Floare albastră, Mihai Eminescu

«Iar te-ai cufundat în stele Și de-a soarelui căldură

Și în nori și-n ceruri nalte? Voi fi roșie ca mărul,
De nu m-ai uita încalte, Mi-oi desface de-aur părul,
Sufletul vieții mele. Să-ți astup cu dânsul gura.

În zadar râuri de soare De mi-i da o sărutare,

Grămădești-n a ta gândire Nime-n lume n-a s-o știe,
Și câmpiile Asire Căci va fi sub pălărie -
Și întunecata mare; Ș-apoi cine treabă are!

Piramidele-nvechite Când prin crengi s-a fi ivit

Urcă-n cer vârful lor mare - Luna-n noaptea cea de vară,
Nu căta în depărtare Mi-i ținea de subsuoară,
Fericirea ta, iubite»! Te-oi ținea de după gât.

Astfel zise mititica, Pe cărare-n bolți de frunze,

Dulce netezindu-mi părul. Apucând spre sat în vale,
Ah! ea spuse adevărul; Ne-om da sărutări pe cale,
Eu am râs, n-am zis nimica. Dulci ca florile ascunse.

- «Hai în codrul cu verdeață, Și sosind l-al porții prag,

Und-izvoare plâng în vale, Vom vorbi-n întunecime:
Stânca stă să se prăvale Grija noastră n-aib-o nime,
În prăpastia măreață. Cui ce-i pasă că-mi ești drag»?

Acolo-n ochi de pădure, Înc-o gură și dispare...

Lângă balta cea senină Ca un stâlp eu stam în lună!
Și sub trestia cea lină Ce frumoasă, ce nebună
Vom ședea în foi de mure. E albastra-mi, dulce floare!

Și mi-i spune-atunci povești ..............

Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță Și te-ai dus, dulce minune,
Voi cerca de mă iubești. Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)