Floare albastră

Mihai Eminescu

- Iar te-ai cufundat în stele Mi-oi desface de-aur părul,

Şi în nori şi-n ceruri nalte? Să-ţi astup cu dânsul gura.
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele. De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
În zadar râuri în soare Căci va fi sub pălărie -
Grămădeşti-n a ta gândire Ş-apoi cine treabă are!
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare; Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Piramidele-nvechite
Mi-i ţinea de subsuoară,
Urcă-n cer vârful lor mare -
Te-oi ţinea de după gât.
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Astfel zise mititica,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulce netezindu-mi părul.
Dulci ca florile ascunse.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
- Hai în codrul cu verdeaţă,
Grija noastră n-aib-o nime,
Und-izvoare plâng în vale,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Acolo-n ochi de pădure,
Ce frumoasă, ce nebună
Lângă balta cea senină
E albastra-mi, dulce floare!
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Floare-albastră! floare-albastră!...
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Totuşi este trist în lume!
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,