MIHAI EMINESCU

"Floare-albastra" apare in 1873, in revista “Convorbiri literare”, titlul amintind de un motiv de circulatie
europeana (Novalis, Leopardi), semnificand cunoasterea prin iubire. Poezia are 14 strofe, constituind un dialog
imaginar, punctat de monologul poetului (strofele 4 si 13), ultima strofa fiind o addenda (adaugire) tarzie si
meditativa a eului liric.
Tema poeziei este iubirea, dar ea apare in maniera specific eminesciana, alaturi de tema naturii, fiind o
ilustrare a iubirii paradisiace (Sara pe deal, Dorinţa, Lacul), insa depăşeste cadrul unei idile, deoarece implica si
condiţia geniului.
Ideea poetica exprima tristetea eului liric din cauza neputintei împlinirii iubirii, vazute ca o relatie intre un
mod superior de existenta, marcat de idealism 1 si un mod de existenta efemer, terestru. Se contureaza doua
portrete si doua atitudini: una bazata pe principiul cunoasterii afective (vocea ei) si alta bazata pe principiul
cunoasterii intelectuale (vocea lui).
Primele trei strofe (prima secventa lirica) reprezinta evocarea cuvintelor iubitei, prin ele realizandu-se
portretul spiritual al poetului, care apare ca un ganditor transpus in sferele inalte ale cunoasterii ("Iar te-ai
cufundat în stele/Si în nori si-n ceruri nalte?"). Mustrarea ei (“Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”)
sugereaza izolarea poetului, care nu se poate implini printr-o fericire specifica lumii pamantesti.
Strofa a patra este o acceptare vremelnica 2 a chemarii iubitei, surasul si tacerea lui aratand o atitudine de
intelegere indulgenta, iar prezenta interjectiei sugerand profunzimea tensiunii interioare: “Ah! Ea spuse
adevarul / Eu am ras, n-am zis nimica.”
A treia secventa lirica (strofele 5-12) reprezinta o dezvoltare a motivului cunoasterii afective, iubirea fiind
vazuta ca un cumul de bucurii traite cu intensitate intr-un cadru natural de poveste, realizat prin motive
romantice frecvente în erotica eminesciană: codrul, izvorul, valea, trestia, florile, luna etc.
Ca si in “Sara pe deal”, natura constituie un adapost sub care se desfasoara povestea perechii de
indragostiti. Este un ritual ludic3 de o fermecatoare puritate a gesturilor, din care transpare tonalitatea vicleana si
ademenitoare a iubitei: “Eu pe-un fir de romanita/Voi cerca de ma iubesti”; “Mi-oi desface de-aur parul/Sa-ti
astup cu dansul gura”; “Ne-om da sarutari pe cale/ Dulci ca florile ascunse”. Senzatia de fericire imaginata si nu
traita este intarita de versurile: “Si mi-i spune-atunci povesti/Si minciuni cu-a ta gurita”.
Strofa a 13-a revine la monologul poetului, exprimand ruperea vrajei, frangerea idilei: “Inc-o gura – si
dispare/Ca un stalp eu stam in luna”. Cele patru epitete: frumoasa, nebuna, albastra, dulce traduc sentimentul
regretului, care se amplifica, devenind sfasietor in ultima strofa:“Ce frumoasa, ce nebuna/E albastra-mi, dulce

1
conceptie filosofica potrivit careia doar spiritul/constiinta/gandirea are existent reala
2
efemera, temporara, de scurta durata, trecatoare
3
referitor la joc
1
floare!”. Metafora “dulce minune”, atribuita iubitei, contureaza un portret plin de puritate si sensibilitate, iar
repetitia subliniaza intensitatea trairii: “Si te-ai dus dulce minune/Si-a murit iubirea noastra -/Floare-albastra,
floare-albastra...”.
In ultimul vers, care suna concluziv („Totuşi este trist în lume”), regretului i se asociaza si detasarea
superioara. Trăirea dionisiacă4, simbolizată de ipostaza feminină, este înlocuită de detaşarea apolinică 5 (ipostaza
masculină) şi de asumarea sentimentului de tristeţe.
La nivel stilistic, plasticitatea6 imaginilor poetice este dată de coexistenţa mai multor procedee: epitete
(„prăpastia măreaţă”, „sărutări dulci”, „trestia cea lină”, „de-aur părul”), comparaţii („voi şi roşie ca mărul”),
personificari („izvoare plâng în vale”), metafore (“ochi de padure”, “rauri de soare”), repetitii (“Floare-albastra!
floare-albastra!”), inversiuni (“cu-a ta gurita”, “de-a soarelui caldura”) etc.
La nivel prozodic, muzicalitatea este asigurata de structurarea discursului liric in catrene cu rima
imbratisata, ritm trohaic si masura de 8 silabe.
Farmecul limbajului eminescian poate fi caracterizat prin prospetime, naturalete sau prin armonia data de
imbinarea vizualului cu auditivul ("Hai în codrul cu verdeaţă,/Und-izvoare plâng în vale"). Vorbirea
populară (mi-i da, te-oi ţinea), limbajul familial ("S-apoi cine treaba are!") si tonul şăgalnic 7 dau chemării
impresia de sinceritate juvenilă8.

Romantismul poeziei se evidentiaza prin: nivelul tematic (iubirea, natura, conditia geniului) sustinut de
motive ce compun un imaginar tipic poetului (motivul povestii, motivul drumului, motivul ritualului iubirii,
motivul femeii angelice, visul, codrul, izvorul, luna etc.), varietatea registrelor stilistice (popular, literar),
amestecul de specii literare (meditatie filosofica, elegie, egloga), personificarea naturii, gradul maxim de
subiectivitate a textului ("eu am râs", "albastra-mi", "eu stam"), ipostaza eului liric (indragostit, meditativ,
detasat), iar la nivel compozitional prin structurarea poemului pe baza antitezei masculin-feminin.

4
care are o atitudine afectiva cu impulsuri pasionale, exaltate/predominanta pasiunii, a simturilor dezlantuite
5
care este orientat spre armonie, caracterizat prin contemplare detasata
6
evocare sugestiva
7
glumet, poznas
8
tinereasca
2
 Floare-albastră Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,

- Iar te-ai cufundat în stele Mi-oi desface de-aur părul,

Şi în nori şi-n ceruri nalte? Să-ţi astup cu dânsul gura.

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieţii mele. De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,

În zadar râuri în soare Căci va fi sub pălărie -

Grămădeşti-n a ta gândire Ş-apoi cine treabă are!

Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare; Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,

Piramidele-nvechite Mi-i ţinea de subsuoară,

Urcă-n cer vârful lor mare - Te-oi ţinea de după gât.

Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite! Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,

Astfel zise mititica, Ne-om da sărutări pe cale,

Dulce netezindu-mi părul. Dulci ca florile ascunse.

Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica. Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:

- Hai în codrul cu verdeaţă, Grija noastră n-aib-o nime,

Und-izvoare plâng în vale, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă. Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!

Acolo-n ochi de pădure, Ce frumoasă, ce nebună

Lângă balta cea senină E albastra-mi, dulce floare!

Şi sub trestia cea lină ..............

Vom şedea în foi de mure. Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -

Şi mi-i spune-atunci poveşti Floare-albastră! floare-albastră!...

Şi minciuni cu-a ta guriţă, Totuşi este trist în lume!

Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mă iubeşti.

3
 GEORGE BACOVIA

Plumb (1916)

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar veştmânt -
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.

SIMBOLISMUL apare în Franţa ca o reacţie împotriva parnasianismului, romantismului şi

naturalismului, curentul literar fiind teoretizat de poetul Jean Moreas (1886) care publică articolul ,,Le
symbolisme”. Charles Baudelaire a concentrat in poemul "Corespondente" trasaturile principale ale curentului:
corespondentele intre universul exterior si lumea sentimentelor (plictiseala, dezolare 9, nevroza10, tristete,
melancolie, singuratate etc.) si sinestezia (imagini artistice diferite in aceeasi structura). Poetii simbolisti recurg
la analogie11, la sugestie (starile sufletesti sunt sugerate si nu descrise), elementul cheie al limbajului poetic
devenind simbolul (instrumente muzicale, culori, pietre pretioase, anotimpuri etc.). Muzicalitatea este realizata
cu ajutorul refrenului sau al paralelismului sintactic, poetii cultivand versul liber, rima fiind considerata o
simpla conventie, accentul punandu-se pe forma versului.

9
mahnire, deprimare, pustietate
10
tulburarea proceselor nervoase in urma solicitarii psihice excesive
11
asemanare
4
 Elementul de recurenţă12 al volumului de debut ("Plumb") este motivul singuratatii apasatoare, asociate
cu izolarea. Sentimentul inadaptarii, imposibilitatea comunicarii produc dorinta de evadare pe fondul unei tristeti
metafizice13:“Nu am niciun crez poetic... Traind izolat, neputand comunica prea mult cu oamenii, stau de vorba
cu mine insumi, fac muzica si cand gasesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tarziu. Nu-i vina
mea daca aceste simple notite sunt in forma de versuri si cateodata par vaiete. Nu sunt decat pentru mine.”

Tema poeziei o constituie condiţia de damnat 14 a poetului într-o societate meschină15, care nu-l înţelege, o
societate neputincioasă să aprecieze şi să înţeleagă valoarea artei. Ideea exprimă starea de tristeţe, de solitudine 16
a poetului care se simte încătuşat, sufocat spiritual în această lume care-l apasă şi în care se simte închis definitiv.
“Plumb”, arta poetica bacoviană, concentreaza temele majore ale universului sau artistic. Titlul poeziei
este simbolul plumb, care are drept corespondent metalul ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti
sau atitudini poetice: monotonia (metal gri), duritatea, tristetea, apasarea sufleteasca (metal tare, greu), moartea
(metal toxic), izolarea (metal folosit la sigilarea sicrielor) etc. Este un metal saturnian, agent al disolutiei17,
universul cuprins intr-o carcasa de plumb devenind static, incremenit, nimic altceva decat natura moarta.
Poezia este alcătuită din doua catrene, ce ilustreaza corespondentele ce se stabilesc intre cele doua
planuri ale realității: realitatea exterioară, alcătuită din simboluri ale unui univers rece, ostil18, limitat (cavou,
sicriu, funerar vesmant, coroane) și realitatea interioară, sufleteasca (depresie, angoasa 19, izolare), pentru care nici
iubirea invocată cu disperare nu este o șansă de salvare. In aceasta avalansa a plumbului, vantul este unicul
element viu, dar nu pentru a pune viata in miscare, ci pentru a accentua atmosfera lugruba 20 a mortii.
Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, care, neputând fi formulate clar, sunt
trasmise pe calea sugestiei. Plumb este un cuvant alcatuit din sonoritati inchise, fara ecou, consoanele sugerand
greutatea, apasarea sufleteasca, prabusirea.
Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă muzicalitatea, obţinuta nu numai prin ritmul
iambic sau rima imbratisata, ci mai ales prin repetiţia unor cuvinte, remarcandu-se paralelismul propozitional
(sase versuri care incep cu predicatul), dispunerea simetrica a cuvantului “plumb” (de sase ori in poezie, o data in
titlu) si a punctelor de suspensie.
Poezia este o confesiune lirică, mărcile persoanei I singular („stam singur”) regăsindu-se simetric la
începutul versului al treilea din fiecare strofă. Desi in poezia moderna structura metrica pare a nu avea un rol

12
care revine
13
care nu poate fi perceput cu simturile noastre
14
blestemat
15
preocupata de interese marunte, lipsite de importanta, neinsemnate
16
singuratate, izolare
17
descompunerii, dezagregarii, degradarii
18
potrivnic, dusmanos
19
neliniste
20
macabra, sumbra, sinistra, infioratoare, funebra
5
important, in Plumb se observa o simetrie intre cele doua catrene, schema strofei intai fiind identica celei de-a
doua.
La toate nivelurile (lexico-semantic, fonetic, morfosintactic, stilistic), eul liric exteriorizează ideea de
alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, era, stam) sugerează persistența atmosferei deprimante,
repetiția conjuncției “și” amplifică atmosfera macabră, epitetele (“dormeau adânc”, “dormea întors”, “funerar
vestmânt”) contribuie la realizarea unei stari de neliniște, iar frecvența diftongului “au”, a triftongului “eau”, a
vocalelor “o, u, i” sugerează plânsul, golul existential, realizând o muzicalitate interioară a versului.

“Pictorul intrebuinteaza in mestesugul sau culorile: alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa
le redau cu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum in urma m-a obsedat
galbenul, culoarea deznadejdii… In plumb vad culoarea galbena. Compusii lui dau precipitat galben.
Temperamentului meu ii convine aceasta culoare. Dupa violet si alb, am evoluat spre galben… Plumbul ars e
galben. Sufletul ars e galben”. (G.Bacovia)