Ne-am adunat în miez de iarnă să cinstim cu pietate memoria Luceafărului

poeziei româneşti, a celui mai strălucit meteor, care a sclipit deasupra lumii
cu două secole în urmă-Mihai Eminescu.
Azi, 15 ianuarie, în ziua de naştere a Poetului, păşim cu candela iubirii aprinsă în
sufletele noastre în cel de-al treilea mileniu al nemuririi sale. Eminescu a existat
întotdeauna el fiind steaua de Lumină poeziei şi a demnităţii noastre.
La 15 ianuarie 1850 se naşte la Botoşani-Mihai; al şaptelea din cei 11 copii al lui
Gheorghe şi Raluca Eminovici. Între anii 1865-1858 îşi petrece copilăria plină de
farmec la Ipoteşti, unde face primele două clase. A iubit mult să citească, a iubit
mult natura, care mai tîrziu este descrisă în lucrările sale.
În 1858-1860, tatăl său îl duce peste hotar, în Bucovina, la Cernăuţi. Locuieşte
la profesorul Aron Pumnul. Mihai învaţă foarte bine, dar programul milităresc
şi dorul de casă îl face să fugă la Ipoteşti. În 1860-1863 frecventează gimnaziul
la Cernăuţi:
În martie 1866 publică poezia „Floarea albastră” în revista „Familia” condusă
de Iosif Vulcan, care-i schimbă numele Eminovici în Eminescu.
Din 1877 începe etapa bucureşteană cu poeziile „La steaua” „Revedere”
„Gemenii”.
La 15 iunie 1889, la doar 39 de ani, Eminescu se stinge din viaţă fiind
înmormîntat la cimitirul Bellu.
Astăzi, vom poposi în miraculoasa şi minunata „Lume Eminescu”, fiindcă poetul
şi-a muiat pana în eternitate pentru a aşterne gînduri îngemănate cu
dumnezeirea. De două secole ne este dor de Mihai, Poetul etern. El, Geniul
îngîndurat se află azi aici lîngă noi. Prin tot ce vom spune ne vom strădui să-i
înălţăm prin cuvînt o statuie în suflet, în conştiinţă.
Pe pămîntul Daciei străbune,
Frămîntat cu lacrimi şi dureri,
Eminescu vine să ne-adune
Într-un gest al marii noastre veri.

Din veac trecut din strămoşeşti tărîne,

Din zbor fulgerător de meteor,
Spre zi de astăzi şi spre zi de mîine
Răzbate glas adînc răscolitor.
1
Poetul cîntă tînăr ca lumina,
Poetul cîntă pămîntean şi zeu,
Poetul cîntă zbuciumat şi dulce
În graiul meu, pentru poporul meu!

Am visat mereu o altă soartă

Pe acest frumos, străbun pămînt
Eminescu-i tot ce-avem mai sfînt!

Cît va arde-n candelă uleiul,

Ca un mugur viu din veac în veac,
Să păzim izvoarele şi teiul,
Că ne sunt duminică şi leac.

Cîntecul „Colind pentru Eminescu”

(pag.8.)
Să nu treziţi din somnul lui poetul,
Lăsaţi ca visul lui să-i zboare-n lume
Şi-albastre flori să-i încălzească pieptul
Şi ascultaţi ce are-a ne mai spune.
Cîntaţi-i sufletul cel plin de frămîntare
Ca, înălţîndu-se în cer, să-mi poarte visul,
Căci geniul de noi nu moare,
Iar noi trăim cît îl cîntăm pe dînsul.

De ziua lui de naştere venim cu

Pieptul deschis: „Trăiască Eminescu”

2
Afară-i iarnă. Ninge, se topeşte,
Coboară glas din glorii.
Toţi „Trăiască Eminescu ”
Poetul e al nostru pîn-la sînge!
Ah! Versul lui cum ştie-a ne strînge
Un prag de casă-omul tot cel care
O vatră are şi-o nădejde are!
Ah! Versul lui cum ştie a ne face
Graiul de pîine, sufletul-de pace
Şi-a ne-ntîlni cum ştie într-o soartă
Şi dincolo, şi dincoace de moarte!

Slăvită pomenirea-ţi
Acelui ce s-a stins la fel
Ca Puşkin, Mozart, Rafael
În tinereţea bărbăţiei.

Cîntecul „Somnoroase păsărele”

Eternă stea strălucitoare!

Luceafăr blînd nemuritor!
Nectar de vis, de dulce floare
Şi cuget frămîntat de dor.

Maestre scump, ce-n mică ţară

Vărsat-ai raze de rubin,
Ca lumea, poate,-ntîia, oară,

3
S-audă geniul român!

La poarta amintiri-ţi sfîntă

Îngenunchez şi lacrimi vărs,
Căci azi ţi-i pîngărită cinstea
Şi numele-ţi de viu e şters.

Fiind băiat păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lîngă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam,
S-aud cum apa sună-ncetişor-

Un freamăt lin trecea din ram

Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi-am mas
Blînd îngînat de –al valurilor glas.

Răsare luna mi-bate drept în faţă,

Un rai de basme văd printre pleoape,
Pe cîmp un văl de argintie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie peste ape.

Tînguiosul bucium sună,

L-ascultăm cu -atîta drag.
Pe cînd iese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag.

4
 -Codrule, codruţule
Ce mai faci, drăguţule?
Că de cînd nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
Şi de cînd m-am depărtat
Multă lume am umblat
-Ia, eu fac ce fac demult
Iarna vis-colul-as-cult,
Crengile –mi rupîndule,
Apele – astupîndu-le
Troienind cărările
Şi gonind cîntările...şi gonind cîntările...
-Şi mai fac ce fac demult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor
Umplîndu-şi cofeile,
Mi-o cîntă femeile...

Ce te legeni codrule,
Fără ploaie, fără vînt
Cu crengile la pămînt?
-Da ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea.
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vîntul dintr-o parte-
Iarna –i ici vara-i departe...

5
 Pe pămînt, aice jos,
Plînge clopote de –alarmă
Şi-un glas şopteşte tînguios
-O, mamă, dulce mamă.

Cîntecul: „O mamă”
Poezia: „De-aş avea...”
De-aş avea şi eu o floare
Mîndră dulce, răpitoare
Ca şi florile de mai
Fiice dulce a unui plai
Plai rîzînd de iarbă verde
Ce se leagănă, se pierde
Îndoind încetişor
Şoptind şoapte de amor.
De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică
Ca şi floarea crinului
Alb ca neaua sînului
Amalgam de-o rozalbie
Şi de una purpurie
Cîntînd vesel şi uşor
Şoptind şoapte de amor.
De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă
Copiliţă blîndişoară
Ca o zi de primăvară
Cît ai ţine ziulica
Iaş cînta doina doiniţa
Iaş cînta-o-ncetişor
Şoptind şoapte de amor.

La mijloc de codru des

Toate păsările ies,
Din hugeag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lîngă baltă
6
Care-n trestia înaltă
Legănîndu-se din unde
În adîncu-i se pătrunde
Şi de luncă şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de luncă şi de stele
Şi de zbori de rîndunele
Şi de chipul dragei mele.

Rege-al poeziei noastre,

Eminescu, poet sfînt,
Cînd Luceafărul răsare,
El revine pe pămînt.
Eminescu va rămîne
Ca un înger păzitor
Al frumoasei limbii române
Ca un nimb nemuritor.

De-a pururi purtăm în privire

Al mamelor noastre grai
Pe care-l numim simplu, simplu-
Eminescu Mihai.

Luăm cu noi spre departe

Iubirea de dulcele plai,
Căci noi am numit plaiul ista-
Eminescu Mihai.

7
1. Eminescu-vers de dor
Pururea răscolitor.
2. Eminescu-codru des
Plin de freamăt şi-nţeles.
3. Eminescu e un om
4. Eminescu e un pom
5. Eminescu e un dor
6. Eminescu-i un izvor
7. Eminescu e o stea
8. Eminescu –i ţara mea!
9. Eminescu e un neam!
10. Eminescu-i tot ce am !

Tu vii din dor şi suferinţă

Să –ncălzeşti acest pămînt
Avem numai o singură dorinţă,
Ea poartă numele tău sfînt: Eminescu.
Tu vii ca spadă şi psaltire,
Ce pîclă deznădejdii rump,
Avem numai o singură iubire,
Ea poartă numele tău sfînt-
Eminescu.
Ne scuturăm de somnul,
De al pieirii somn.
Tu eşti cîntării domnul
Al Limbii noastre Domn!

În fereastra dinspre mare

Stă copila cea de crai
Fundul mării, fundul mării
Fură chipul ei bălai.
Iar pescarul trece-n luntre
8
Şi în apă veşnic cată
Fundul mării, fundul mării
Ah, demult un chip mi-arată.
Spre castel vreodată ochii
N-am întors şi totuşi plîng
Fundul mării, fundul mării
Mă atrage în adînc.

La steaua care-a răsărit

I- o cale atît de lungă
Că mii de ani a trebuit
Lumii să ne-ajungă
Poate demult s-a stins în drum,
În depărtări albastre
Iar raza ei abea acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încep pe cer se suie
Era pe cît nu s-a zărit
Azi o vedem şi nu e.

Să-ţi fie atît de drag cuvîntul

Încît atunci cînd îl rosteşti,
Să crezi că însuşi Eminescu
Ascultă ce şi cum vorbeşti.

9
10