Gânduri despre Eminescu…

- material dedicat zilei de naştere a marelui poet –

întocmit de prof. Ion Dănău

R. 1 : Ianuarie 1850. Miez de iarnã şi început de an. În ziua de 15 a venit pe lume cu
dorul de eternitate şi rãstignit de timp cel cu nume pãmântesc şi românesc, Eminescu.
Acest spirit ales avea sã fie poet şi filozof-poet, înamorat de naturã şi concepte, care
privind în urmã, dar mai ales în viitor, a devenit astrul nostru dãtãtor de luminã şi
strãlucire, cãlãtor pe Pãmânt şi în stele.

R. 2 : 1856-1858 - Copilărie de farmec la Ipoteşti, alături de droaia de plozi. Familia

Eminovici, care cumpărase moşia cu 4000 de galbeni, dărâma casa bătrânească şi ridica
un conac nou. Mihăiţă era înconjurat de patru fraţi: Şerban, Niculae, Iorgu şi Ilie. Surorile
Ruxandra şi Maria au murit de copile. Dar "dulcea mama" mai naşte patru prunci, după
Mihai: Aglae, Harieta, Matei şi Vasile, ultimul încetând din viaţă la vârstă fragedă.

R. 3: Poetul crescu aproape ţărăneşte la Ipoteşti, sat sărăcăcios, asezat într-o vale
închisă dintre dealuri odată împădurite. Casa lui Eminovici era gospodărească, pridvor larg
cu trepte, odăi cu privire liberă de jur împrejur, şoproane, hambare, livadă, tei imenşi.
Fraţii mai mari ai poetului umblau călare pe moşie, el se cufunda în vreun bordei la o
babă, ori la stână, cutreiera pădurile cu o carte în mână şi doi-trei covrigi, dormea pe
malul apelor:

R.1: Fiind băiet, păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam,
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.

R. 2 : : După ce învăţase două clase acasă, severul căminar Gheorghieş îl duce în
Bucovina stăpânită atunci de Imperiul austro-ungar, la Cernăuţi. Eminovici îl puse în
gazdă în timpul claselor primare la Aron Pumnul - mare patriot ce înlesnea copiilor citirea
de cărţi româneşti şi se purta prietenos cu studenţii, cu care bătea chiar mingea.
Eminescu îl iubi în chip deosebit, îi citea cu pasiune Lepturariul cu toate ciudăţeniile lui.

R.3: Răpus de o boală îndelungată, Aron Pumnul închise ochii, spre consternarea şi jalea
şcolarilor români, prilej cu care Eminescu scrie primele sale versuri:
R.1: Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,

Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simţ naţional!

R.2 : În anul 1866 poetul trimite versuri la revista „Familia” lui Iosif Vulcan, din
Budapesta, care îl prezenta cu laude în nr. din 25 februarie/9 martie 1866, schimbându-i
şi numele în Eminescu din acela de Eminovici :

R.3: De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

R.1 : Eminescu a coborât în adâncul tuturor începuturilor ca sã ofere apoi viziuni despre
veacurile viitoare. Versurile sale turnate în tiparele dulcelui stil romantic, fiecare cuvânt
devenit incendiar pentru conştiinţa noastrã de român adevãrat, ne miscã pânã la lacrimi.

R.2 : Nu sunt lacrimi numai de nostalgie dupã vremurile apuse, sunt mãrgãritare care în
mii de faţete reflectã vraja nepãtrunsului adânc al minţii sale geniale. Citindu-l pe
Eminescu învãţãm sã iubim patria şi trecutul ei, natura plinã de farmec, geniul creator al
românului care s-a nãscut poet.

R.3: În satirele sale clocoteşte aceeaşi revoltã violentã care îl face uneori sã-şi plece
fruntea cu disperare: 

R.1: "De ce pana mea rãmâne în cernealã, mã întrebi?

De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrãmãdite între galbene file,
Iambii suitori, troheii, sãltãreţele dactile?
Dacã tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea cã am cuvinte pana chiar sã o fi rupt..."
R.2: În “Scrisoarea III” poetul aratã contrastul dintre vrednicia din trecut a poporului,
"apãrându-si sãrãcia şi nevoile şi neamul", şi decãderea societãţii contemporane trãind în
huzur şi desfrâu:

R.2: „De-aşa vremi se-nvrednicirå cronicarii şi rapsozii; 

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii... 

R.3: Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici 

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. 
Cum nu vii tu Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, 
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, 
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, 
Să dai foc la puscărie şi la casa de nebuni!”

R.1: Dragostea lui Mihai Eminescu pentru patrie se vãdeşte şi în pasiunea cu care a
cercetat comorile vechii poezii populare, înnoind-o şi ridicând-o la un înalt potenţial
artistic.

R.2: Exemplul lui ar trebui sã îndemne pe toţi poeţii şi compozitorii noştri sã se

adânceascã în acel specific, care e numai al nostru, care poartã reflexul întristãrii şi
bucuriei rândurilor de oameni ce au vieţuit pe acest pãmânt.
Topind în el motivele populare, Eminescu le-a reluat cu sufletul din veac al poetului
anonim şi cu arta poetului modern:

R.3: "Ce te legeni, codrule, 

Fãrã ploaie, fãrã vânt,
Cu crengile la pãmânt?
- De ce nu m-aş legãna,
Dacã trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l rãreşte...

Bate vântul frunza-n dungã-

Cântãretii mi-i alungã;
Bate vântul dintr-o parte-
Iarna-i ici, vara-i departe.
şi de ce sã nu mã plec
Dacã pãserile trec!
Peste vãrf de rãmurele 
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
şi norocul meu cu ele.
şi se duc pe rând, pe rând,
 Zarea lumii-ntunecând,
şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
şi mã lasã pustiit,
Vestejit şi amortit
şi cu doru-mi singurel,
De mã-ngân numai cu el!"

R.1:  : Codrul de aramă din Calin Nebunul pare crescut pe un teren vulcanic. Urieşenia
priveliştii de altă planetă, cu mult asupra puterii de adaptare a omului, trezeşte o jale
salbatică:

Naintează şi o vede lângă apa arămie,

Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşii
Şi punându-le în poala grea de florile de piatră.
Luminează luna-n ceruri ca un foc pe o mare vatră;
Colţii munţilor ce rupţi-s, uriaşe stânci de cremeni,
Ce păreţii şi-i ridică îndărădnici, suri, asemeni,
Vântul care trece-n şuier, noaptea sura şi bolnavă
Împle cu sălbătecie arămoasă acea dumbravă.

R.2: : În folclorul lui Eminescu e o complexă îmbinare de mitologie populară şi filozofie a

nimicului într-o formă ce pare lineară, dar care e de o savantă împletitură. Mai stângace
sunt doinele culese şi reparate de Alecsandri decât cele fabricate de Eminescu, pe
structură filozofică. Iată o doină eminesciană :

Codrule, Măria-ta,
Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica
Fără num-o rămurea,
Să-mi atârn armele-n ea.
Să le-atârn la capul meu,
Unde mi-oi aşterne eu,
Sub cel tei bătut de vânt
Cu floarea pîn'la pământ,
Să mă culc cu faţa-n sus,
Şi să dorm, dormire-aş dus.

R.3 : Poemul fundamental al lui Eminescu este Luceafărul, care se exprimă printr-o
formulă, ce nu poate găsi nici relaţii, nici expresii noi:
 Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi muma-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O vin ! odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

R.1 :         Nouazeci şi patru de strofe fac desigur o acţiune prea complicată pentru ca
seva să comunice peste tot cu aceeaşi putere. Unitatea se înfăptuieşte muzical. Unele
strofe tac, altele cântă, în acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un ţipăt
coral :

 
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

R. 3: Din zbuciumul acelui suflet nobil, din dorul şi patima care i-au acaparat viaţa au
ieşit stiluri nemuritoare, adevãrate epopee închinate patriei, naturii şi dragostei. Din
suferinţã s-a nãscut amorul, din sacrificiu,  dragostea de naturã, din durere, iubirea de
patrie.

R. 1: Iubindu-l pe Eminescu, ne iubim patria, istoria noastrã zbuciumatã, poporul

minunat din care facem şi noi parte. El a fost şi rãmâne, în plan literar, cel mai de seamã
purtãtor de cuvânt al neamului românesc, pentru cã opera sa este cea mai strãlucitã
sintezã a simţirii unui popor demn, harnic, generos şi prietenos pe care l-a divinizat şi
cãruia i-a dorit un mare viitor: 

"Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? 

Braţele nervoase, armã de tãrie,

La trecutu-ti mare, mare viitor!". 

R .2: Cu toate că "Vremea trece, vremea vine", totul moare şi iar se naşte, el "biet chip
de lut", a trecut pragul eternitãţii rãmânând unic. "În veci va rãmâne un strãlucitor
"Domn al nopţii" ce de peste un secol ne-a fermecat prin poezia sa, prin înãlţãtoarele ei
idei,  sentimente, prin mesajul ei de adâncã umanitate, prin sublima şi inegalabila ei
frumuseţe artisticã. Eminescu va strãluci de-a pururi. cãci el este însusi "Luceafãrul".