”Numai poetul” de Mihai Eminescu Să doarmă somn de îngeri pe sînul alb de Sau ca lira sfărâmată,

Lumea toată-i trecătoare, flori, Ce răsgeme-ngrozitor,

Oamenii se trec şi mor Sublim însă e cîntul cînd ţipă şi ia-n goană Când o mână îngheţată
Ca şi miile de unde, Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă, Rumpe coardele-n fior,
Ca un suflet le pătrunde, Şi spumegă ca furii şi urlă-ngrozitor. Astfel mâna-ţi tremurândă
Treierând necontenit Bate-un cântec mort şi viu,
Astfel îţi e cîntarea, bătrîne Heliade, Ca furtuna descrescândă
Sânul mării infinit.
Cum curge profeţia unei Ieremiade, Care muge a pustiu.
Numai poetul,
Cum se răzbun-un vifor zburînd din nor in
Ca păsări ce zboară nor. Eşti tu nota rătăcită
Deasupra valurilor, Ruga-m-aş la Erato să cînt ca Tine, barde, Din cântarea sferelor,
Trece peste nemărginirea timpurilui: De nu în viaţa-mi toată, dar cîntecu-mi de Ce eternă, nefinită
În ramurile gândului, moarte Îngerii o cântă-n cor?
În sfintele lunci, Să fie ca „Blestemu“-Ţi… să-l cînt, apoi să Eşti fiinţa-armonioasă
Unde păsări ca el mor. Ce-o gândi un serafin,
Se-ntrec în cântări. Când pe lira-i tânguioasă
Mâna cântecul divin?

Ah, ca visul ce se-mbină

”La Heliade” de Mihai Eminescu ”La o artistă” de Mihai Eminescu
Ca a nopţii poezie, Palid, lin. încetişor,
De mi-ar permite-Apolon s-aleg dintre
cunune, Cu-ntunericul talar, Cu o rază de lumină
Când se-mbină, se-mlădie Ce-arde geana ochilor;
Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpînde,
june, C-un glas tainic, lin, amar, Tu cântare întrupată!
Ci falnica cunună a bardului bătrîn; Tu cântare întrupată! De-al aplauzelor flor
Eu n-aş alege lira vibrîndă de iubire, De-al aplauzelor flor, Dispărând divinizată,
Apărând divinizată, Răpişi sufletu-mi în dor.
Ci ceea care falnic îmi cîntă de mărire,
Cu focul albei Veste aprinde al meu sîn. Răpişi sufletu-mi în dor.

Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele uşoare, Ca zefirii ce adie

Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare,
De bucle-ncungiurată, blondine, undoind,
Plăcută-i a ghirlandă — sublimă însă este
Cununa cea de laur, ce sîntă se-mpleteşte
Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.
Ca visul e cîntarea ce-o-ntoană Eol dulce,
Cînd silfele vin jalnic prin lilii să se culce,
Cânturi dulci ca un fior,
Când prin flori de iasomie
Îşi sting sufletele lor.
Astfel notele murinde
Blânde, palide, încet,
Zbor sub mâna-ţi tremurânde,
Ca dulci gânduri de poet.
Arta poetică (ars poetică) este opera literară care exprimă crezul poetic, scriitorul prezintă rolul
poetului în societate și menirea poeziei folosind diferite mijloace artistice, ne oferă date despre cum
se creează poezia și este o specie a genului liric, în versuri.
Artele poetice sunt de două tipuri:
 arte poetice clasice – care definesc cum este poezia;
 arte poetice moderne – care definesc care este relația poet-creație-lume.
Limbajul poetic este redat prin expresivitate, ambiguitate și reflexivitate.
 Expresivitatea – reprezintă utilizarea figurilor de stil care au menirea de a înfrumuseța textul;
 Ambiguitatea – reprezintă cuvinte cheie, cu anumită sugestie (simboluri);
 Reflexivitatea – este dată de folosirea persoanei I.
Trăsăturile caracteristice ale artei poetice sunt:
 prezintă procesul de creație, de naștere a poeziei;
 prezintă rolul poetului și a poeziei în societate;
 estetica urâtului.
Autori care au scris arte poetice în literatura română:
 Tudor Arghezi;
 Lucian Blaga;
 Ion Barbu;
 Nichita Stănescu;
 M.Eminescu; etc.
Redactarea unui text de argumentare a unei opere de apartenență la arta poetică:
Se formulează ipoteza, se prezintă definiția artei poetice, apoi câteva date despre autorul artei poetice
și se identifică mijloacele poetice folosite.În primul argument se prezintă ipostaza de creator a eului
liric, semnificația titlului, tema operei, motivele literare. Se dau exemple de secvențe artistice din
text.În al doilea argument se prezintă structura poeziei, se arată rolul poetului și crezul poetic al
acestuia referitor la creația saLa final se formulează concluzia prin reluarea ipotezei și a datelor
prezentate în cele două argumente care justifică faptul că opera respectivă este o artă poetică.