Floare albastră

Mihai Eminescu

Şi de-a soarelui căldură

- Iar te-ai cufundat în stele Voi fi roşie ca mărul,
Şi în nori şi-n ceruri nalte? Mi-oi desface de-aur părul,
De nu m-ai uita încalte, Să-ţi astup cu dânsul gura.
Sufletul vieţii mele.
De mi-i da o sărutare,
În zadar râuri în soare Nime-n lume n-a s-o ştie,
Grămădeşti-n a ta gândire Căci va fi sub pălărie -
Şi câmpiile asire Ş-apoi cine treabă are!
Şi întunecata mare;
Când prin crengi s-a fi ivit
Piramidele-nvechite Luna-n noaptea cea de vară,
Urcă-n cer vârful lor mare -
Mi-i ţinea de subsuoară,
Nu căta în depărtare
Te-oi ţinea de după gât.
Fericirea ta, iubite!
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Astfel zise mititica,
Apucând spre sat în vale,
Dulce netezindu-mi părul.
Ne-om da sărutări pe cale,
Ah! ea spuse adevărul;
Dulci ca florile ascunse.
Eu am râs, n-am zis nimica.
Şi sosind l-al porţii prag,
- Hai în codrul cu verdeaţă,
Vom vorbi-n întunecime:
Und-izvoare plâng în vale,
Grija noastră n-aib-o nime,
Stânca stă să se prăvale
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
În prăpastia măreaţă.
Înc-o gură - şi dispare...
Acolo-n ochi de pădure,
Ca un stâlp eu stam în lună!
Lângă balta cea senină
Ce frumoasă, ce nebună
Şi sub trestia cea lină
E albastra-mi, dulce floare!
Vom şedea în foi de mure.
Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Ş-a murit iubirea noastră -
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Floare-albastră! floare-albastră!...
Eu pe-un fir de romaniţă
Totuşi este trist în lume!
Voi cede mă iubeşti.