Dimensiunea religioasă a existenței

Începand cu secolul al XVII-lea, limba slavonă, limba oficierii serviciului divin în

biserică, începe să fie înlocuită treptat cu limba română. În această perioadă, s-au tradus și s-au
tipărit cărți religioase de care aveau nevoie toți credincioșii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii
explicate) și pravilele (corpuri de legi) care au contribuit la unificarea limbii române.
Diaconului Coresi i se datorează cele dintâi tipărituri în limba română: „Întrebare
creștinească” (cunoscută sub numele de „Catehism”), apărută în 1559, „Tetraevanghel”,
„Liturghier” și „Psaltire”.
Mitropolitul Varlaam a contribuit la emanciparea limbii române prin tipărirea lucrării
„Cazania” în 1643, intitulată „Carte românească de învățătură”.
Mitropolitul Dosoftei este considerat primul nostru poet. El a tipărit numeroase
traduceri, îmbogățind literatura religioasă nu numai cu cele mai populare carti de lectură în acest
domeniu („Psaltirea în versuri” (1673), „Viețile sfinților”), dar și cu texte de ritual, de slujbă
bisericească, pe care le-a publicat, pentru prima oară, în limba română.
Mitropolitul Antim Ivireanul marchează începuturile oratoriei românești prin predicile
sale numite „Didahii” (în numar de 28, la care se mai adaugă 7, ocazionale, scrise între 1709 și
1716) care sunt construite după un plan riguros. Ele se deschid cu o introducere în subiect, care
se continuă cu un exordiu (enunțarea sumară a conținutului), urmat de o tratare (plină de tâlcuri
alegorice) și finalizat printr-o încheiere.
Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existența, dar și concepția celor care au scris
în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de Dumnezeu, după cum
mărturisește și Miron Costin: „Orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este
orânduit, a-l clăti nime nu poate”.