]Stilul presupune o anumită originalitate, noutate,

surpriză (H. Wald, Ideea vine vorbind)

Figurile de stil constituie abateri sau devieri
intenționate de la registrul standard de exprimare,
ceea ce nu exclude dorința emițătorului de a fi
înțeles; observăm, în consecință, două procese
specifice tipului de comunicare cu...figuri, și anume,
unul de codificare, implicându-l pe emițător, care
livrează mesajul într-o formă de exprimare oblică,
indirectă, aparent ilogică, uneori absurdă, marcată
subiectiv, iar celălalt, pe receptorul avizat, dispus să
decripteze, să interpreteze sensul ascuns, după
puterile lui (experiență literară, înclinații,
capacitate intelectuală etc). Toate figurile de stil au,
până la un punct, o cheie, fie ea la nivel fonetic,
lexical, morfologic etc, după cum vom arăta mai jos:
INVERSIUNEA (fr. inversion, lat.
inversio=răsturnare) constă în modificarea topicii
obișnuite (dislocare topică) a termenilor pentru a
pune în evidență un anumit cuvânt. Reținem că,
în limba română, topica obișnuită în propoziție
este subiect-predicat-complement-atribut.
Pe negre vițele-i de păr/ Coroana arde pare (M.
Eminescu, Luceafărul), Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnișoară (N. Stănescu, În dulcele
stil clasic); O luptă-i viața (G. Coșbuc, Gazel);
Frumoasă-i...(M. Eminescu, titlu); Și Dumnezeu, ce
vede toate,/ În zori, la cinci și jumătate,/Pândind să
iasă prin perdea/O a văzut din cer pe ea. (T.
Arghezi, Mâhniri); Când mi s-a tocit unghia
îngerească/Am lăsat-o să crească/Și nu mi-a mai
crescut-/Sau nu o am mai cunoscut.(T. Arghezi,
Flori de mucigai); Să strecor pe-un fir de
ață/Micșorata, subțiata și nepipăita viață/Până-n
mâna, cititorule, a dumitale. (T. Arghezi, Cuvânt);
Risipei se dedă florarul (L. Blaga, Risipei se dedă
florarul); O mie de țechini primești?(...)E calul
meu, și n-aștepta/ De două ori să-ți spun! Al tău?
Acel care-l crescu/Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?(G.
Coșbuc, El-Zorab)
EPITETUL (lat. epithetum, gr. epitheton-adăugat)
este un cuvânt / grup de cuvinte adăugat pe lîngă
un substantiv, verb etc pentru a exprima o
caliatate a acestuia, a-l califica.
Epitetul se exprimă prin:
 Adjectiv: Atât de fragedă, te-asameni/ Cu
floarea albă de cireș (M. Eminescu, Atât de
fragedă);
 Grup de cuvinte, echivalentul unui adjectiv:
Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să
cred/Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd/
Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,/
Atât cum nu mai este o alta pe sub soare; (M.
Eminescu, Icoană și privaz);
 Substantiv: O, rămâi, rămâi la mine, tu cu viers
duios de foc! (M. Eminescu, Călin (file din
poveste);
 Adverb: Și sprâncenele arcate fruntea albă i-o
încheie, Ce o singură trăsură măiestrit le
încondeie (M. Eminescu, Călin (file din
poveste);
Cuvântul/ cuvintele-epitet determină:
 Un substantiv: Și de s-ar putea pe dânsa cineva
ca sã o prindă,/
Când cu ochii mari, sãlbateci, se privește în
oglindã, M. Eminescu, Călin (file din poveste));
 Un pronume: O,(tu) ești frumos cum numa-n
vis/ Un înger se arată (M: Eminescu,
Luceafărul)
 Un verb: Și sprâncenele arcate fruntea albă i-o
încheie,/ Cu o singură trăsură măiestrit le
încondeie; (M. Eminescu, Călin (file din
poveste));
 Un substantiv și un verb, concomitent: Al ei
chip se zugrăvește: plin și alb, cu ochiu-l măsuri
(M. Eminescu, Călin, file din poveste);
Clasificarea epitetului:
1.După numărul de termeni:
 Epitet simplu-un singur termen: carte
frumoasă, tablou fantastic, lumină palidă,
dulci fantasme, unde muginde;
 Epitetul multiplu-doi sau mai mulți
termeni. Mai frecvente sunt:
 epitetul dublu: gerul aspru și sălbatic,
pustie și albă e camera moartă; Palidă
și mohorâtă, Maica Domnului se vede
(M.Eminescu, Înger și demon); ger
amar, cumplit(V. Alecsandri, Miezul
iernii)
 epitetul triplu etc: Zâmbirea lui
deșteaptă, adâncă și tăcută (M.
Eminescu, Împărat și proletar);
Micșoară, delicată, blândă, sfioasă,
ușoară la mers, nu i se auzea decât
fâșâitul mătăsos al rochiilor sale
învoalte.(B.Ștefănescu-Delavrancea,
Liniște); Rece, fragilă, nouă,
virginală/Lumina duce omenirea-n
poală (T. Arghezi, Vânt de toamnă);
Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă,
pustie și bătrână (M.Eminescu,
Melancolie); Și-ți dă un aer timid,
suferitor, plăpând,
 Nemărginit de gingaș, nemărginit de
blând. (M. Eminescu, Icoană și privaz).
Notă: Epitetul multiplu, în special cel ternar, are,
în literatura română, vârstele lui specifice. Astfel,
el apare cu predilecție în romantism,
postromantism și simbolism (secplul al XIX-lea),
iar în perioada interbelică îl întâlnim la
simboliști, cu o notă de artificialitate voită, sau la
O.Goga, ca marcă a unei retorici
tradiționaliste(vezi Mancaș, pag. 97)-
Observație:
Adjectivele au funcție stilistică de epitet, nu de
enumerație!
2. După asocierea cu alte figuri de stil:
 Epitetul în inversiune sau epitetul antepus:
dulce jale, mândra glăsuire, Să strecor pe-un fir
de ață/ Micșorata, subțiata și nepipăita viață/
Până-n mâna, cititorule, a dumitale (T.
Arghezi, );
 Epitetul metaforic: pădure de argint, inimă de
lut, glas de înger, tăcere sfântă, șopârlă de
 smarald; ochi oțelit, flacără vie, jaruri de pietre,
oțeluri cumplite; caracter de bronz, inimă de
piatră, gând electric, săgeți de foc;
 Epitetul personificator: nenorocita
privighetoare, bursuc domnitor, câinele trist și
jalnic, smeritul cotoi, filomela drăgăstoasă,
viteazul urs, vulpea liberală, vulpoiul
predicator, soarele palid, focul vesel; era o
creangă mai îndrăzneață;
 Epitet hiperbolic: Gigantică poart-o căciulă pe
frunte; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta
fecioară, miscroscopice popoare, concert
infernal, gălăgie infernală, nesfârșitului meu
prosop, viața scurtă a unei năluciri apocaliptice,
foame pantagruelică, ifose profesionale de
Moschion sau de Labdacus, pustiul întunecos și
flămând al gurii mele, jertfă colosală, un munte
întreg de vreascuri și de uscături;mâini colosale,
codrii uriași, lupta uriașă, epopee măreață și
crâncenă, simfonia înfricoșată, ropotul de
trăsnete... cădeau asurzitoare;
 Epitetul contrastiv este o formă a
oximoronului: mută șoaptă, întuneric alb; fioros
 de dulce, plăcuta durere, dulce foc, norocul cel
amar; suferință dureros de dulce;
 Epitetul sinestezic: umbră caldă, lumină caldă, dulce răcoreală, soare
dulce, glasul aurit, fragedul pământ, liniște sonoră, lumină sumbră, dulce
amărăciune;
3. După referent: epitetul cromatic floare-albastră, nuferi galbeni, cercuri albe, cărunta-i
barbă, al coamei galben râu, roșu val;

COMPARAȚIA (lat.comparatio=asemănare,
împerechere) constă în punerea în paralel a doi
termeni, pe baza unor asemănări, pentru a pentru a
evidenția caracteristicile unuia dintre ei. Relația
dintre cei doi termeni se stabilește cu ajutorul unor
elemente precum ca, cât, cum, precum, atât, așa.Ea
comportă doi termeni, termenul comparat, adică cel
care se compară, și termenul comparant, adică cel
cu care se compară și ˮdezvăluie imaginației ceva
nou, interesant, uimitorˮ (P. Fontanier, Figurile
limbajului). Distingem termenii din sfera
concretului/ sensibilului, adică a lucrurilor ce pot fi
percepute prin simțuri (văz, auz, simțul tactil etc) de
cei din sfera abstractului (idei, concepte,
sentimente). Se pot combina ambele tipuri de
termeni:
Calitatea Termen Termen Calitatea
termenulu comparat comparant termenului
i
Concret luna Ca un glob de Concret
strălucea. aur
Soarele Ca un vis de Abstract
Concret rotund și tinerețe printre
palid se anii trecători.
prevede Ca frumoasele
printre iluzii dintr-un
nori/ suflet omenesc.
Frunzele-i ca gândirea
cad, zbor unui împărat
în aer și poet.
de crengi
se
dezlipesc/
Braț
molatic
Abstract Gândirea- Ca tigrul în Concret
mi se
pustiuri o
arată/ jertfă
așteptând.
Abstract Dragostea ca moartea e Abstract
de tare.

 concret-----------------------concret, rezultând
comparația concretă:
 Ca un glob de aur luna strălucea (D. Bolintineanu,
Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare);
 abstract----------------------abstract, rezultând
comparația abstractă:
Dragostea ca moartea e de tare (Cântarea
cântărilor);
 concret-----------------------abstract:
Soarele rotund și palid se prevede printre nori/Ca
un vis de tinerețe printre anii trecători.( V.
Alecsandri, Iarna);
Braț molatic ca gândirea unui împărat poet ( M.
Eminescu, Venere și Madonă);
 abstract-----------------------concret:
Gândirea-mi se arată/Ca tigrul în pustiuri o jertfă
așteptând. (Gr. Alexandrescu, Suferința)
Elementele de legătură dintre termenii unei
comparații: ca, precum, cât, cum, asemenea, aidoma,
cât...atât, cum...tot așa, cum...așa, a se părerea, a se
asemui, a se asemăna etc
Efectul surprinzător, originalitatea sunt apanajul
comparației având un termen concret și unul
abstract.
Comparația dezvoltată presupune o structură
sintactică mai complexă (propoziții ample): Precum
Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/Așa el sprijină
lumea și vecia într-un număr. (M Eminescu, Scrisoarea I)

METAFORA (fr. métaphore, gr.

methaphora= transport, transfer,
strămutare) este o comparație
subînțeleasă, astfel încât un termen e
înlocuit prin altul pe baza unei
asemănări; abatere de la exprimarea cea
mai poetică de la exprimarea uzuală.
Tipuri de metaforă:
 după partea de vorbire prin
care se exprimă:
 metafora verbală pune în evidență
semnificații surprinzătoare ale acestei
părți de vorbire într-un context dat:
Dar oare ar rodi-n ogorul meu/
 atâta râs făr'de căldura răului? (L.
Blaga, Lumina raiului); Nu te
cerșesc.Te vreau. Am
dreptul.Sunt/Legat de umbra ochilor tăi
crunt (T. Arghezi, Domnița…);
Cuvintele se roteau, se roteau între noi
(N. STănescu, Poveste sentimentală);
Frunză verde de albastru/ Mă doare
un cal măiastru (N. Stănescu, Frunză
verde de albastru);
 metafora nominală se construiește cu
ajutorul substantivului, având la
bază o comparație, din care se
păstrează ambii termeni sau doar cu
cel comparant, rezultând două
tipuri:
 metaforă explicită sau in praesentia,
care păstrează ambii termeni ai
 comparației inițiale; aceasta se
realizează prin trei tipuri de relații
gramaticale:
(a) relație predicativă: A (nu) este
B:
Termenul Termenul
comparant comparat
Comparația Ca un glob luna
inițială de aur/ strălucea
Relație Un glob de Luna era
predicativă aur

(b) relație genitivală B al A sau al

lui A, B:

Termenul Termenul
comparat comparant
Comparația Ca un glob luna
inițială de aur strălucea
Relație Globul de Al lunii
genitivală aur

(c) relație apozițională A, (adică) B:

Termenul Termenul
comparat comparant
Comparația Ca un glob de luna strălucea
inițială aur
Relație Glob de aur, luna
apozițională strălucea.

(d) Relație apozițională B de A:

Termenul Termenul
comparant comparant
Comparația Ca un glob de luna strălucea
inițială aur
Relație Un glob de lună
apozițională
 Observație: metaforele explicite realizate
prin relații apoziționale și predicative se mai
numesc și metafore-,,definiție” sau
metafore-,,parafrază”.

 Metafora implicită sau in absentia prezintă un singur termen, comparantul,

urmând ca termenul comparat să fie dedus din context, prin analogie:

Părea că printre nouri s-a fost deschis o

poartă,/Prin care trece albă regina nopții
moartă/ O, dormi, o, dormi în pace printre
făclii o mie
Și în mormânt albastru și-n pânze argintie,/În
mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc,/Tu adorat
și dulce al nopților monarc !(M. Eminescu,
Melancolie)
Termenul Termenul comparant
comparat
Comparația Luna regina nopții, al nopților monarc
inițială Indicii în identificare: culoarea numită (albă), sugerată
(moartă=pală); poarta printre nori=golul prin care se
străvede luna;
Stelele Făclii (o mie)

Bolta cerească Mormânt (albastru), mausoleu, al cerurilor arc

Norii Pânze argintie
 Metafora adjectivală ia forma
epitetului metaforic: pasăre amară,
soarele pitic, auriu și mozaic (N.
Stănescu, În dulcele stil clasic), mersul
albastru al lunii (L. Blaga);
 După extensia la un context
mai larg:
 Metafora filată sau lanțul metaforic:
(...)Cartea mea,/Ce poți să fii?/În
grădină,/O albină, Pe ogoare,/ Spic și
floare. În pădure,/ Mugure./Și pe
dealuri,/ Strugure. Iarna,/ Câmpul de
zăpadă,/ Vara,/ Toată o livadă./ Și pe
ape,/ Nufăr parcă,/ De nu,/ Trestie și
barcă. (Ion Horea, Cartea); Aș fi voit să
culeg drojdii de rouă/Într-o cărticică
nouă/Parfumul umbrei și cenușa
 lui./Nimicul nepipăit să-l caut vrui (T.
Arghezi, Cuvânt).
 După asocierea cu alte figuri de stil:
 Metafora personificatoare: Stejarii, legionarii cu coiful de rugină/ Cum fagii, geții
aprigi cu păr însângerat (I. Pillat, Culorile amintirii); Stăpâne codru, crai bătrân (O.
Goga, Reîntors); E Vântul,/ nevăzutul voievod fără trup, fără mâini/al acestor săptămâni
(L. Blaga, Bunăvestire pentru floarea mărului); Și-ți cere milă Timpul, hainul cerșetor
(V. Voiculescu,Sonet CCXX);

 Metafora simbolică, având în centru timpul (Orele și-au împletit firul lor cu firul
mare-T. Arghezi, Melancolie; O toamnă va veni și-o să-ți despoaie/ de primăvară trupul,
fruntea, nopțile și dorul-L. Blaga, O toamnă va veni; Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa
cea repede/Ce ni s-a dat?M. Eminescu, Stelele-n cer); De ce îmi plăcea istoria?(...) îmi
dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu ce înainta spre necunoscut eram eu- M.
Preda, Viața ca o pradă), lumina (eu cu lumina mea sporesc a lumii taină-L. Blaga, Eu
nu strivesc...), religia, mitologia (L-am chemat în somn pe Kama,/ Kamadeva, zeul
indic-M. Eminescu, Kamadeva; Hyperion, ce din genuni/Răsai c-o-ntragă lume,/ Nu cere
semne și minumi/ Care n-au chip și nume;- M. Eminescu, Luceafărul) etc
 Metafora hiperbolică: Și duc șovăind și n-aleg,/ Pe tălpile mele, pământul întreg, (T.
Arghezi);
 Metafora sinestezică: lavandă sonoră (T. Arghezi); fulger monosilabic, cântecul
fierbinte, coarde dulci de liniște (L. Blaga).

PERSONIFICAREA (din a
personifica, de la persoană)
constă în atribuirea de
însușiri omenești unor
lucruri, ființe, abstracțiuni.
Formă particulară a
metaforei (cf. I. Petraș)
Însușiri omenești(prin care se
subiectifică un lucru concret
sau abstract):
 A gândi
 A vorbi (a zice, a spune etc)
 A manifesta atitudini/ valori (
a admira, a se mira, a se
avânta)
A avea
sentimente/stări/afecte
 A voi
  A fi implicat în activități
specifice exclusiv omului (a
citi, a se îmbrăca, a munci, a
se trudi, a câștiga etc):
,,Cât îmi sunt de urâte unele
dobitoace,/Cum lupii, urșii, leii
și alte câteva,/Care cred despre
sine că prețuiesc ceva! De se
trag din neam mare,/Asta e o
întâmplare”/ (...)/ Așa vorbea
deunăzi cu un bou oarecare/
Samson, dulău de curte, ce
lătra foarte tare.(Gr.
Alexandrescu, Câinele și
cățelul); Îngâna-ne-vor c-un
cânt/ Singuratice izvoare,/
Blânda batere de vânt. (M.
Eminescu, Dorința); Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie/
Tânără mireasă, mamă cu
amor! (Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie); Tu te lauzi că
Apusul înainte ți s-a pus,/ Ce-i
mâna pe ei în luptă, ce-au voit
acel Apus? (M. Eminescu,
Scrisoarea III); Și, cum știi,
muncind, să taci,/Nu te lauzi cu
ce faci. (T. Arghezi, Fetica); La
ora opt și zece minute
apoi,/Furnicile au
descoperit trupul prunii-n
trifoi,// Și l-au așezat
pioase pe-o pernă/
Umplută cu foi de
lucernă,// Și l-au
prohodit bătrânește pe
rând, Și l-au coborât în
pământ.// La ora nouă și
cinci au venit păsările,
detectivii cei mici,//Și le-
au anchetat și le-au
acuzat pe furnici. (A.
Blandiana, Fapt divers);
                        
 
HIPERBOLA (gr. hyper+
ballein=,,a arunca peste”,
hyperboli= ,,exces”)
reprezintă exagerarea
trăsăturilor unui obiect,
sentiment etc prin mărire sau
micșorare, în scopuri
expresive;
REPETIȚIA (fr. repetition,
lat. repetitio) figură de stil cu
caracter general, ce constă în
repetarea unor sunete,
cuvinte, sintagme etc,cu
valoare expresivă; sunt
repetiții aliterația, asonanța
etc.
Clasificare: repetiție lexicală
 Repetiția simplă are efect intensiv și
poate apărea în următoarele tipuri de
construcții:
 Grup nominal, funcționând ca centru al
acestuia: O, mamă, dulce mamă , din
negură de vremi,/ Prin freamătul de frunze
la tine tu mă chemi (M. Eminescu, O,
mamă…); Tu eşti, mamă? Mi-e
 frică, Mamă bună, mamă mică! (T.
Arghezi, Duhovnicească); Copacii albi,
copacii negri/ Stau goi în parcul solitar (...)/
Cu pene albe, pene negre( G. Bacovia,
Decor);
 Grup nominal, funcționând ca adjunct,
prin determinări-epitet: Pe pietrișul roșu-
n parc,/zboară pâlcuri frunze roșii (T.
Arghezi);
 Grup verbal, funcționând ca centru:
Mircea însuși mână-n luptă vijelia-
ngrozitoare/ Care vine, vine, vine, calcă
totul în picioare(M. Eminescu, Scrisoarea
I); De-atâtea nopți aud plouând/ Aud
materia plângând ( G. Bacovia, Lacustră);
Plouă, plouă, plouă/(...)/Tremur, tremur,
tremur (G. Bacovia, Rar);
 Grup verbal, funcționând ca adjunct:
Veșnic, veșnic, veșnic/ Rătăciri
de-acuma/N-or să mă mai cheme (G.
Bacovia, Rar);
  Repetiția simetrică, ce poate apărea la
început și final de strofă, în primul și
ultimul vers al unei poezii, având rol
de refren: Copacii albi, copacii
negri/Stau goi în parcul solitar/ Decor
de doliu funerar.../Copacii albi, copacii
negri.(G. Bacovia, Decor);
 Repetiția asimetrică:
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar
vestmânt-
Stam singur în cavou și era
vânt...
Și scârțâiau coroanele de
plumb.
Dormea întors amorul meu de
plumb
Pe flori de plumb, și-am început
să-l strig-
Stam singur lângă mort... și era
frig...
Și-i atârnau aripile de plumb.
(G. Bacovia, Plumb)
Observație: