Stilul beletristic

1. cel mai variat, mai complex, deschis celorlalte

- greu de descris - mari variaţii în timp, după gen, şcoală, individualitate

2.situaţia de comunicare
- Emiţătorul – rol important, bine individualizat (subiectivitate);
- Receptorul - larg; în genere educat.

Funcţiile limbajului:
- poetică - organizare a mesajului, centrare asupra sa (plăcerea estetică)
- expresivă - exprimarea subiectivităţii;
- referenţială - mimată şi mediată

3. Subtipuri
- Limbajul poeziei / al prozei(variaţie foarte mare - în funcţie de genuri, curente,
şcoli, personalităţi)

Limbajul poetic

Diferite viziuni asupra poeziei - care pun în centru una sau alta dintre trăsăturile ei
(eventual minimalizând sau negând alte trăsături):
- lirismul
- organizarea formală
- capacitatea imaginativă
- limbajul esenţializat
- limbajul inovator
- limbajul solemn

Ambiguitatea
- multiplicarea lecturilor
- complexitatea textului
- lipsa „tezei”, a rigidităţii, a persuasiunii

Metafora poetică
- analogie: raport nou, viziune inedită
- inovatoare, complexă, condensează interpretări multiple
- nu implică doar nivelul cuvântului
- se poate explica doar în context

A. Figurile de construcţie

1. repetiţia anaforică
Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit. (Din străinătate)

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,

De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu (Amorul unei marmure)
 2. chiasmul
- inversarea schemei sintactice – chiasmul clasic
- paralelism cu termenii inversaţi – chiasmul simplu
- inversarea schemei sintactice + inversarea termenilor – chiasm complicat
Luna umbrei, umbra lunei / Se amestec, se-nfăşoară (Postume)

Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

Femeie între stele şi stea între femei (Din valurile vremii)

Să faci din viaţa mea un vis

Din visul meu o viaţă (S-a dus amorul)

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis (Despărţire)

Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte. (Luceafărul)

3. Refrenul –forma supremă a simetriei şi muzicalităţii în text – pentru că este cea mai
extinsă
- structuri sintactice care revin
- paralelisme care dau naştere refrenului

- Şi dacă
- tricolon cu fiecare element constitutiv repetat în mod aproape identic
- paralelismul se continuă în identitatea schemei sintactice a fiecărei strofe-frază
- fiecare dintre cele trei fraze repetă o succesiune identică de propoziţii
- creează în întregul text un automatism care decurge din repetarea modelului
sintactic,
- putând fi apropiat ca formă de structura refrenului

ŞI DACĂ...

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

-Dintre sute de catarge

- aceeaşi schemă compoziţională, cu deosebirea că este construită pe baza unui
bicolon perfect:

Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,
 Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare,

Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nnece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul

Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Ne-nţeles rămâne gândul

Ce-ţi străbate cânturile,
Sboară vecinic, îngânându-l
Valurile, vânturile.

paralelismul binar urmează acelaşi model sintactic al frazei până la ultimul vers
- care are funcţia de refren
- şi care juxtapune cele două simboluri înr-un nou paralelism inversat

B. Figurile semantice
epitet
metonimie
personificare
comparaţie
metaforă
- propriu-zisă
- personificatoare
- sinestezică
oximoron

Epitetul
tipuri de epitet

sfere semantice
- epitete ornante / generalizatoare: alb, blând, dulce, gingaş, uşor
- epitete cromatice: alb, argintiu / negru în contraste, dar şi o coloristică având funcţia
de ornament: trandafiri roşii, plete de argint (metaforic) (La Heliade), (Frumoasă-i): boltă
de-azur, verde covor, fluturi albaştri

particularități morfosintactice
- epitet gerunzial:inime râzânde / suspinânde, notele tremurânde, lebăda murindă,
durerea lor mugindă, turbarea lor fugindă, furtuna descrescândă, vibrânda clopotelor jale
- epitet apoziţional: visele copile, fruntea copilă, cugetările regine (Epigonii), lumina ta
fecioară (Scrisoarea I – trece în ultima perioadă)
- epitet multiplu – lanţ – în perioada figuraţiei romantice
- dă impresia unei imagistici abuzive

ex.
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
(La mormântul lui Aron Pumnul)

De-aş avea şi eu o floare

 Mândră, dulce, răpitoare (De-aş avea)

În preajma minţii voastre ucisă de orgie

Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie
Şi seacă de amor (Junii corupţi)

- epitetul-propoziţie
- epitetului adjectival i se substituie propoziţia relativă cu funcţie de epitet

ex.
ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot (Călin)
[Gânduri] Ce-au cuprins tot universul (Scrisoarea I)

intersecţia cu alte figuri

- asocierile contrastive
- oximoron

ex.
Ele sar în bulgări fluizi (Călin)

Iar inima-i se împle

De un farmec dureros (Povestea teiului)

Suferinţă, tu, dureros de dulce (Odă)

Şi nu e blând ca o poveste
Amorul meu cel dureros
Un demon sufletul tău este
Cu chip de marmură frumos (Te duci)

în astă moarte vie (Postume)

- epitet sinestezic, metaforic, personificator

ex. a) personificator:

Iar în păr înfiorate

Or să-ţi cadă flori de tei (Dorinţa)

Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate (Călin)

ex. b) metaforic:

sub lumina ta fecioară (Scrisoarea I)

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine (Epigonii)

O, ascultă numa-ncoace
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace (Scrisoarea IV)

De trece codri de aramă, de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint (Călin)

- epitet impropriu
 ex.
zăpada viorie (Călin)
cerul cel verde (Postume)
Ridică colţi înalţi din frânta mare (Postume)
Din care cresc bogate-ntunecoase
Ici roze negre, colo flori albastre (Postume)

personificarea
ex.
Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure (Egipetul)

- personificarea abstractelor
- apropie expresia poetică de metaforă

ex.
Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece ((S-a dus amorul)

comparaţia
tipuri de comparaţie
- comparaţia în lanţ
ex.
Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil. (Amorul unei marmure)

- comparaţia concretizatoare
- sensibilizează spiritualul
ex.
Mi-aduc aminte ceasul, când te-am văzut întăi.
Ca marmura de albă, cu mâni subţiri şi reci (Sarmis)

- comparaţia sinestezică
ex.
Ei cer să cânt... durerea mea adâncă
S-o lustruesc în rime şi-n cadenţe
Dulci ca lumina lunei primăvara
Într-o grădină din Italia. (Postume)

- comparaţia negată
- care refuză de fapt compararea
- care refuză procesul comparării
ex.
Şi tu zâmbeai, c-un zâmbet cum e numai al tău,
Nu te-a mai văzut nimeni, cum te văzusem eu... (Sarmis)

- comparaţia necanonică
- prin intermediul sensului verbului
- sugerează o incertitudine dar şi o viziune proprie a autorului asupra obiectului
comparat
ex.
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş (Atât de fragedă)
 metafora
ex.
Am fost vultur pe o stâncă
Sunt o cruce pe-un mormânt. (Ondina)

metafora-definiţie, parafrază: A este B

Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis (Postume)
viaţa (...)
Un vis ar fi amestecat cu ceaţa (Postume)

metafora personificatoare
ex.
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci (Scrisoarea I)

metafora filată (înşirată)

- coerentă semantic
- metafora precedentă o atrage pe următoarea
metafore în câmp semantic unitar la metaforizat şi metaforic
ex.
O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie
Bătute-n ea şi soarele-i fereasta
La temniţa vieţii. (Demonism)
(înlănţuirea într-o serie coerentă ca sens – caracterul unei suite de expresii aforistice
care materializează o viziune asupra existenţei formulată în metafora finală a seriei)

sinestezia
- asocierea unor domenii senzoriale diferite
- asociere contrastivă
- sfere semantice din diversele domenii senzoriale(dulce / amar)
- vizual, auditiv – gustativ, tactil, olfactiv

ex.
Cu glas tainic, lin, amar: Ca zefirii ce adie
Cânturi dulci ca un fior (La o artistă)

Ascult la a valului cânt

La geamătul dulce din vânt (Frumoasă-i)

sinestezia cu trei termeni

Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit (Scrisoarea a IV-a)

sinestezie cu patru termeni

C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci
Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi (Te duci)

Limbajul prozei

NARAȚIA
I. Persoana narativă
 o transpunere a categoriei gramaticale în analiza structurii naraţiei
în principiu
Valorile persoanelor – în raport cu planurile narative
- I, III – desemnează planul autorului / naratorului
- II – desemnează planul replicii (personajelor) (în principiu, căci există excepţii)

La ce persoană se narează
- persoana a III-a – este persoana naraţiei clasice, tradiţionale, situată în planul
autorului (heterodiegetică)

- naraţie la persoana I (monologată + inserţiile, alte persoane) (homodiegetică)

- memorialistică (Creangă)
- autobiografică – jurnalele (Maiorescu, Sebastian)
- scrisoarea (literară) (Ghica, Negruzzi)
- corespondenţa

- persoana a II-a
- este persoana adresării – planul personajelor
- dar şi fragmentar – adresarea către cititor care deschide povestirea clasică
- excepţia modernă
- total persoana a II-a – Butor, Modification
- partial – multe exemple din proza postmodernă

II. Timpul narativ

A. Valori absolute – au în vedere durata şi plasarea în timp

În general timpul narativ este

- trecutul, căci se narează într-un „timp” / moment succesiv istoriei „reale” ori fictive
- dar şi prezentul
- ca formă de actualizare narativă – prezentul istoric
- ca povestire, concomitentă cu evenimentele – prezentul atemporal (e şi forma uzată
în descriere)
- viitorul – în naraţia de tip premonitoriu
- apocaliptică (Biblia)
- horoscoape, preziceri, chiromanţie etc.

B. Valori relaţionale
 (a) ordinea (ideea de succesiune – care poate fi respectată sau nu)
t - t1, t2, t3 ... tn
T – T1, T2 ... Tn
T – T1, T5, T3 ... Tn
- a(na)cronia – tulburare a secvenţei narative în două sensuri (acronie = dezordine totală
a secvenţei narative în raport cu conţinutul relatat)
- prolepsa (anticipare narativă, povestire sau evocare în avans a unui eveniment
ulterior)
- realizată de obicei prin fraze ca: Această întâmplare va avea o deosebită importanţă
asupra desfăşurării evenimentelor
- analepsa (întârziere, evocare ulterioară a unui eveniment anterior punctului în care se
află desfăşurarea fluxului narativ; un fel de prezentare a cauzei după ce a fost expus efectul)

(b) durata (raportul dintre timpul „real”, evenimenţial al „istoriei” şi cel narativ –
povestit)
- izocronie
- anizocronie
- comprimare
- rezumat
- elipsă
- extindere
- pauză
- extensiune
- digresiune

c) frecvenţa
- un eveniment poate fi povestit de mai multe ori, eventual din perspective diferite sau
reluat în secvenţe variate ale secvenţei narative
- ex. romanul epistolar, v. Manoil; sau romanele de analiză din secolul XX

d) folosirea timpurilor verbale; alternarea timpurilor indicativului semnalează:

- distincţia între planul relatării şi cel al protagoniştilor, pentru relatare fiind
specifice formele de trecut, iar în planul replicii (nelimitat din punct de vedere temporal)
putând apărea atât forme de trecut, cât și de prezent sau viitor, chiar şi atunci când intervenția
este redată în stil indirect
 - distincţia, în cadrul relatării, între planul principal şi cel secundar; de pildă,
alternanța perfect simplu / imperfect, fiecare dintre cele două forme verbale fiind limitată la
unul dintre planuri

- distincţia, în cadrul planului principal, între relatare şi tendința spre reprezentare,

substituirea, în anumite cazuri, a perfectului simplu cu prezentul semnalând intenția de a
actualiza naraţia în expunerea evenimentelor considerate esenţiale în povestire
- acestea tind să fie mai degrabă prezentate decât relatate, iar prezentul indicativului
capătă astfel valoare de reliefare a unui detaliu important din primul plan, în asociere cu o
serie de adverbe sau interjecţii cu funcţie de actualizare a întâmplărilor: iată, deodată, îndată.

III. Modalitatea narativă

- ansamblul problemelor relative la organizarea informaţiei narative

A. naraţie / relatare şi reprezentare

relatare
- stil indirect, indirect liber
reprezentare
- stil direct, direct legat, direct liber

B. perspectiva asupra celor narate – tipuri de focalizare

- impunerea unei anumite perspective/punct de vedere de către autor/narator are drept
consecinţă în realitatea textuală existenţa unei anumite focalizări
- aceasta marchează o restricţie de „câmp vizual”, o selecţie a informaţiei narative față
de ceea ce naratologia tradiţională numeşte omniscienţa / informarea completă a autorului

trei tipuri narative – trei tipuri de focalizare

- naraţia cu autor omniscient
- de multe ori memorialistică
- focalizare zero (naraţie non-focalizată)
- naraţia obiectivă – prin focalizare externă
- prezintă o omniscienţă selectivă – prin focalizare externă
- naraţia cu „punct de vedere”
- schimbarea vocii narative în cursul povestirii prin includerea unei alte relatări, la
persoana I sau la persoana a III-a, sub forma unei replici extinse

C. incipit-ul:
 - procedeu auxiliar în alterarea ordinii temporale lineare
- acţiunea poate fi declanşată brusc, în mijlocul istoriei, iar clarificările privind
condiţiile desfăşurării sale îşi vor găsi locul abia după acest început ex abrupto
- in media res (orice naraţie care începe cu un dialog)
- Homer, Iliada
- Hemingway, Pentru cine bat clopotele
- construcţie anticipativă
- rezumat al acţiunii
- desemnarea temei
- şi chiar (cel puţin aluziv) deznodământul
- cu ultima scenă (flash-back) – Dumas, Dama cu camelii
- în perspectivă cinematografică, progresivă, de tip balzacian – preluate de toată
proza sec. al XIX-lea: oraş, cartier, stradă, casă, personaj

DESCRIEREA
1. Definiţia descrierii
Descrierea este în general considerată un component esenţial al structurii textului
- inclus în trama narativă şi subordonat faţă de aceasta
- fragmentele descriptive oferă informaţii despre personajele, obiectele, spaţiul şi
timpul care însoţesc/ configurează desfăşurarea acţiunii.

ex. Aveam dinainte un tânăr într-un palton prea mare, cu buzunarele roase şi
lăbărţate, cu gulerul soios şi decolorat. Avea maxilare aproape dreptunghiulare, neras de
multe zile, gura ştearsă şi uscată dispărea în figura palidă şi brăzdată, cum dispar desenele
pe o batistă murdară. Dar când i-am întâlnit ochii i-am recunoscut, nu pe ei, ci privirea. Era
D., devenit bărbat şi precoce îmbătrânit. (Camil Petrescu, PP, 29).

ex. Otilia îl surprinsese de la început şi n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de
dânsa, simţea doar că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani.
Faţamăslinie, cu nasulmic şi ochiifoarte albaştri, arăta şi mai copilăroasăîntre multele
bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupulsubţiratic, cu oasedelicatede ogar, de un stil
perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o
stăpânire desăvârşită de femeie(...). Otilia nu făcea nici un gest care să pară îndrăzneţ, nu
scotea nici o vorbă nechibzuită. (Călinescu, 20-21)
 2. Trăsături caracteristice
A. generale
Secvenţele descriptive se izolează în text graţie câtorva trăsături caracteristice situate
la niveluri diverse ale limbii:
- descrierea posedă particularităţi gramaticale şi figurative specifice (de exemplu,
frecvenţa adjectivului repetat sau utilizarea prezentului/ imperfectului indicativ la verbe);
- un ritm particular, diferit de al naraţiei şi provenit atât din statutul de enumerare
atribuit în general descrierii, cât şi din frecvenţa construcţiilor eliptice de predicat;
- un lexic specific (termeni „tehnici”, nume proprii, adjective şi forme participiale ale
verbelor);
- figuri retorice speciale (cel mai adesea comparaţii şi metafore, uneori filate/ în lanţ,
dar şi personificări, metonimii ori sinecdoce);
- recursivitatea aceleiaşi unităţi (mai ales numele şi adjectivul), teoretic infinită, de
unde rezultă “efectul de listă” atribuit descrierii, precum şi ritmul impus textului de
enumerarea paratactică.

B. semantice
a. La nivel lexico-semantic, o particularitate importantă a secvenţeidescriptive o
constituie faptul că aceasta este centrată întotdeauna pe un pantonim (Hamon), numit de alţi
cercetători temă-titlu (Adam – Petitjean), arhilexem care face oficiul de termen unificator din
punct de vedere semantic, indicând tema/ subiectul/ câmpul semantic/ motivul descrierii;
- el se poate materializa în text – privelişte, casă, grădină
- sau poate fi doar presupus, pe baza celorlalte detalii, care joacă pe lângă el rolul
elementelor constitutive ale unui câmp semantic; de exemplu: straturi, flori, alei, pomi
pentru pantonimul grădină.

b. relaţia cu diversele tipuri de focalizare:

- în focalizarea omniscientă, autorul/ naratorul este cel care îţi asumă descrierea, situată
în limite apropiate de obiectivitate;
- dimpotrivă, într-o focalizare internă personajul preia descrierea, imprimându-i un
caracter subiectiv şi o netă încărcătură psihologică

C. Elementele care diferenţiază descrierea de naraţie

a). Mai întâi, naraţia este o structură temporală, pe când descrierea e primordial
spaţială.
- Povestirea se dezvoltă în timp, se prezintă sub formă secvenţială, indiferent de ordinea
adoptată în relatare;
 - dimpotrivă, descrierea e sincronică, ea conţine în principiu un tablou static, motiv
pentru care a fost întotdeauna pusă în legătură cu artele vizuale, în special cu pictura.

b). În al doilea rând, naraţia reprezintă o structură sintagmatică, în timp ce descrierea

este primordial paradigmatică.
- Succesiunea evenimentelor povestite sugerează între componentele narative un raport
sintagmatic, de alăturare şi înlănţuire.
- Dimpotrivă, descrierea este rezultatul alegerii dintr-o paradigmă virtuală, ea putând fi
definită, în cazuri extreme, ca enumerare/ cumul/ listă de nume ale unor obiecte (în sensul cel
mai larg al termenului) sau de predicate (în sensul logic de atribute ale unui obiect).

c). Cea de a treia distincţie are în vedere caracterul virtual infinit al descrierii, în
opoziţie cu limitarea – condiţie definitorie a naraţiei.
- Selecţia enumerativă din paradigmă pe care o reprezintă descrierea nu are limite
prestabilite, în principiu, un pasaj descriptiv se încheie doar atunci când este epuizat
vocabularul propriului pantonim.
- în schimb, secvenţialitatea definitorie a naraţiei presupune de la început existenţa unui
moment iniţial, dar şi a unuia final în evoluţia diegetică.

d). În sfârşit, ultima diferenţă, mai puţin categorică, priveşte timpul verbal utilizat şi
variază o dată cu realizarea descrierii în diverse limbi
- în principiu, timpul naraţiei este unul dintre timpurile momentane ale perfectului
(simplu sau compus),
- iar al descrierii – de obicei un timp continuu (prezentul ori imperfectul).

3. Clasificarea descrierii pe criterii tematice

Cea mai curentă. Existentă în Antichitate sub forma sa esenţială, ea a fost preluată şi
rafinată (uneori până la exces) de retoricile epocii moderne.
- La începutul secolului al XIX-lea, P. Fontanier distingea următoarele tipuri de
descriere, stabilite în funcţie de conţinutul lor exact:
a) topografia – descrierea unui loc, peisaj etc.;
b) cronografia – caracterizarea unei epoci, a unei perioade de timp sau a unui
eveniment;
c) prosopografia – descrierea calităţilor fizice ale unei persoane: figură, corp,
trăsături particulare;
d) etopeea – descriere de moravuri, caractere, vicii, virtuţi;
 e) portretul – reuniune a prosopografiei cu etopeea, descriere îmbinând trăsăturile
fizice şi pe cele morale ale unei persoane;
f) paralela – combinare între două descrieri, construite prin analogie ori prin opoziţie
pentru realizarea unei comparaţii între ele;
g) tabloul – prezentare detaliată a unei acţiuni, a unui fenomen sau eveniment.