„Riga Crypto și lapona Enigel”

(baladă)
de Ion Barbu
-text poetic modernist (interbelic)-

Menestrel trist, mai aburit Pe trei covoare de răcoare

Ca vinul vechi ciocnit la nuntă, Lin adormi, torcând verdeaţă,
De cuscrul mare dăruit Când lângă sân, un rigă spân,
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă, Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie cu dulceaţă:
Mult-îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă, - Enigel, Enigel,
Zi-mi de lapona Enigel Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Şi Crypto, regele-ciupearcă! Uite fragi, ţie dragi;
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o, - Rigă spân, de la sân,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş, Mulţumesc dumitale.
Cu Enigel şi riga Crypto. Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.
- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară; -Enigel, Enigel,
Azi zi-mi-l stins, încetinel, Scade noaptea, ies lumine,
La spartul nunţii, în cămară. Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.
*
Des cercetat de pădureţi -Te-aş culege, rigă blând...
În pat de râu şi-n humă unsă, Zorile încep să joace
Împărăţea peste bureţi Şi eşti umed şi plăpând:
Crai Crypto, inimă ascunsă, Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. Aşteaptă de te coace.
La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii -Să mă coc, Enigel,
De-o vrăjitoare mânătarcă, Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
De la fântâna tinereţii. Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Şi răi ghioci şi toporaşi Pete are fel de fel;
Din gropi ieşeau să-l ocărască, Lasă-l, uită-l, Enigel,
Sterp îl făceau şi nărăvaş, În somn fraged şi răcoare.
Că nu voia să înflorească.
- Rigă Crypto, rigă Crypto,
În ţări de gheaţă urgisită, Ca o lamă de blestem
Pe-acelaşi timp trăia cu el, Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Laponă mică, liniştită, Eu de umbră mult mă tem,
Cu piei, pre nume Enigel.
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
De la iernat la păşunat, Şi ursul alb mi-e vărul drept,
În noul an, să-şi ducă renii, Din umbra deasă, desfăcută,
Prin aer ud, tot mai la sud, Mă-nchin la soarele-nţelept.
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii. La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump, cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.
Mă-nchin la soarele-nţelept, Şi sucul dulce înăcreşte!
Că sufletu-i fântână-n piept, Ascunsa-i inimă plesneşte;
Şi roata albă mi-e stăpână, Spre zece vii peceţi de semn,
Ce zace-n sufletul-fântână. Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;
La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte Că-i greu mult soare să îndure
Şi somn e carnea, se dezumflă, Ciupearcă crudă de pădure,
Dar vânt şi umbră iar o umflă... Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Frumos vorbi şi subţirel Iar la făptură mai firavă
Lapona dreaptă, Enigel, Pahar e gândul, cu otravă-
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta Ca la nebunul rigă Crypto,
Zvârlit în sus, ca un inel. Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
- Plângi, preacuminte Enigel! Cu altă faţă, mai crăiască:
Lui Crypto, regele-ciupearcă,
Lumina iute cum să-i placă? Cu Laurul-Balaurul,
El se desface uşurel Să toarne-n lume aurul,
De Enigel, Să-l toace, gol la drum să iasă,
De partea umbrei moi, să treacă... Cu măselariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.
Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el; (vol. „Joc secund”, 1930)
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Ion Barbu ilustrează în literatura română conceptul modern de poezie pură, o lirică esențializată, a ideilor.
Publicată în 1924, integrată apoi în volumul „Joc secund” (1930), balada „Riga Crypto și lapona Enigel” face parte
din a doua etapă de creație barbiană, numită baladic-orientală, și anunță dezvoltarea ulterioară a poeziei sale spre
ermetism.
„Riga Crypto și lapona Enigel” este subintitulată „Baladă”, începe ca un cântec bătrânesc de nuntă, dar se
dezvoltă în viziunea modernă, ca un amplu poem alegoric și de cunoaștere, o poveste de iubire din lumea vegetală.
Autorul păstrează din specia tradițională schema epică și personajele antagonice. Evenimentele narate sunt de natură
fantastică (dialogul în vis dintre rigă și laponă) și alegorică.
Poemul se încadrează în modernismul interbelic prin interiorizarea emoției, imaginar poetic inedit, ambiguitate,
metafore surprinzătoare și cuvinte cu sonorități neobișnuite, înnoiri prozodice.
Poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” impune o viziune modernă. Interpretarea dată de însuși Ion Barbu
poemului- „un Luceafăr întors” relevă asemănarea cu problematica capodoperei lui Mihai Eminescu.
Tema poeziei este iubirea ca modalitate de cunoaștere a lumii. Fiind „un Luceafăr întors”, poemul prezintă
drama cunoașterii și a incompatibilității dintre două lumi (regnuri).
Titlul baladei trimite cu gândul la marile povești de dragoste din literatura universală precum „Romeo și Julieta ”
sau „Tristan și Isolda ”. Denumirea arhaică pentru rege, „riga”, este însoțită de numele Crypto, care sugerează făptura
sa criptică, încifrată, „inimă ascunsă”, dar trimite în același timp la „criptogame”-ciuperci. Numele cu sonoritate
nordică Enigel sugerează originea laponei (de la pol) și trimite probabil la semnificația cuvântului din limba suedeză
ängel, „înger”, care provine din latinescul „angelus”.
La nivel formal, poezia este alcătuită din două părți; fiecare dintre ele face referire la câte o nuntă; tehnica de
compoziție este povestirea în povestire. Rama prezintă o nuntă împlinită, aparținând planului real; povestirea
propriu-zisă dezvoltă însă o nuntă inițiatică, aparținând planului imaginar și eșuată în incompatibilitate.
Primele patru strofe constituie rama viitoarei povești și reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntașul fruntaș”.
Menestrelul e îmbiat să zică „încetinel” „un cântec larg” despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali, reprezentanți
a două regnuri distincte, Enigel și Crypto.
Partea a doua prezintă idila neîmplinită dintre Enigel și riga Crypto. Nunta povestită cuprinde mai multe tablouri
poetice: portretul și împărăția rigăi Crypto (strofele 5-7), portretul, locurile natale și oprirea din drum a laponei Enigel
(strofele 8,9) , întâlnirea dintre cei doi (strofa 10), cele trei chemări ale rigăi și primele două refuzuri ale laponei
(strofele 11-15), răspunsul laponei și refuzul categoric cu relevarea relației dintre simbolul solar și propria condiție
(strofele 16-20), încheierea întâlnirii (strofele 21,22), pedepsirea rigăi în finalul baladei (strofele23-27). Modurile de
expunere sunt, în ordine: descrierea, dialogul și narațiunea.
În expozițiune sunt prezentate în antiteză portretele membrilor cuplului și locurile lor natale, iar deosebilire dintre
ei generează intriga.
Riga Crypto, „inimă ascunsă ”, este craiul bureților, căruia dragostea pentru Enigel „laponă mică, liniștită ”, îi este
fatală. Sigura lor asemănare este statutul superior în interiorul propriei lumi: el este rigă dintr-un regn inferior, iar
păstorița care își conduce turmele de reni spre sud este o stăpână a regnului animal, în ipostaza de ființă rațională,
omul- „fiară bătrână”.
Spațiul definitoriu al existenței lui Crypto este umezeala perpetuă și impură: „În pat de râu și humă unsă”, în
timp ce lapona vine „din țări de gheață urgisită”, spațiu rece, ceea ce explică aspirația ei spre soare și lumină, dar și
mișcarea de transhumanță care creează ocazia pentru popasul în ținutul rigăi: „În noul an, să-și ducă renii/Prin aer ud,
tot mai la sud,/Ea poposi pe mușchiul crud/La Crypto, mirele poienii”.
Membrii cuplului fac parte din regnuri diferite și, de aceea, nu pot comunica în plan real. Întâlnirea lor se
realizează în visul fetei, la fel ca în „Luceafărul”. Riga este cel care rostește de trei ori descântecul de dragoste și, de
tot atâtea ori, lapona îl respinge. Povestea propriu-zisă se dovedește a fi fantastică, ca și în poemul eminescian, doar că
rolurile sunt inversate.
În prima chemare-descântec, Crypto își îmbie aleasa cu „dulceață” și cu „fragi”, elemente ale existenței sale.
Darul lui este refuzat categoric de Enigel: „Eu mă duc să culeg/Fragii fragezi mai la vale”.
Al doilea refuz este susținut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând” , „plăpând”, necopt- „Lasă. Așteaptă
de te coace”. Opoziția „copt”- „necopt”, reluată în al treilea refuz prin antiteza soare-umbră, pune în evidență
incompatibilitatea lor. Imginii de fragilitate a lui Crypto, lapona îi opune aspirația ei spre absolut („Mă-nchin la
soarele-nțelept”), cu toate că tentația iubirii este copleșitoare: „Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tem”.
Soarele este simbolul existenței spirituale, al împlinirii umane, în antiteză cu „umbra”, simbol al unei existențe
instinctuale, sterile.
Lapona refuză descântecul rigăi, deși regretă și plânge. Descântecul se întoarce în mod brutal asupra celui care
l-a rostit și-l distruge. Făptura firavă este nimicită de propriul vis, cade victimă neputinței și îndrăznelii de a-și depăși
limitele.
Finalul este trist, Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să rămână alături de făpturi
asemenea lui „Laurul-Balaurul” și ”măsălărița-mireasă”.
Soarele, simbolul spiritului, imginat în poem prin metaforele „roata albă”(perfecțiunea geometrică) și „aprins
inel”(simbolul nunții), este în antiteză cu „umbra”. Metafora „sufletul-fântână” sugerează puritatea, setea de
cunoaștere, veșnicia, și este în antiteză cu „carnea” (trupul, instinctele). Spiritul și sufletul sunt atribute ale ființei
raționale, înțelepte: „Că sufletul nu e fântână/Decât la om, fiară bătrână”.
Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al soarelui (absolutul), al nunții
și al oglinzii.
Drumul spre sud al laponei este inițiatic, iar popasul în ținutul rigăi- o probă trecută prin respingerea nunții cu
cineva aflat pe o treaptă inferioară. Există trei trepte ale inițierii: cercul Venerei (iubirea/ființa instinctuală – Crypto),
cercul lui Mercur (cunoaşterea rațională – Enigel); Soare (cunoaşterea absolută).
Sub raport stilistic, prezența inversiunilor („mult îndăratnic”, „zice-l-aș”) și a vocativelor în prima parte a
baladei evidențiază oralitatea textului. În portretizarea celor două personaje simbolice sunt utilizate epitetul și antiteza:
Crypto este „sterp și nărăvaș”, „rigă spân”; lapona e „mică, liniștită” și „prea-cuminte”. Ambiguitatea este produsă
de metaforele insolite: „Că sufletul nu e fântână/Decât la om, fiară bătrână,/Iar la făptură mai firavă/Pahar e gândul,
cu otravă”.
Din punct de vedere prozodic, se remarcă strofele inegale, măsura variabilă a versurilor, care au între cinci și
nouă silabe, rima variabilă, ca o combinație între monorimă, rimă încrucișată și îmbrățișată.
În esență, balada prezintă natura duală a ființei umane, într-o manieră alegorică, iar măștile lirice reliefează
oscilația permanentă între instinctual și rațional, între dionisiac și apolinic.