FLOARE ALBASTRA

� Iar te-ai cufundat în stele Si de-a soarelui caldura

Si în nori si-n ceruri nalte? Voi fi rosie ca marul,
De nu m-ai uita încalte, Mi-oi desface de-aur parul,
Sufletul vietii mele. Sa-ti astup cu dânsul gura.

In zadar râuri de soare De mi-i da o sarutare,

Gramadesti-n a ta gândire Nime-n lume n-a s-o stie,
Si câmpiile asire Caci va fi sub palarie �
Si întunecata mare; S-apoi cine treaba are!

Piramidele-nvechite Când prin crengi s-a fi ivit

Urca-n cer vârful lor mare � Luna-n noaptea cea de vara,
Nu cata în departare Mi-i tinea de subsuoara,
Fericirea ta, iubite! Te-oi tinea de dupa gât.

Astfel zise mititica, Pe carare-n bolti de frunze,

Dulce netezindu-mi parul. Apucând spre sat în vale,
Ah! ea spuse adevarul; Ne-om da sarutari pe cale,
Eu am râs, n-am zis nimica. Dulci ca florile ascunse.

� Hai în codrul cu verdeata, Si sosind l-al portii prag,

Und-izvoare plâng în vale, Vom vorbi-n întunecime;
Stânca sta sa se pravale Grija noastra n-aib-o nime,
In prapastia mareata. Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Acolo-n ochi de padure, Inc-o gura � si dispare...

Lânga balta cea senina Ca un stâlp eu stam în luna!
Si sub trestia cea lina Ce frumoasa, ce nebuna
Vom sedea în foi de mure. E albastra-mi, dulce floare!

................................................

Si mi-i spune-atunci povesti Si te-ai dus, dulce minune,

Si minciuni cu-a ta gurita, S-a murit iubirea noastra �
Eu pe-un fir de romanita Floare-albastra! floare-albastra!...
Voi cerca de ma iubesti. Totusi este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)