ALEGORIE
nunta, precum și înșiruirea de metafore
Alegoria (fr. allégorie, din latinescul de
origine greacă allegoria = “vorbire
figurată”) este o figură de stil de nivel
lexico-semantic care folosește
metafora într-o expunere narativă sau
pentru a descrie plastic o idee
abstractă.
În exprimarea concretă a unei abstracții,
alegoria recurge la o suită
de metafore, comparații, personificări,
care formează o imagine unitară. Astfel,
se poate spune că figura este o
metaforă cu un câmp de existență
limitat.
De regulă, alegoria concretizează idei
generale despre iubire, prietenie, ură,
război, condiția umană prezentându-le
într-o formă sensibilă.
Din punct de vedere gramatical, figura
de stil este formată, în cea mai mare
parte, din substantive. Prin asocierea
substantivelor cu încărcături semantice
noi, figura ia forma unei metafore
continue sau prelungite.
Când șirul de metafore
constituie o alegorie
Cheia în calificarea unui șir de metafore
ca alegorie constă în identificarea
concretizării unei noțiuni abstracte.
Bunăoară, în balada Miorița,
deși portretul ciobănașului este realizat
printr-o succesiune de metafore, care și
formează o imagine unitară, el nu este o
alegorie, deoarece nu concretizează o
idee abstractă. Imaginea unitară rămâne
la nivelul concretului. În schimb, în
aceeași baladă, moartea descrisă ca o
nuntă reprezintă o amplă alegorie. Aici
putem identifica trecerea de la nivelul
abstract – moartea, la cel concret –
și personificări. [vezi mai jos textul din
Miorița]
Tipuri de alegorii
Fabula și parabola reprezintă alegorii
închise. În aceste figuri pot fi identificați
cu ușurință termenii, abstracți și cei
figurați, abstract sub forma concretă a
celui de-al doilea.
Ghicitorile sunt tot alegorii, dar
deschise, în care termenul neexprimat
al unei comparații subînțelese este
acoperit de termenul exprimat, care
trebuie descoperit.
Alegorii în literatură
În timp, dintr-o simplă figură de stil,
alegoria a devenit o figură de compoziție
folosită de mai multi autori.
În literatura română figura predomină
în: Istoria ieroglifică a lui D.
Cantemir, Luceafărul lui M.
Eminescu, Noaptea de decemvrie a lui
Al. Macedonski, Mistrețul cu colți de
argint a lui Șt. A. Doinaș.
În literatura universală, alegoriile sunt
întâlnite în: Romanul Trandafirului a lui
Guillaume de Lorris, Divina Comedie a
lui Dante, Gargantua și Pantagruel a lui
Rabelais, Călătoriile lui Gulliver a lui
Swift, Faust a lui
Goethe, Metamorfoza lui Kafka, Ulise a
lui Joyce.
Exemple de alegorie
Din sânul veșnicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare:
Părând pe veci a răsări
Din urmă moartea-l paște
Căci toți se nasc sprea a muri
Și mor spre a se naște. (M. Eminescu –
Luceafărul)
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri. (M. Eminescu –
Luceafărul)
Corabia vieți-mi, grea de gânduri,
De stânca morții risipită-n scânduri,
A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă
Și se izbesc într-însa rânduri-
rânduri. (M. Eminescu – Rime alegorice)
Părea că printre nouri s-a fost deschis o
poartă
Prin care trece, albă, regina nopții
moartă.
O, dormi, o dormi în pace printre făclii o
mie
Și în mormânt albastru și-n pânze
argintie.
în mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc
Tu, adorat și dulce al nopților
monarc. (M. Eminescu – Melancolie/
ritualul de înmormântare)
C-am avut nuntași
Brazi și păltinași
Preoți munții mari,
Paseri lăutari,
Păsărele mii
Și stele făclii. (Miorița / moartea – nuntă)
…Că la nunta mea
A căzut o stea… (Miorița)
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă
A lumii mireasă. (Miorița)
Într-o grădină,
Lângă-o tulpină,
Zării o floare ca o lumină.
S-o tai, se strică;
S-o las, mi-e frică
Că vine altul și mi-o ridică. (Ienăchiță
Văcărescu – Într-o grădină)
În ceasul acela înalt de-alchimie
cerească,
silirăm luna și alte vreo câteva astre,
în jurul inimilor noastre
să se-nvârtească (L. Blaga – Legenda
Noastră)
Din ceas, dedus, adâncul acestei calme
creste
Intrată prin oglindă în mântuit azur
Tăind pe înecarea cirezilor agreste
În jocurile apei un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe răsfirate ce-n zbor invers le
pierzi.
Și cântec istovește: ascuns, cum numai
marea
Meduzele când plimbă sub clopotele
verzi. (I. Barbu – Joc secund / alegorie a
actului poetic)
Câți cai trag de viață?
Câți cai trag de moarte?
Aceste două ruginite emisfere
De Magdeburg… (M. Sorescu)