Dragostea și natura

în opera lui
Mihai Eminescu
Adam Nicoleta, clasa IX
• Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani, într-o familie numeroasă, fiind al şaptelea dintre cei
11 copii ai lui Gheorghe şi ai Ralucăi Eminovici. Eminescu termină şcoala primară cu
rezultate bune şi urmează liceul german din Cernăuţi.
• Debutează cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” (1866). Studiază, pentru o perioadă,
la Universitatea din Viena, oraşul unde o va cunoaşte pe Veronica Micle. Între timp, publică
numeroase poezii, cum ar fi „Venere şi Madonă”, sau basmul „Făt-Frumos din lacrimă”.
• În 1877, se mută la Bucureşti şi este numit redactor-şef la ziarul „Timpul”, unde va
desfăşura o activitate publicistică remarcabilă. În această perioadă, scrie „Luceafărul” şi
seria „Scrisorilor”. În 1883, apare volumul „Poezii", singurul publicat în timpul vieţii, cu o
prefaţă scrisă de Titu Maiorescu.
• Pe 15 iunie 1889, Mihai Eminescu se stinge din viaţă, în casa de sănătate a doctorului Şuţu.
În buzunarul de la haina pe care o purta în momentul morţii, se aflau, scrise de mână,
poeziile „Viaţa” şi „Stele în cer”.

2
 Poezia lui Eminescu, de fapt întrega lui operă se încadrează în romantism, Eminescu fiind
considerat ultimul mare romantic european, încheind astfel, romantismul universal.
Caracteristici ale romantismului prezente şi în opera lui Eminescu: sensibilitate, fantezie,
inspiraţia din folclor şi din trecutul istoric, construirea eroilor excepţionali, ironia satirică,
originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura şi iubirea, toate
având ca filon folclorul. Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al
naturii îşi are rezervat un loc special, prin lirismul şi melancolia poeziilor, prin aspiraţia
eului către absolut şi perfecţiune. Aceste două mari teme sunt nelipsite în operele lui
Eminescu, împletindu-se şi definind de fapt semnificaţii, sentimente, senzaţii, exprimarea
eului liric...

3
 Tema iubirii şi a naturii apare încă de la prima poezie publicată de Mihai Eminescu, „De-aş
avea...” în revista „Familia”. Evoluţia acestor două teme se împarte în două perioade ale operei
lui Eminescu, etape definite de Garabet Ibrăileanu într-una din lucrările lui critice îndreptate de
această dată asupra operei marelui poet. În prima etapă, Eminescu cântă iubirea împărtăţită,
poeziile scrise în această perioadă au o structură asemănătoare şi urmează un adevărat scenariu
(momente tandre, motivul visului etc) - “sentimentul iubirii în faza aceasta e mereu amestecat cu
sentimentul naturii. [...] natura e întotdeauna în funcţie de sentiment, şi foarte adesea expresia
stărilor de suflet. În orice caz este cadrul strict necesar al vieţii."Eul liric îşi cheamă iubita în
mijlocul naturii, care este primitoare şi ocrotitoare a iubirii celor doi – cadrul senin şi fericit.
Uneori nici nu poţi hotărâ bine dacă aceste poezii sunt imnuri închinate naturii ori iubirii.
Exemple de poezii din această perioadă: „Sara pe deal”, „Dorinţă”, „Lacul”, etc.

4
De-aş avea De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
De-aş avea şi eu o Ca şi floarea crinului,
floare Alb ca neaua sânului,
Mândră, dulce, Amalgam de-o roz-albie
răpitoare, Şi de una purpurie,
Ca şi florile din mai, Cântând vesel şi uşor,
Fiice dulce-a unui plai, Şoptind şoapte de
Plai râzând cu iarbă amor;
verde,
Ce se leagănă, se De-aş avea o porumbiţă
pierde, Cu chip alb de copiliţă,
Undoind încetişor, Copiliţă blândişoară
Şoptind şoapte de Ca o zi de primăvară,
amor; Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina,
doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de
amor.
5
 Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.
Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

6
 Publicată la 1 iunie 1885 în revista „Convorbiri literare”, poezia „Sara pe deal”, este o idilă cu
puternice note de pastel, ce reprezintă o redactare din perioada tinereţii, în care tema dragostei se
împleteşte cu cea a naturii, într-o viziune optimistă, plină de viaţă. Această concepţie, potrivit căreia
natura este un confident sau un spaţiu ocrotitor pentru om este specifică romantismului, întâlnită şi în
lirica populară. Poetul romantic e fascinat de spectacolul naturii şi găseşte asociaţii între propria viaţă şi
fenomenele acesteia. Cadrul natural este la Eminescu însufleţit, poezia realizând o alternanţă între cele
două planuri – planul exterior, plin de calm, reprezentat de tabloul înserării şi al nopţii şi planul interior,
prezentat într-o intensitate crescândă, aşteptarea iubitei şi imaginarea clipelor de extaz.

Încă din titlu (construcţie nominală) Eminescu sugerează o atmosferă liniştită, ocrotitoare, lucru realizat
prin folosirea regionalismului „sara” (Moldova) care conferă muzicalitate. Specific poeziilor
eminesciene este faptul că sentimentul este exprimat cel mai adesea nu în mod direct, de către eul liric, ci
el este preluat de cadrul natural, prin folosirea ca procedeu dominant a personificării. Sentimentul
determinat de citirea poeziei e cel de linişte, de înălţare sufletească, de pace; atmosfera este uşor
melancolică şi se realizează prin intermediul unor imagini auditive care au la bază personificarea:
„buciumul sună cu jale”, „apele plâng”. „Buciumul”, „turmele”, „streşine vechi”, „clopotul” realizează
imaginea străveche a unui timp ancorat, suspendat, simboluri ale românismului, ale vechimii, a spaţiului
original. Strofele următoare sunt descrieri mai dinamice, planul este predominant terestru, prezintă
activitatea de la sfârşitul zilei prin dominanţa imaginilor auditive. Ultimele strofe surprind mai ales
planul interior, subliniindu-se nerăbdarea îndrăgostitului prin interjecţia - „Ah”, formele de viitor ale
verbelor exprimă faptul că iubirea împărtăşită este trăită în avans, imaginată, trăirea bucuriei întâlnirii
anticipate.
7
 O, rămâi

"O, rămâi, rămâi la mine, Anii tăi se par ca clipe,

Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;
În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;
Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;
Clipe dulci se par ca veacuri."
Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.
Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

8
 Motivul florii-„De-
aş avea şi eu o
floare...”

Motivul salcâmului-
Motivul lacului-„La „Sub un salcâm,
văpaia de pe lacuri” dragă, m-aştepţi tu pe
mine.”

Motive literare

Motivul nopții-„Astfel
Motivul lunii- de noapte bogată,
„Luna pe cer trece-
Cine pe ea n-ar da
aşa sfântă şi clară” viaţa lui toată?”

Motivul stelei-
„Stelele nasc
umezi pe bolta
senină” 9
 Figuri de stil

Poezia „De-aș avea” Poezia: „Sara pe deal”

-enumerație:„..o floare/mândră, dulce,
răpitoare”
-comparație:„Ca și florile din mai”; „Gingașă
și tinerică,/Ca și floarea crinului”, „Alb ca
neaua sânului”, „Ca o zi de primăvară”
- epitet: „Fiice dulce”;„șoapte de amor”,
„Cântînd vesel și usor”
- - personificare:„Plai râzând”
-epitet:„luna sfântă și clară”, „vechiul salcâm”, „noapte
bogată”
-personificare:„buciumul sună cu jale”
-comparație:„sufletul meu arde-n iubire ca para”
-interogația retorică„Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”

Poezia: „O rămâi”
-epitet:„ochi negri și cuminți, clipe dulci”
-metafora:„anii tăi se par ca clipe”
-personificare:„ zise lin pădurea”.

10
 Concluzii

În creația lui Eminescu, slăvirea frumuseților naturii ocupă un loc întru totul
deosebit. Izvorâte din sensibilitate pură, exceptională a poetului, din melancolia
lui structurală și, deopotrivă, din nepotolita lui sete de viata, de perfecțiune, de
absolut, iubirea și dragostea de natură se îngemănează în poezia lui Eminescu,
constituind o temă unitară, care-i lărgește și-i întregește universul liric.

11
12
 A iubit nemărginit valorile vieţii, a căutat în ele granitul absolutului şi,
negăsindu-l, din amărăciune fata de faza istorică în care i-a fost dat să
trăiască, şi din durere, sfâşiere şi revoltă faţă de mărginirea fiinţei
omeneşti, a tăgăduit … Aici sta marea taină a atitudinii eminesciene.
D.Caracostea.

13
Mulțumesc pentru atenție!

14