilor cor” și „cântarea frunzelor”,
întrucât ele formează un sincron de sunete percepute de eul liric adolescent ca un
adevărat concert. Se poate spune că acest sincron a pontențializat primul fior al
îndrăgostirii, asta dacă am înțelege prin epitetul personificator „gingaș dor” starea de
îndrăgostire.
Strofa a opta. Dubla exclamație retorică exprimată printr-un adverb afirmativ
face reîntoarcerea la planul prezentului și exprimă în același timp dorința profundă de a
revedea măcar o dată locul natal. Versul al doilea este constituit din două construcții
exprimând, la prima lectură, același loc. Justificarea lor ar putea fi că, aici, se face
trecerea progresivă din planul spațial al patriei-plan relativ general/contextual- la planul
locului natal. Ultimul vers, prin epitetele „mintea-nflăcărată”, „visările juniei” relevă de
fapt pentru ce dorul eului liric e atât de mare încat arde: incapabilitatea de a mai crea sau
simți cu aceeași visare și ideal juvenil.
Strofa a noua. Din planul prezentului se trece în planul viitorului, pe care îl
putem numi cu exactitate, planul funebru, al morții care aduce teroare în rândul
oamenilor și care nu lasă niciun loc din trup neatins de „ghețoasele-i fiori” , fapt subliniat
prin cele două epitete „vinele vibrând” și „ghețoasele fiori”. Prin complementul
instrumental „prin vinele (vibrânde)” se înțelege intalarea violentă și rapidă a morții, care
face, datorită fiorilor, să vibreze „vinele”.
Revenind la primul cuvânt al primului vers din această strofă: adverbul „chiar”.
Importanța lui este deosebită, sugerând mai mult sau mai puțin subtil că „sufletul ce arde
de dor nemărginit” din prima strofă, sătul de a mai suporta durerea, ar fi dispus să facă
trecerea din planul prezentului neferict în planul funebru, suferind iar, dar ajungându-se
într-un final la „dulcea liniștire” și la „visuri fericite”. Această atitudine este justificată

3
21.01.2013 Aldea Roxana-Nicoleta
Comentariu stilistic SP-RO, anul II
prin verbul la condițional „ar adoarme”și epitetul „dulce liniștire”. Fiind doar sugerată, se
poate percepe finalul poemului ca un fel de procedeu de creare al suspansului.
Prin verbele la condițional „ar adoarme”, „ar duce” sunt exprimate așteptările pe
care eul liric le are de la această „adormire eternă”, adormire pe care nu o percepe
înfricoșătoare, ci, dimpotrivă, care constă într-o „dulce liniștire”. Se poate sugera că
această alegere a morții în defavoarea prezentului nefericit ar putea fi o trimitere la
efectul de catharsis. Prin suferință încheiată cu moarte, eul ar putea ajunge la desăvârșire:
„m-ar duce către nori”.
Concluzionând, se poate afirma că textul, deși este o poezie patriotică și lirismul
ar fi putut să fie unul relativ banal, este dominat însă de maiestoase figuri de stil (epitete
personificatoare, duble epitete, personificări deosebite ale naturii, metafore
surprinzătoare) și profunde sentimente puse pe seama eului liric. De asemenea planurile,
prin întrepătrunderea lor, pot induce diverse stări: deprimare în planul prezentului, liniște
și euforie în planul trecutului etc. Mesajul este transmis clar, deși predomină câteva
sugestii, însă nu există bariere impuse de limbaj ambiguu.