Dorinta

de M. Eminescu

Vino-n codru la izvorul Fruntea albă-n părul galben

Care tremură pe prund, Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Unde prispa cea de brazde Lăsând pradă gurii mele
Crengi plecate o ascund. Ale tale buze dulci...

Şi în braţele-mi întinse Vom visa un vis ferice,

Să alergi, pe piept să-mi cazi, Îngâna-ne-vor c-un cânt
Să-ţi desprind din creştet Singuratece izvoare,
vălul,
Blânda batere de vânt;
Să-l ridic de pe obraz.

Adormind de armonia
Pe genunchii mei şedea-vei,
Codrului bătut de gânduri,
Vom fi singuri-singurei,
Flori de tei deasupra noastră
Iar în păr înfiorate
Or să cadă rânduri-rânduri.
Or să-ţi cadă flori de tei.
 Dorinta
de M. Eminescu

A apărut în 1876, în revista ,,Convorbiri literare”, la Iași.

Titlul sugerează că este o poezie a dorului, a visului de iubire. Toate verbele sunt fie la viitor,
fie la conjunctiv prezent.
Începe cu o adresare directă, o invitație adresată iubitei de a evada din cotidian în natură.
Seamănă cu o epistolă, dar este o idilă, ca specie literară.
Discursul liric se derulează pe două planuri:
 unul al realității concrete, adică al naturii;
 altul al realității imaginare, adică al visului.
Cele două planuri sunt proiectate în două dimensiuni temporale distincte:
 a prezentului, în descrierea naturii;
 a viitorului, în prezentarea idilei.
În funcție de aceste elemente, distingem trei secvențe ideatice (trei părți):
 chemarea în codru, în strofa I;
 idila propriu-zisă, ritualul erotic, în strofele II, III și IV;
 somnul și visul, în strofele V și VI.

Din strofa a II-a, apar verbe de mișcare ce creează un anumit dinamism, care ar putea sugera
nerăbdarea cu care este așteptată fata de către eul poetic.
Sunt folosite multe motive literare și figuri de stil. De exemplu, un motiv important este cel al
florilor de tei, copacul atît de drag lui Eminescu.
Căderea în somn, din final, sugerează dorul de nemurire, tendința spre atingerea idealului,
spre Absolut, ceea ce nu este posibil în planul realității. Astfel, se poate afirma că există în această
poezie și elemente de meditație, nu numai de idilă și epistolă.
 Lacustra
de George Bacovia

De-atâtea nopți aud plouând,

Aud materia plânând...
Sunt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbește-un val --
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-același vremuri mă găsesc...
Și simt cum de atâta ploaie
Piloții grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,

Tot tresărind, tot așteptând...
Sunt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.
 Flori de mucigai
de Tudor Arghezii

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
 O, ramâi
de Mihai Eminescu

"O, rămâi, rămâi la mine, În a apei strălucire

Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;
În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;
Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;
Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
Întinzând piciorul gol
Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."
Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.
Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?