Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu
funtă,
Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă, Dacă pleci să culegi,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!
- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o, Şi eşti umed şi plăpând:
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.
- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l stins, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.
* Pete are fel de fel;
Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.
Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.
În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.
De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.
Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
- Rigă spân, de la sân, - Plângi, preacuminte Enigel!
Mulţumesc Dumitale. Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Eu mă duc să culeg Lumina iute cum să-i placă?
Fragii fragezi, mai la vale. El se desface uşurel
De Enigel,
-Enigel, Enigel, De partea umbrei moi, să treacă...
Scade noaptea, ies lumine,
Dar soarele, aprins inel,
Începi, rogu-te, cu mine. Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
-Te-aş culege, rigă blând... Se oglindi în pielea-i cheală.
Zorile încep să joace
Şi sucul dulce înăcreşte!
Teamă mi-e, te frângi curând, Ascunsa-i inimă plesneşte,
Lasă. - Aşteaptă de te coace. Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
-Să mă coc, Enigel, Mustesc din funduri de blestem;
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel, Că-i greu mult soare să îndure
Mă despart. E roşu, mare, Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Lasă-l, uită-l, Enigel, Decât la om, fiară bătrână,
În somn fraged şi răcoare. Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,
- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem Ca la nebunul rigă Crypto,
Vorba-n inimă-ai înfipt-o! Ce focul inima i-a fript-o,
Eu de umbră mult mă tem, De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept, Cu Laurul-Balaurul,
Din umbra deasă, desfăcută, Să toarne-n lume aurul,
Mă-nchin la soarele-nţelept. Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
La lămpi de gheaţă, supt zăpezi, Să-i ţïe de împărăteasă.
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini
verzi
De aur, visu-i cercetează.
Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.
La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă...
Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.
1
 Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu

Modernismul este o orientare literară iniţiată în literatura română de E. Lovinescu în perioada

interbelică, a cărui doctrină porneşte de la ideea că există un spirit al veacului care impune procesul de
sincronizare a literaturii române cu literatura europeană (principiul sincronismului). În genul liric,
principala inovaţie pe care modernismul o aduce la nivelul conţinutului este poezia de idei. În centrul
oricărei poezii moderniste este o metaforă-simbol, de înţelegerea căreia depinde descifrarea întregului
text. Noul model poetic este bazat pe accente afective, iar sintaxa poetică recurge la tehnica
ingambamentului şi la versul liber. Specific modernismului este, de asemenea, puternicul subiectivism,
care reiese din viziunea asupra lumii, ce are drept repere un univers existenţial modern, cu simboluri
cultural-filosofice şi ştiinţifice. Apar influenţe expresioniste, poezia devine ermetică, iar emoţia este
intelectualizată.
În acest context literar, Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, este o apariție
interesantă, deoarece opera sa este o îmbinare de elemente parnasiene, baladic-orientale şi ermetice,
organizate, după cum observa criticul literar Tudor Vianu, în trei etape de creaţie. Prima, cea
parnasiană, cuprinde poezii considerate de autor „exerciții de digitație”, precum „Lava”, „Munţii”,
„Copacul”, „Umanizare”, ce descriu peisaje mineralizate, evocă zeităţi mitologice sau surprind anumite
procese de conştiinţă, într-o perfecțiune formală a versurilor. Etapa baladic-orientală cuprinde poezii cu
un caracter narativ sau descriptiv care evocă o lume de inspiraţie autohtonă sau orientală, precum: „După
melci”, „Riga Crypto şi lapona Enigel”, „Domnişoara Hus”, „Isarlâk” etc. Ultima etapă, ermetică, se
caracterizează prin tendința de maximă esențializare și intelectualizare și este reprezentată de poezii
precum: „Oul dogmatic”, „Timbru”, „Joc secund” etc.
Poezia a fost publicată în anul 1924, în „Revista română”, apoi a fost inclusă în volumul „Joc
secund” din 1930 și aparține perioadei interbelice, curentului literar modernismul, susţinut de criticul
Eugen Lovinescu, pentru că încalcă anumite convenţii specifice genurilor şi speciilor literare(balada
preia o formulă specifică epicului în proză, aceea de povestire în ramă, întâlnită în volumul de povești
„O mie și una de nopți” și în „Decameronul” lui Boccaccio, „ Hanu Ancuței” de M. Sadoveanu,dar
păstrează resursele filonului liric); ambiguitatea,poate fi citită, la un prim nivel, ca o legendă despre
naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar, la un alt nivel de interpretare, este o alegorie pe tema omului
superior, diferit de omul comun, un „Luceafăr întors”, întrucât evidenţiază incompatibilitatea dintre două
lumi care încearcă să comunice şi să se împlinească, la fel ca în poemul eminescian.
Balada a fost interpretată de criticul Nicolae Manolescu ca un „Luceafăr întors”, în sensul că în
„Luceafărul” omul superior este luceafărul-Hyperion (personaj masculin), iar în baladă-este lapona
(personaj feminin).Textul exprimă viziunea lui Ion Barbu despre condiţia omului care este incapabil
să-şi depăşească limitele, reprezentat de rigă. În timp ce Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere,
Crypto rămâne în lumea lui întunecată, orice relaţie de comunicare, de dragoste, între cei doi fiind
imposibilă.
    Tema baladei este a unei iubiri eşuate, imposibile, dar şi opoziţia dintre materie( rigă) şi
spirit( Enigel), aspirația spre cunoaștere a omului. Motivele poetice sunt: atracţia spre soare a laponei,
visul, sufletul-fântână, oglindirea, nunta, soarele, noaptea etc. Soarele semnifică astrul cunoaşterii, astrul
tutelar al vieţii, dar numai pentru laponă, căci pentru riga înseamnă moarte.Sufletul-fântână, în care se
oglindeşte însuşi soarele, asigură eternitatea spiritului, nemurirea.
O idee poetică relevantă pentru tema textului este realizată prin intermediul antitezei, care
evidențiază portretele membrilor cuplului. Numele Crypto, „inimă ascunsă", sugerează apartenenţa la
familia ciupercilor şi postura de rege al făpturilor inferioare, din regnul vegetal. Numele Enigel are
sonoritate nordică şi susţine originea ei, de la pol şi trimite probabil la semnificaţia din limba suedeză
„înger" (din latinescul „angelus"); lapona îşi conduce turmele de reni spre sud, este stăpâna regnului
animal, reprezentând ipostaza umană, cea mai evoluată a regnului (omul -„fiară bătrână"). Riga Crypto
este craiul bureţilor, căruia dragostea pentru Enigel, „laponă mică, liniştită", îi este fatală. Singura lor
asemănare este statutul superior în interiorul propriei lumi.
Spaţiul definitoriu al existenţei, pentru Crypto, este umezeala perpetuă: „în pat de râu şi humă unsă",
spaţiu impur al amestecului elementelor primordiale, apa şi pământul, în timp ce lapona vine „din ţări de
gheaţă urgisită", spaţiu rece, ceea ce explică aspiraţia ei spre soare şi lumină, dar şi mişcarea de trans-

2
humanță, popasul în ţinutul rigăi: „Prin aer ud, tot mai la sud, / Ea poposi pe muşchiul crud/ La Crypto,
mirele poienii". El este bârfit şi ocărăt de supuşi, pentru că e „sterp", „nărăvaş" şi „nu voia să
înflorească", în timp ce ea îşi recunoaşte statutul de fiinţă solară: „Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin
la soarele-nţelept".
O altă idee poetică semnificativă surprinde comunicarea dintre cei doi protagoniști, care se
realizează în plan oniric, riga rostind descântecul prin care încearcă s-o convingă de trei ori pe Enigel
de valorile lumii lui vegetale. Povestea propriu-zisă, fantastică, se desfăşoară în visul fetei, ca în
Luceafărul, dar rolurile sunt inversate. În prima chemare-descântec, cu rezonanţe de incantaţie magică,
Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă şi cu „fragi ",elemente ale existenţei sale vegetative, dar care aici
capătă conotaţii erotice. Darul lui este refuzat categoric de Enigel. Refuzul laponei îl pune într-o situaţie
dilematică, dar opţiunea lui e fermă şi merge până la sacrificiul de sine, în a doua chemare: „Enigel,
Enigel/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi,/ începi, rogu-te, cu mine".
Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, ce se întoarce
în mod brutal asupra celui care l-a rostit şi-l distruge. Făptura firavă e distrusă de propriul vis, cade
victimă neputinţei şi îndrăznelii de a-şi depăşi limitele. Atributele luminii au efect distrugător asupra lui
Crypto. Oglindirea ritualică produce degradarea: „De zece ori, fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i chială".
Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să nuntească cu ipostaze
degradate ale propriului regn: „Cu măsălariţa-mireasă,/ Să-i ţie de împărăteasă". Încercarea fiinţei
inferioare de a-şi depăşi limitele este pedepsită cu nebunia.
Un element de compoziție semnificativ pentru text este titlul, alcătuit din numele celor două
fiinţe din lumi opuse: riga (rege) Crypto (ascuns) şi lapona (locuitoare a ţării gheţurilor), Enigel (nume cu
rezonanţă nordică, „angel”, „înger”),indicând o temă a dragostei imposibile, interzise, deoarece, un
personaj face parte din lumea izolată, retrasă a pădurilor, fiind rege al ciupercilor, celălalt-o fiinţă care
aspiră să-şi depăşească limitele.
Element paratextual cu rol anticipator, titlul face trimitere la membrii unui cuplu de îndrăgostiți,
asemenea celor din literatura universală (Romeo și Julieta, Daphnis și Chloe, Antoniu și Cleopatra). În
textul barbian, numele celor două personaje desemnează două ființe antagonice: cea feminină este o ființă
umană plecată în căutarea cunoașterii, iar cea masculină – o ciupercă ce tinde la ceva mai presus de
condiția sa și va fi pedepsită pentru asta.
     Un alt element de compoziție se referă la relaţiile de opoziţie și de simetrie existente în text.
Relația de opoziție, evidentă chiar din titlu se distribuie pe trei direcţii: nonuman-uman, masculin-
feminin, regal-comun. Lumea vegetală (riga) întâlneşte lumea umană (lapona), în două ipostaze
individualizate sexual şi cu statut social opus (el-rege; ea-o fiinţă obişnuită). Altă opoziţie: soare-umbră,
evidenţiază raportarea diferită a protagoniştilor la cunoaştere.Crypto trăieşte în spaţiu umed, rece,
umbros, pe când Enigel părăseşte Nordul îngheţat spre a se duce spre miazăzi, spre soare.
Relaţia de simetrie se remarcă la nivelul deschiderii textului, când se evocă două nunţi: la început,
cea umană (la finele căreia se cântă povestea tristă, legendară a lui Crypto şi a lui Enigel) şi cea vegetală,
a plantelor otrăvitoare, la sfârşit, în epilog.Ele intercalează istoria unei nunţi ratate, imposibile. Simetria
are menirea de a dezvălui legea potrivit căreia nuntirea se poate realiza numai între cei care au acelaşi
statut ontologic. O altă relaţie de simetrie vizează raportarea eroilor la soare: în timp ce pentru rigă,
astrul vieţii înseamnă moarte, pentru Enigel, înseamnă înţelepciune(simetria- raportarea la soare conduce
la o opoziţie).
O componentă a imaginarului poetic este visul, plan ce mediază între lumi opuse (Enigel vorbeşte în
somn cu riga). O altă este cercul în două ipostaze: roata şi inelul.„Roata albă” este metafora cunoaşterii,
înscrisă în spiritul şi în destinul uman; inelul este imaginea sub care percepe Crypto soarele. Nunta este
un element de recurenţă care se evidenţiază la nivelul construcţiei simetrice, în ipostaze diferite: uman,
vegetal.
Incipitul identificat cu prologul este formula de adresare folosită de nuntaşul care încearcă să
convingă menestrelul( trubadurul) să cânte povestea tristă, neîmplinită a regelui Crypto şi a laponei
Enigel. Cântăreţul se hotărăşte cu greu să divulge taina celor doi şi o face, „la spartul nunţii în cămară”.
Portretul menestrelului - poet este fixat prin trei epitete: „trist”, „mai aburit ca vinul vechi, „mult
îndărătnic", iar invocaţia este repetată de trei ori, ceea ce determină ruperea lui de lumea cotidiană,
intrarea în starea de graţie necesară zicerii acelui „cântec larg".
Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al soarelui
(absolutul), al nunţii şi al oglinzii. Drumul spre sud al laponei are semnificaţia unui drum iniţiatic, iar
popasul în ţinutul rigăi este o probă, trecută prin respingerea nunţii pe o treaptă inferioară.

3
 În concluzie, „Riga Crypto şi lapona Enigel” este o baladă alegorică barbiană ce impresionează prin
fondul de idei şi prin originalitate. Opera lui Ion Barbu este un poem pe tema condiției umane conturate
printr-o antiteză romantică între spirit și materie, căreia i se asociază motive precum căutarea,
transhumanța, aspirația către lumină și imposibilitatea indivizilor de a-și depăși propria lume.