DORINŢA, de Mihai Eminescu

• Vino-n codru la izvorul • Fruntea albă-n părul galben

Care tremură pe prund, Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Unde prispa cea de brazde Lăsând pradă gurii mele
Crengi plecate o ascund. Ale tale buze dulci...

• Şi în braţele-mi întinse • Vom visa un vis ferice,

Să alergi, pe piept să-mi cazi, Îngâna-ne-vor c-un cânt
Să-ţi desprind din creştet valul, Singuratice izvoare,
Să-l ridic de pe obraz. Blânda batere de vânt;

• Pe genunchii mei şedea-vei, • Adormind de armonia

Vom fi singuri-singurei, Codrului bătut de gânduri,
Iar în păr înfiorate Flori de tei deasupra noastră
Or să-ţi cadă flori de tei. Or să cadă rânduri-rânduri.

Curent literar manifestat pe plan european, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, romantismul
impune primatul sentimentului şi al fanteziei creatoare, subiectivitatea, fascinaţia misterului şi a
excepţionalului, interesul pentru folclorul local şi mituri, preferinţa pentru anumite motive literare şi teme,
precum: trecutul istoric, iubirea şi natura, geniul, sau pentru atitudini poetice specifice (melancolia,
singurătatea, reveria, contemplaţia).
Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea marchează, pentru literatura română, intrarea într-o etapă
nouă, care îi permite modernizarea rapidă şi recuperarea decalajului faţă de Occident. În epoca marilor
clasici se afirmă scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici a căror valoare
depăşeşte graniţele țării şi care vor deveni repere ferme ale literaturii române moderne.
Poezia „Dorinţa” de Mihai Eminescu este o idilă clasică şi a fost publicată în revista „Convorbiri
literare” din 1 septembrie 1876.
Consider că viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de specie -
idilă. La romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările
sufleteşti ale eului. Dorinţa aparţine acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii paradisiace, prezentă în idilele
eminesciene din aceeaşi perioadă de creaţie, Sara pe deal, Floare albastră, Lacul, Povestea teiului, sau în
secvenţa idilică din Luceafărul.
Titlul poeziei este un derivat de la substantivul „dor” cu sufixul - „inţă” dar, spre deosebire de acesta,
care „se răsfrânge cu precădere spre trecut” trimiţând spre o experienţă deja trăită, dorinţa se orientează
exclusiv către viitor, ceea ce explică lipsa formelor verbale la vreunul dintre timpurile trecutului. De aceea,
dragostea nu apare în acest poem ca realitate consumată, ci ca o aspiraţie spre împlinire prin iubire, ca un
ideal.
În creaţia eminesciană, dragostea şi natura sunt teme permanente, prima aflându-se în consonanţă
cu cea de a doua, deoarece natura devine o stare de suflet care reflectă prin înfăţişarea ei sentimentele eului
liric. Această comuniune dintre dragoste şi natură, în care sentimentul se armonizează permanent cu
elementele de cadru natural, se realizează prin motive specific eminesciene codrul, floarea de tei, izvorul,
visul.
Poezia este alcătuită din şase catrene dispuse într-o succesiune de cinci tablouri ale ceremonialului
erotic: chemarea în codru: strofa I; imaginea aşteptării: strofa a II-a; imaginea întâlnirii - strofa a III-a;
jocurile de tandreţe: strofa a IV-a; somnul şi visul: strofele V-VI.
Prima strofă a poeziei conturează cadrul natural, un spaţiu real, în care sunt prezente elemente
concrete ale naturii înconjurătoare şi în care urmează să se desfăşoare idila, ceremonialul erotic.
Acest decor însumează elemente specific eminesciene, izvorul şi codrul, prezentate prin intermediul
unei personificări „izvorul care tremură sub prund” al unei metafore „prispa cea de brazde” şi al unui epitet
metaforizant (metonimie) „crengi plecate”.
Fiind vorba de elemente ale cadrului natural, predomină substantivele, iar două dintre verbele primei
strofe au un rol deosebit, deoarece natura apare însufleţită, creând o atmosferă de vibrantă emoţie (izvorul
tremură pe prund) şi de taină (crengile plecate ascund prispa de brazde) în aşteptarea miracolului iubirii. În
plan afectiv, această strofă corespunde primei secvenţe a ceremonialului erotic - chemarea în codru -
care se materializează prin folosirea verbului „vino” la modul imperativ. Se sugerează astfel ideea unui
spaţiu sacru, ascuns privirii oamenilor (un fel de insulă a lui Euthanasius, în care se vor retrage cei doi
îndrăgostiţi).
 În strofa a doua apar sugerate treptele apropierii îndrăgostiţilor - momentul aşteptării şi al întâlnirii
– urmare firească a chemării anterioare. Aceste momente sunt văzute însă ca posibilitate, ca dorinţă
arzătoare, exprimată prin conjunctivele unor verbe de mişcare: „să alungi”, „să cazi”, „să desprind”, „să
ridic”, care reliefează totodată şi nerăbdarea aşteptării.
În strofa a treia se continuă ceremonialul erotic, acest ritual al intimităţii, cu jocul gesturilor tandre
„Pe genunchii mei şedea-vei”, care se desfăşoară în mijlocul codrului, în singurătate „Vom fi singuri -
singurei” sub ploaia înmiresmată a florilor de tei „Iar în păr înfiorate/ Or să-ţi cadă flori de tei”.
Acest joc se continuă şi în strofa a patra, unde se face trecerea către realizarea idealului erotic.
Farmecul este sporit acum şi de sugestia cromatică realizată de cele două adjective - „albă” şi „galben” -,
simboluri ale purităţii sufleteşti sub semnul căreia se realizează gestul tandru al îmbrăţişării şi al sărutului
pătimaş „Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braţ încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale
buze dulci...”
Penultima strofă a idilei evidenţiază momentul visului ca trăire maximă a idealului de iubire „Vom
visa un vis ferice”, în comuniune cu elementele naturii care participă şi vibrează la starea profundă de
fericire a celor doi îndrăgostiţi: „Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratice izvoare,/ Blânda batere de vânt”.
Posibilitatea visului, ca şi dorinţa, se impune numai la viitor şi de aceea se întâlnesc în strofa a V-a
două forme de viitor, dintre care cea inversă sporeşte armonia versului, muzicalitatea lui, creând o uimitoare
imagine auditivă, potenţată şi de prezenţa unor cuvinte din aceeaşi sferă semantică: „blânda batere”,
„singuratice izvoare” cu epitete adjectivale antepuse.
Strofa finală pecetluieşte definitiv legătura îndrăgostiţilor cu natura prin prezenţa somnului ca semn al
unei stări profunde de fericire. Armonia cuplului intră în rezonanţă cu armonia întregii naturi şi acum trăirea
idealului erotic apare ca un flux permanent prin umanizarea naturii care preia afectiv şi intelectual
intensitatea trăirii sentimentului de dragoste: „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de
tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri”. Căderea florilor de tei „rânduri-rânduri” sugerează
ritmul universal, armonia întregii lumi, eternitatea naturii şi, totodată, posibilitatea repetării la infinit a
farmecului trăirii.
În această îmbinare de motive o importanţă covârşitoare au elementele componente ale cadrului:
codrul, izvorul, teiul. Codrul reprezintă un spaţiu ocrotitor al iubirii, eternitatea însăşi, pe care o dobândeşte,
ca şi dragostea, prin împlinirea ei. Izvorul şi teiul au capacitatea comună de a sugera senzaţia de ritm „prin
însuşi actul «căderii», a undelor, a florilor” (Gh. Tohăneanu).
Impresionantă este în această creaţie eminesciană şi varietatea formelor verbale. Este mai întâi
imperativul „vino” cu care se deschide poezia şi exprimă chemarea arzătoare, adresată iubitei, urmat de
verbele „tremură” şi „ascund” la indicativ prezent, prin care este concretizat spaţiul fascinant, misterios în
care ar urma să se desfăşoare ceremonialul erotic. Seria de verbe la conjunctiv „să alergi”, „să cazi”, „să
desprind”, „să ridic” sau la indicativ viitor, unele cu forma inversă sau populară „şedea-vei”, „vom fi -
prezente în primele trei strofe, sugerează deopotrivă nerăbdarea aşteptării, dar şi orientarea exclusiv către
viitor a dorinţei care rămâne doar la stadiul de ipoteză, de posibilitate. Acelaşi tip de forme verbale se
întâlnesc şi în ultimele doua strofe (a V-a şi a VI-a) — „vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă” -, care, de
data acesta, sugerează faptul că iubirea rămâne doar în sfera visului sau chiar e amânată.
Tot sub aspect stilistic, se remarcă în primul rând simplitatea, naturaleţea şi limpezimea clasică a
exprimării obţinută prin economia de figuri de stil. De reţinut sunt doar metafore „prispa cea de brazde”,
personificarea izvorului „care tremură pe prund”, epitetul metaforizat „crengi plecate”, un alt epitet
personificator - „singuratice izvoare” şi impresionanta personificare cu valoare metaforică - „armonia
codrului bătut de gânduri”. Aproape de firescul exprimării eminesciene se află şi repetiţiile cu rol de
amplificare „singuri-singurei” şi „rânduri-rânduri” sau inversiunile „singuratice izvoare”, „blânda batere
de vânt”, „şedea-vei” şi „îngâna-ne-vor”. Prin acestea se realizează nu numai simplitatea limbajului, ci şi o
oarecare familiaritate a tonului specifică exprimării orale.
Vraja este sporită de muzicalitatea conferită versurilor de ritmul trohaic şi de măsura de 7-8 silabe,
în fiecare catren există o singură pereche de rime de tip abcb.
În opera lui Mihai Eminescu, tema iubirii capătă accentele specifice viziunii romantice, la care a aderat
poetul încă din tinereţe. Creaţia eminesciană Dorinţa ilustrează cu prisosinţă adevărul că idila eminesciană
este absolută, şi că dragostea eminesciană rămâne sentimentul eternei existenţe.