Cuprins

Capitolul I. Iubirea şi natura în lirica eminesciană………………………………….……2

1. Descrierea temei………………………………………………………….2

2. Evoluţia temei…………………………………………………………….4

3. Teme şi motive……………………………………………………………4

3.1. Natura……………………………………………………………..4

3.2. Iubirea……………………………………………………………..5

4. Iubirea şi natura în poezii…………………………………………………5

5. Valorile estetice şi stilistice……………………………………………….9

Capitolul II. Tema iubirii în poezia eminesciană ‘‘Stau în cedacul tău’’………………..10

Concluzii…………………………………………………………………………………12

Bibliografie………………………………………………………………………………13

1
 IUBIREA ÎN POEZIA LUI EMINESCU
Mihai Eminescu

Capitolul I. Iubirea şi natura în lirica eminesciană

1. Descrierea temei

Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al naturii îşi are
rezervat un loc special, prin lirismul şi melancolia poeziilor, prin aspiraţia eului către
absolut şi perfecţiune.

Îngemănate mereu, natura şi iubirea se constituie într-o singură temă în care

spaţiul poetic primeşte valoare filosofică şi este caracterizat de emoţii puternice şi
sentimente profunde. Deşi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme
comportă o suită de motive, semnificaţii şi ipostaze proprii. Cultivarea cu predilecţie
a simbolurilor iubirii şi naturii este unul dintre elementele decisive în integrarea
liricii eminesciene în curentul romantic literar.

Dragostea şi natura sunt teme romantice, permanente în creaţia lui Eminescu.

Natura cunoaşte la Eminescu două ipostaze: una terestră şi alta cosmică.
Natura terestră se manifestă la Eminescu în rotirea veşnică a anotimpurilor. Natura
este umană,ocrotitoare, caldă, intimă sau tristă, rece, în deplină concordanţă cu stările
sufleteşti ale poetului. G. Ibrăileanu atrage atenţia asupra faptului că: "În privinţa
sentimentului naturii şi al picturii ei, vom observa că în primă fază Eminescu este
mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie
consacrată numai naturii. Dar, cum am văzut, în poeziile lui de dragoste subiectivă,
natura adesea-dacă nu primează-e pe acelaşi plan cu dragostea. Iar în poezia
obiectivă, unde natura e un cadru, cadrul ia proporţii întinse,ca de pildă în "Călin",
partea finală. În faza a doua, natura e întotdeauna în funcţie de sentiment, şi foarte
adesea expresia stărilor de suflet. În orice caz este cadrul strict necesar al vieţii."

M. Eminescu este însă unul din marii poeţi ai evocării spaţiului cosmic.
Menţionam câteva momente din literatura şi cultura universală, având în vedere că şi
cosmicul ca şi timpul sunt teme relevante în creaţia eminesciană: "Imnul creaţiunii
din Rig-Veda" (în traducere de Mihail Eminescu),în literatura indiană; Lucreţiu-
"Despre natura lucrurilor" şi Ovidiu-"Metamorfoze" în literatura latină;
V.Hugo-"Creştinismul" în literatura franceză; Mihai Eminescu- "Rugăciunea unui
dac", "Scrisoarea I", "Luceafărul" în literatura română.Dragostea cunoaşte
dimensiuni de la suferinţă, iubiri pierdute ("Şi dacă...", "Floare albastră", "Lacul",
"Pe lângă plopii fără soţ...") şi dragoste fără speranţă ("De câte ori iubito", "Dacă
iubeşti fără să speri", "Sara pe deal"), la dragoste împlinită ("Călin, file de poveste",
"Povestea teiului", "De ce te temi").

În evocarea dragostei, natura este bogat colorată, flori de tei, trandafiri roşii,
nuferi galbeni, flori albastre, romaniţe, ceea ce conferă imaginilor o notă luminoasă

2
 în care visul dă mister dragostei. Uneori, se întunecă devenind leagănul somnului şi
al morţii.

G. Călinescu situează natura-ca peisaj- în Moldova. Simbolul unor motive este

revelator: teiul sfânt- mireasma îmbătătoare; singurătatea- plopul; copilăria- cireşul,
nucul, mărul; iubirea juvenilă- liliacul; rusticitatea- salcâmul. Apare, în poezia
eminesciană, o vegetaţie lacustă; rachiţă, nufărul. Fauna, în schimb, e săracă:
calul(alb, negru), cerbul, ciuta, păsări, fluturi. Natura apare în ipostaza feminităţii-
iubita, logodnica, mireasa, plânsul apei. “Dincolo de orice interpretare filosofică în
sensul de a atribui pădurii şi altor aspecte naturale calitatea de species rerum, codrul
eminescian reprezintă, ca şi cristalul din zona amorfă, un paradis material, forța
impetuoasă a lumii organice, raționalul aproape umanizat şi expresiv, miile de brațe
întinse spre soare şi lună.”1

T. Vianu subliniază faptul că M. Eminescu, ca şi Leopardi şi Vigny, se

refugiază în natură şi "aceasta nu rămâne fără ecou la durerile lui".2

La Eminescu se întrepătrund motive şi stări sufleteşti precum: apa, codrul, teiul,

izvorul, luna, stelele, floarea albastră, cornul, luceferi, extazul, duioşia, luciditatea,
exaltarea, sarcasmul, revolta.

Floarea albastră, înmiresmată de tinereţe şi graţie, adresată invitaţia vicleană de

iubire visătorului care uită de viaţa-i fugară, de cele mai înalte gânduri care-l abstrag,
contrapunându-i vraja codrului, luminişul secret-un refugiu pentru săruturi. Tonul
invitaţiei la dragoste este inconfundabil în "Floare albastră". În poezia "Lasă-ţi
lumea" se identifică "labirintul iubirii", pe care poetul ar dori să-l străbată alături de
iubită, pe cărările întortocheate ale pădurii bătrâne, sub scânteia astrelor. În "Dorinţa"
se sugerează "o scufundare afară din timpul istoric", în sânul veşnic al pământului
"pentru a atinge o pace care este o foarte blândă figură a morţii" . Visul de dragoste
se modelează aici după cântecul izvoarelor singuratice şi după mângăietoarea
cadenţă a vântului, a sufletului: "Adormind de armonia codrului bătut de gânduri",
esenţa misterioasă a vieţii universale, străbătută de un suflu invizibil-boare, suflet,
gând: "Vom visa un vis ferice, îngâna-ne-vor c-un cânt, Singuratice izvoare, Blânda
batere de vânt".3

În poezia "Şi dacă..."sentimentul elegiac găseşte o efuziune de esenţă

predominant muzicală, "în care colocviul dintre inimă şi lucruri îşi păstrează intactă
tainica lui intimitate". Iubita este aici în ramura care bate în geam, în plopii care se
leagănă, în stelele care licăresc în adâncul apelor, în respiraţia tăcută a norilor,
urmăriţi de vânt, pentru a descoperi luna deasupra lacului:"Şi dacă ramuri bat în
geam /Şi se cutremur plopii, /E ca în minte să te am /Şi-ncet să te apropii".4

1
G. Călinescu, M. Eminescu, Capitol în tratatul de Istoria Literaturii Române, vol. III, 1973;
2
T. Vianu, M. Eminescu, Fragment din lucrarea Istoria Literaturii Române, cap. “Junimea”, 1946;
3
Ion Rotaru, Poezii, Antologie, cuvânt înainte şi comentarii, Editura Porto-Franco, Galați, 1997;
4
idem, pag. 100

3
2. Evoluţia temei

Tema apare încă de la prima poezie publicată, „ De-aş avea..” , de la „ Mortua

est”, unde apare un fel de prim pastel eminescian. Aici deja se constituie ipostaza în
care femeiea apare ca o fiinţă angelică, un înger transfigurat de moartea timpurie. În «
Venere şi Madona », cel de-al doilea mare poem de dragoste din punct de vedere
cronologic, viziunea poetului este una duală, el refăcând imaginea femeii, atât înger,
cât şi demon : „ Madona dumnezee cu diadema de stele, cu surâsul blând vergin”,
alteori ea fiind descrisă ca fiind : „ cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin”.5

Prima etapă a eroticii eminesciene deschide însă perspectiva amorului

acompaniată de o natură feerică, vie şi colorată. Femeia este serafică, asemănătoare
cu Beatrice a lui Dante sau cu Laura din poemele lui Petrarca. Ea înnobilează
sufletul, este tandră,caldă, dar nu este reală…rămâne numai o speranţă, numai un vis
aflat sub semnul posibilităţii.

Cea de-a doua etapă a liricii este caracterizată printr-o stare de tristeţe profundă,
de dezamăgire în iubire, pentru că sentimentul ce cândva era foarte puternic se
stinge. Decorul devine şi el întunecat, rece, sumbru, o natură de coşmar, în care
domină ceaţa, frigul, plopii stingheri şi frunzele veştede. Femeia este rece şi
îndepărtată, iubirea pasională, ca la Hugo sau Heine, se transformă în suferinţă, în
durere „ farmec dureros de dulce”. Mai târziu, starea elegiacă alunecă spre satiră, în
„Scrisoarea V „ : „Ia întreab-o , bunăoara,/S-o să-ţi spuie de panglice de volane si de
mode,/ Pe când inima ta bate-n ritmul unei sfinte ode../Când vezi piatra ce nu simte
nici durerea şi nici mila-/ De ai inima şi minte-feri în lături : e Dalila !”

3. Teme şi motive

3.1. Natura

La Eminescu putem vorbi de o natură terestră, reprezentată prin motive cum ar

fi teiul,copacul iubirii şi al amintirii, salcâmul ce exprimă rusticitate, o coloană a
infinitului ce proiectează iubirea terestră în planul cosmic. Plopul este copacul
singurătăţii, un pretext al lamentaţiei poetului ( „Pe lângă plopii fără soţ”). Mărul şi
cireşul sunt cele două simboluri ce exprimă candoarea şi inocenţa copilăriei. Cel mai
des întâlnit motiv este însă cel al codrului. Pădurea apare în viziunea poetică drept
loc de refugiu, un confident,complice. Este un spaţiu atemporal plin de mister, de
vrajă şi semnifică totodată nostalgia copilăriei dar şi a iubirii pierdute, a
sentimentelor de melancolie. Pădurea se constituie în ipostaza feminităţii, a iubitei ce
îşi cheamă iubitul („O, rămâi,rămâi la mine / Te iubesc atât de mult”), are mişcări
tandre, în timp ce poetul reprezintă elementul masculin.

Ca pictor al luminii, Eminescu surprinde peisajele în devenirea lor, în jocurile

luminii sau ale apei. Cei doi aştri antinomici, soarele şi luna, aduc idei diferite :
spirit, esenţă, lumină, identificate în simbolul soarelui şi suflet, materie, apă asociate
5
idem, pag. 16

4
imaginii lunii. Luna declanşează în sufletul poetului fantezia, fundalul arhaic cu
origine mitică, aducând o cunoaştere extatică.
Elementele primordiale ale vieţii capătă de asemenea ipostaze inedite . Focul
înseamnă pasiune, viaţă, purificare, dar în acelaşi timp semnifică şi durere şi
dezamăgire. Apa semnifică geneza, oglindirea estetică a realităţii, precum şi trecere-
timp, continuitate dar şi moarte.
Aerul reprezintă libertate, transcendenţă şi zbor, iar pământul constituie simbolul
stabilităţii şi, în acelaşi timp, al perisabilităţii umane.

3.2. Iubirea

Iubirea la Eminescu reprezintă mai mult un ideal, o aspiraţie în lirica de

tinereţe, mai târziu transformându-se într-un sentiment dual, fericire dublată de
răutate, pentru ca în final să se ajungă la sentimentul iubirii pierdute, al dezamăgirii
profunde şi al descurajării totale.Întâlnim astfel femeia în diferite ipostaze:
- Femeia de salon, coruptă, meschină şi rea („Scrisoarea V”), care nu înţelege
aspiraţiile bărbatului, cochetă, adulterină, femeia eros, ingenuă, femeia copil, femeia
îndrăgostită, senzuală, ispititoare ce conotează plăcerea. Elementul feminin este
puternic legat de planul teluric, spiritualul nu îi este accesibil şi îi este aproape inutil.
Nu apare mai deloc,fiind prezentă numai în începutul poeziilor „Luceafărul” şi
„Călin(file de poveste)” iubirea domestică.

4. Iubirea şi natura în poezii

În „Dorinţa” , poetul îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită cu

admiraţia faţă de frumuseţile naturii- codrul, izvoarele, florile etc. În această poezie,
natura apare ca o aspiraţie, ca o dorinţă, aceasta fiind şi esenţa poeziei eminesciene :
tendinţa către fericire. Poetul surprinde laboratorul sufletului uman din care izvorăsc
sentimente de gingăşie şi puritate, în cadrul naturii care tăinuieşte şi ocroteşte.

“Vino-n codru la izvoru

Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

....................................

Vom visa un vis ferice,

Îngana-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,

5
 Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.”6

Poezie a dorului de dragoste, „Sara pe deal” a apărut în numărul din 1 iulie 1885 al
Convorbirilor literare şi este o idilă ce conţine neîntrecute elemente de pastel. „Sara
pe deal” este poemul dorului de dragoste, al visului pur, pe care-l imaginează tânărul,
aspirant la ideal. Mânat de sentimente puternice, el îşi trăieşte iubirea din vis şi
descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului. Versul susţine prin
muzicalitatea lui interioară traiectoria sentimentului care izbucneşte cu tărie,
evoluează cu febrilitate spre împlinire şi se relaxează prin proiecţia dorului în
voluptatea fanteziei.7

‘‘ ...Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

..................................................

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte;
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spuneţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată? ’’2

Poezia „Lacul” se înscrie în seria poeziilor lirice eminesciene, în care sentimentul

iubirii se îmbină armonios cu cel al naturii, elementele cadrului natural – lacul,
codrul, izvorul, luna - din această poezie fiind specifice poeziei eminesciene. Poetul
trăieşte emoţia unei idile posibile, terminată prin tristeţea unui vis neîmplinit. În
finalul poeziei, îndrăgostitul ajunge la o calmă resemnare, poetul terminând poezia
aşa cum a început-o, adică cu imaginea lacului “albastru, încărcat cu flori de nufăr”,
pentru că pe Eminescu l-a fascinat întotdeauna apa, şi credea că atmosfera generată
de ea este cadrul perfect pentru împlinirea visului de iubire.

‘‘Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

6
idem, pag. 41
7
vezi şi ediția critică de D. Murăraşu, Ed. Minerva, I, p. 311

6
 Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,

Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mâna cârmă
Şi lopeţile să-mi scape.

....Dar nu vine...Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.’’8

„Pe lângă plopii fără soţ”, elegie şi romanţă aduce, din strofa a V-a o atmosferă
de religiozitate –iubirea- stea ce s-ar fi aprins în faţa dragostei adevărate, eternizând-
o şi sculptând-o într-o marmură – devine speranţă, încredere, noroc, tinereţe.

‘‘Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi-
Tu nu mai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea-
Tu nu mai înţeles.

De câte ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.’’9

Poezia „Floare Albastră” este concepută din două părţi corespunzătoare a două
tipuri de idei, de cunoaştere: În primele trei strofe cunoaşterea filosofică absolută, iar
în partea a doua (5-13) cunoaşterea terestră prin intermediul dragostei. Cele două
părţi ale poeziei sunt legate de o strofă, cea de a patra, care conţine reflecţiile
poetului şi conţine în ea începutul ideii din ultima strofă. Poezia este alcătuită sub
8
ibidem, pag 40
9
idem, pag. 98

7
 formă de monolog întrerupt de dialog.În primele trei strofe poetul conturează
domeniul cunoaşterii filosofice. Ultima strofă aduce ideea despărţirii, a stingerii
dragostei, iar repetiţia "floare albastră" subliniază intensitatea trăirii generată de
contrastul dintre iluzie şi realitate accentuată de acel "totuşi". ‘‘Floarea e aici o
simplă podoabă cu frumusețea stranie şi prospețimea pe care poetul izbutea să o
dăruiască elementului vegetal în creația tinereții sale.’’10

,,Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita încalte
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !

Astfel zise mititica,

Dulce netezându-mi părul.
Ah ! ce spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
........................................
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună !
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare !
............................
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră ! floare-albastră !...
Totuşi este trist în lume ! ’’11

Poemul „Călin(file din poveste)”,este o poveste de iubire,în care autorul

prelucrează motivul popular al zburătorului. Voinicul misterios intră în viaţa fetei de
împărat pe neaşteptate,într-o noapte,după care dispare.La scurt timp după plecarea
voinicului,fata îşi dă seama că aşteaptă un copil,rodul iubirii dintre ea şi Călin.Tatăl

10
Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Eminescul şi romantismul german, 1965;
11
Ion Rotaru, M. Eminescu, Poezii, Antalogie, cuvânt înainte şi comentarii, Editura Porto –Franco, GalațI,
1997

8
 ei,împăratul,o izgoneşte de la palat.Ea îşi găseşte adăpost în pădure,într-o colibă
părăsită,unde îşi va creşte băiatul. Aici o descoperă voinicul Călin,după şapte
ani.Căsătoria celor doi tineri constitue finalul fericit al poemului.

‘‘Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe

Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe;
A frumuseţii haruri goale ce simţirile-i adapă,
Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.
El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic —
Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.
II
Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte,
Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte —
Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură:
— Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură.’’12

5. Valori estetice şi stilistice

Tudor Vianu, în studiul "Despre stil şi arta literară", prezentând o analiză

pertinentă pe coordonatele "Eminescu în timp", se opreşte asupra unor observaţii
privind:"scuturarea podoabelor", "deschiderea către lume şi epitete frecvenţe şi
caracteristice. După T.Vianu, încă din 1870 se poate vorbi de procesul de constituire
a epitetului tipic eminescian. Compararea variantelor confirmă aprecierea respectivă.
Tudor Vianu reţine epitetele coloristice-cromatice: "alb", "verde", "galben",
"albastru", "argintiu", "vânat"; epitete morale-sau cu întrebuinţare metaforică
morala:"blând", "dulce", "jalnic", "uşor", "tainic", "misterios", "himeric", "fermecat",
"mândru", "adânc", "vechi", "etern". "Adânc, vechi, etern sunt epitete caracteristic
eminesciene." Ele apar în epoca mai târzie a creaţiei sale.
Farmecul limbajului eminescian poate fi caracterizat de prospeţimea şi naturaleţea
limbajului, folosirea unor forme populare şi familiare ale vorbirii, de expresii tipice
la care se adaugă mijloacele expresiei intelectualizate-virtuozităţile verbale, vizualul
şi auditivul unindu-se într-o armonie muzicală perfectă.

Între marile teme,proprii creaţiei lui Eminescu, alături de meditaţia asupra

artei,asupra vieţii sociale sau asupra existenţei în general, slăvirea iubirii şi a
frumuseţilor naturii ocupă un loc întru totul deosebit.Izvorâte din sensibilitatea pură,
excepţională a poetului din melancolia lui structurală şi, deopotrivă, din nepotolita lui
sete de viaţă, de perfecţiune, de absolut, iubirea şi dragostea de natură se îngemănează
în poezia lui Eminescu, constituind o temă unitară, care-i lărgeşte şi-i întregeşte

12
idem, pag. 43

9
 universul liric, de o grandoare şi autenticitate uimitoare şi de o permanentă şi
inalterabilă actualitate estetică.

La Eminescu, iubirea şi natura nu formează ceea ce numim un capitol aparte, nu

se izolează tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus
fundamental, care luminează şi tulbură deodată, cele două sentimente, convertindu-se
într-o stare sau o forţă cosmică care urmăreşte, hotărăşte şi împlineşte destinul fiinţei
umane."Eminescu a dat poeziei româneşti dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea
în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spațiu şi în timp şi în
care privirea cugetătorului pătrunde până în punctele cele mai tăinuite ale sufletului
omenesc şi până în concepțiile cele mai înalte ale rațiunii.Prin aceste caractere ale
poeziei sale, aşa cum le luminează epitetele ei cele mai caracteristice, Eminescu este
unul din reprezentanții cei mai străluciți ai epocii deschise odată cu anul 1848, printre ai
cărui scriitori el a recunoscut în Epigonii pe înaintaşii săi [...].Eminescu li se alătura, în
generația următoare, nu numai prin poetizarea trecutului generos, a basmelor,
legendelor şi tradițiilor populare, dar şi prin acea sensibilitate pentru vechimea
înfățişărilor din jurul său, despre care ne vorbeşte unul dintre epitetele sale cele mai
caracteristice. Gândirea eliberată vrea să pătrundă până în adâncimea sufletului
omenesc, să sondeze misterele naturii şi să se ridice până la concepțiile cele mai
generale ale inteligenței, până la cunoaşterea legilor eterne ale naturii."13

Capitolul II. Tema iubirii în poezia eminesciană “Stau în cerdacul tău”

Fiind mereu în consonanţă cu sentimentele fiinţei umane, natura participă afectiv

la realităţile sufleteşti evocate. Totodată, în poezia erotică a lui Eminescu pot fi
identificate două etape: prima ilustrează o dragoste ce se poate împlini într-un cadru
natural idilic iar a doua marchează drama neîmplinirii în plan sentimental, reliefând o
iubire imposibilă într-un peisaj natural stingher, schiţat sumar.

Iubirea ca prilej de înălţare spirituală, ca necesitate a sufletului şi implicit ca

experienţă fericită este evocată şi în sonetul „Stau în cerdacul tău…”. Experienţa erotică
este, în acest caz, prezentată într-o tonalitate senină şi se identifică cu momentul
contemplării iubitei. Într-un cadru nocturn plin de feerie, eul liric ia parte la un ritual
intim şi misterios.

Acesta se află în cerdacul iubitei, loc fixat încă din titlul poeziei. Prezenţa eului
liric este marcată prin formele verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a: “stau”, “eu”,
“tu”, “te uiţi”,”desfaci”, precum şi prin adjectivele pronominale posesive “(ochii) mei” şi
“(mâna) ta”. Astfel, se remarcă lirismul subiectiv, caracterizat atât prin monolog confesiv
(“stau”) cât şi adresat (“ai obosit”, “desfaci”, “sufli”).

Dragostea este văzută ca o cale de cunoaştere, o permanentă căutare a idealului.

Femeia iubită este unică, este o fiinţă perfectă, atât ca fizic cât şi ca alcătuire
13
T. Vianu, Despre stil şi artă, Editura Tineretului, 1965

10
sufletească. Ideea frumuseţii fizice se regăseşte în versurile “În val de aur părul
despletind”/ “L-ai aruncat pe umeri de ninsoare”. Metafora “val de aur” sugerează părul
blond auriu care se revarsă peste umeri, trăsătură specifică idealului feminin eminescian,
iar metafora “umeri de ninsoare” se referă la pielea albă a femeii. Graţia şi gingăşia
iubitei sunt dezvăluite de precizarea “Încet te-ardici” şi “mâna ta cea fină”. În plan
spiritual, aceasta este capabilă să încerce experienţa reveriei meditative, fiind o apariţie
solemnă, oarecum învăluită în mister: “Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.”, “Desfaci
visând pieptarul de la sân”.

Femeia desăvârşită nu este, în acest caz, o fantasmă, un ideal inexistent, un înger

sau o zână este o prezenţă materială palpabilă, întrucât eul liric o identifică cu fiinţa
iubită. Aşadar, ea desfăşoară ritualul intim în planul realului, idealitatea fiind percepută
ca o fiinţă în mişcare. Privită din cerdac, înăuntru, femeia, cu ochii în lumină, îşi
despleteşte părul, lăsându-l să-i cadă pe umeri, îşi desface pieptarul de la sân, apoi se
ridică încet şi stinge lumânarea. Discursul liric este impresionant, îndrăgostitul fiind
fermecat de fiecare gest al iubitei.
Uzitarea verbelor la timpul prezent (“stau”, “te uiţi”, “desfaci”, “tremură”)
sugerează intensitatea sentimentului erotic, eternizând, totodată, iubirea celor doi.
Fereastra, mediu transparent, face posibilă apropierea dintre eul liric şi fiinţa dragă.
Astfel, discursul liric nu este marcat de zbucium sufletesc, nelinişti şi suferinţă, iubirea
fiind redată ca experienţă benefică.
Natura este în concordanţă cu sentimentele îndrăgostitului. Se remarcă elemente
nocturne specifice liricii romantice eminesciene: seninul nopţii, luna, stelele, umbra.
Cadrul descris este dominat de o atmosferă intimă, solemnă şi plină de romantism. Este
un spaţiu de basm, ce vrăjeşte şi îndeamnă la visare: “Noaptea-i senină”, “Crengi mari în
flori de umbră”, “stelele tremură prin ramuri”, “luna bate trist în geamuri”. Personificarea
lunii, astrul iubirii, (“luna bate trist”) semnifică gravitatea scenei, scenă învăluită într-o
oarecare tristeţe, dar nu deznădejde sau disperare ci melancolia din momentul încheierii
ritualului erotic.
Eul liric rămâne în întuneric (“În întuneric ochii mei rămân”), rămâne în umbră,
neştiut, privirea fiind singura cale de acces către misterul ritualului. Însă, speranţa
împlinirii totale a experienţei erotice rămâne, aceasta fiind sugerată de seninul nopţii şi de
lumina ce învăluie privirea iubitei. Aşa cum lumina lunii reuşeşte să pătrundă în odaia
iubitei, luminându-i chipul, privirea îndrăgostitului devine limbaj şi cale de acces către
fiinţa dragă, în acest fel fiind satisfăcută necesitatea spiritului de a ajunge la trăirea
considerată a fi cea mai înălţătoare, iubirea.
În concluzie, întreaga poezie susţine ideea dragostei ca experienţă superioară
posibilă atât prin evocarea idealului feminin ca prezenţă concretă, cât şi prin identificarea
unei căi de acces la complexitatea ritualului erotic, privirea, ce deschide posibilitatea
cuprinderii totale a sentimentului iubirii.

11
 Concluzii
“Iubirea este un daimon” spunea Platon. „Iubirea nu va pieri niciodată…” spune
Biblia. Şi totuşi, după câte „cercetări” s-au făcut, după câte definiţii s-au dat, după câte poezii
i s-au închinat, nimeni nu ştie ce e dragostea! Acel sentiment care înalţă şi coboară, care
ucide şi naşte în acelaşi timp.
Foarte mulţi scriitori au prezentat dragostea în operele lor. Cu toate acestea însă,
ea e definită mereu la fel şi întotdeauna diferit. Asta pentru că nici un om nu poate exprima
exact în cuvinte ceea ce simte, şi pentru că dragostea nu e niciodată la fel. Nu s-au făcut încă
cuvinte, nu s-au inventat încă leacuri, nu s-a găsit încă cheia care să deschidă secretul iubirii.
„Dumnezeu este iubire” spun creştinii. Tot ei, identifică iubirea cu focul, deoarece
mistuie suflete, dar şi iadul este reprezentat tot prin foc. Atunci, iubirea nu poate fii decât
partea noastră divină care ne apropie şi ne desparte de Dumnezeu la fel de tare şi în acelaşi
timp.
Deşi e o definiţie crudă, Schopenhauer spune că iubirea este doar o iluzie şi că
femeile au fost create doar pentru „triumful speciei”, ele duşmănindu-se, „deoarece au
aceeaşi meserie: dragostea”. Deci, în viziunea lui, dragostea nu e altceva decât o meserie,
care produce… lumea! Aceste cuvinte te fac să te simţi mic, foarte mic, de aceea oamenii
preferă să poarte în continuare vălul Mayei, valorizând astfel iluzia în care trăiesc.
In lumea noastră totul este imanent, totul este într-o continuă manifestare, şi cred
că singurul lucru transcendent, care a reuşit să doboare toate barierele este dragostea. Acea
dragoste în stare să provoace războaie, în stare să omoare fără milă în atingerea scopului său,
să mute munţii din loc şi să despartă ape în calea ei, da, acel „lucru” care îţi dă aripi, care
susţine lumea, care o împlineşte, căci fără dragoste nimic nu e…
Dragostea nu e păcat, e iertare, nu e întuneric, e lumină, nici întristare, ci fericire,
dar dacă ştii s-o găseşti.
Iubirea va naşte o lume nouă, fără dezastre şi nefericire, o lume paradisiacă, căci
vom învăţa să-L iubim pe Dumnezeu, şi atunci toate culorile pământului se vor schimba şi
vom deveni iar noi…
“Poezia lui Eminescu este în primul rând un spectacol cosmic, pe care nimeni nu l-a
imitat…Şi prin ceața visului care acoperă amănuntul individual, apar, cu o solemnă gravitate,
numai contururile inițiale ale creațiunii; patetismul omenesc şi particular dispare în ideea
existenței tragice, farmecul iubirii – în finalitatea ei, unitatea – în sumă, iar peisajul – în
spectacolul neschimbat al eternității înseşi.”14

BIBLIOGRAFIE

14
Vladimir Streinu, Eminescu al vremii noastre în vol. Clasicii noştri, 1943

12
 INDICE DE AUTORI ŞI OPERE LITERARE
C

13
Călin (file din poveste), 2, 5, 8, 9

14