Floare albastră

MIHAI EMINESCU
«Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri de soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite»!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- «Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure. Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Și mi-i spune-atunci povești Grija noastră n-aib-o nime,
Și minciuni cu-a ta guriță, Cui ce-i pasă că-mi ești drag»?
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești. Înc-o gură și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Și de-a soarelui căldură Ce frumoasă, ce nebună
Voi fi roșie ca mărul, E albastra-mi, dulce floare!
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura. ..............
De mi-i da o sărutare, Și te-ai dus, dulce minune,
Nime-n lume n-a s-o știe, Ș-a murit iubirea noastră -
Căci va fi sub pălărie - Floare-albastră! floare-albastră!...
Ș-apoi cine treabă are! Totuși este trist în lume!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară, (1873, 1 aprilie)
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
 Prezentare generală
 Poezia este publicată în 1873, în revista „Convorbiri literare” și se încadrează în
lirica eminesciană de tinerețe.
 Temele poeziei: incompatibilitatea dintre lumea omului de geniu și cea a
omului comun, iubirea și natura, iubirea ca o cale de cunoaștere.
 Titlul este un motiv de circulație universală și semnifică tentația absolutului în
orice aspect al existenței umane, inclusiv referitor la sentimentul de iubire; poate
fi și un simbol al frumuseții feminine.
 Structura constă în patru secvențe lirice. Astfel, cele 14 catrene urmăresc patru
idei poetice: reproșul iubitei cauzat de înstrăinarea instanței masculine în lumea
ideilor (primele 3 stofe), atitudinea detașată superioară a omului superior, care
intuiește incompatibilitatea dintre cele două lumi (a patra strofă), monologul
instanței feminine, ce reprezintă o chemare spre împlinirea erotică în cadrul unei
naturi mirifice, ce poartă amprenta eminesciană (următoarele 8 strofe) și
monologul omului de geniu, care conștientizează autoiluzionarea în privința
fericirii telurice (ultimele două strofe).
 Încadrare în romantism
Temele poeziei: iubirea, natura, problematica omului
de geniu;
Motivele romantice: floarea albastră, luna, noaptea,
stelele, codrul, izvoarele etc.;
Folosirea antitezei ca procedeu stilistic dominant;
Interferența speciilor literare: idilă, pastel,
meditație, elegie;
Valorificarea registrului stilistic popular și îmbinarea
cu registrul cult pentru a sublinia antiteza dintre cele
două lumi (a gândirii reci și a afectului).
 PROVOCARE
Fiecare diapozitiv conține cel puțin un element specific
curentului romantic. Identifică minimum 10 simboluri,
motive, atitudini, emoții, elemente artistice etc. care
sunt redate prin intermediul imaginilor.
De exemplu, prima imagine surprinde cosmosul, cu
nenumăratele sale galaxii, infinit și ascuns înțelegerii
noastre; scriitorii romantici au fost fascinați de universul
astral, de lună, de stele, de muzica sferelor, de
îndepărtatele ecouri ale unor lumi neștiute, de aceea, ele
au devenit sursă de inspirație pentru creațiile acestui
curent.
Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri de soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite»!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
„Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom șede în foi de mure
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag»?
Înc-o gură și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși… este trist în lume!
TOTUȘI… ESTE TRIST ÎN LUME!
 PROVOCARE
Fiecare diapozitiv conține cel puțin un element specific
curentului romantic. Identifică minimum 10 simboluri,
motive, atitudini, emoții, elemente artistice etc. care
sunt redate prin intermediul imaginilor.
De exemplu, prima imagine surprinde cosmosul, cu
nenumăratele sale galaxii, infinit și ascuns înțelegerii
noastre; scriitorii romantici au fost fascinați de universul
astral, de lună, de stele, de muzica sferelor, de
îndepărtatele ecouri ale unor lumi neștiute, de aceea, ele
au devenit sursă de inspirație pentru creațiile acestui
curent.