Sunteți pe pagina 1din 6

Simboluri

Se spune că trăim intr-o lume de simboluri. Ar fi nimerit să spunem că o lume de simboluri trăieşte în noi.
Viitorul este semn şi orice semn este purtător de sensuri. Simbolul e singurul mod de a spune ceea ce nu poate fi exprimat
prin alte mijloace. Omul are nevoie de simboluri pentru a aduce incomprehensibilul în sfera tangibilului. Simbolismul
este cheia înţelegerii universului spiritual.

Simbolul (gr. ,,symbol’’ – semn de recunoaştere) este imagine bogată în semnificaţii, un semn încărcat cu
polivalenţă inepuizabilă a imaginii. Structura simbolului presupune două componente: imaginea (obiectul, fiinţa,
fenomenul, evenimentul ş.a) şi sensul acesteia, fără de care el, simbolul poate fi conceput numai într-un context ce
dinamizează un anumit aspect al imaginii simbolice. Poeţii simbolişti se află în căutarea unităţii lumii prin stabilirea
analogiilor şi ,,corespondenţelor’’ dintre lumea obiectivă şi cea subiectivă. Folosind un sistem de simboluri enigmatice, ei
pătrund în adîncurile emoţionale ale sufletului uman, pentru a afirma ideile şi adevărurile ,,veşnice’’, esenţa existenţei
,,transcendentale’’. Simbolul e folosit pentru comunicarea unui mesaj general-uman important, fiind o modalitate de
exprimare concentrată, sintetică şi plastică a vieţii.

Specificul simbolului rezidă în forţă extraordinară de generare, relevare şi plasticizare, în extraordinară de


generare, relevare şi plasticizare, în expresivitatea emotivă pregnantă. Prin însăşi natura lui, simbolul tinde să desfiinţeze
limitele stabilite şi să reunească punctele extreme în aceeaşi viziune, asemănîndu-se cu săgeata care zboară fără să se
clintească din loc.

Descifrarea unui simbol presupune o reconstituire a evoluţiei gîndului care aspiră, nădăjduieşte, se teme, suferă
sau se bucură imaginîndui-şi. I. Chevalier crede că ,,prima funcţie a simbolului este cea de a explora’’. Semnificaţia
simbolului diferă adesea în funcţie de persoană, precum şi situaţia acesteia la momentul dat.

Dicţionarul reprezintă doar începutul unei investigaţii enciclopedice aflată, în momentul de faţă, în contextul
literaturii române, în special a celeia din partea stîngă a Prutului, la început. S-a încercat o hermeneutică la înbogăţirea
căreia sunt invitaţii să participe toţi cititorii. Dicţionarul sugerează doar, nu impune. Nădăjduim că lectura lui va incita
cititorii să cugete pe seama simbolurilor. Articolele dicţionarului nu conţin toate dimensiunile vreunui simbol, deoarece
simbolul o ia la goană cînd gîndeşti că l-ai prins; pe măsură ce se limpezeşte îşi ascunde faţa, căci, aşa cum spune
Georges Gurvitch, ,,simbolurile revelează voalînd şi voalează revelînd’’.

Am selecţionat interpretările consinderate capabile de a permite cititorului să descopere sau să intuiască el însuşi
semnificaţii. Modelele oferite vor sugera, în special elevilor, perceperea personalizată a literaturii. Uneori, am expus şi
unele interpretări care caută să ştie mai mult despre modul în care au fost trăite imaginile artistice şi semnificaţia
transmisă. Cei dotaţi cu imaginaţie vor găsi, la drept vorbind mai degrabă invitaţiile la interpretare decît cunoştinţe. Or,
perceperea simbolurilor este, în primul rînd, personală. Cititorul poate da curs liber instituţiei sale.
Alb/Dalb
,,Alba vîlvătaie’’, adică părul mamei din balada ,,Mioriţa’’ de N.Labiş ne trimite cu gîndul la pana albită a păsă rii din
poezia ,,Pasărea’’ de G. Vieru, culoarea denotă trecerea generaţiilor: ,,Merg eu dimineaţă, în frunte,/ Cu spicele albe în
braţe/ Ale părului mamei’’. Înălbit de trecerea timpului: a îmbătrînit mama, va îmbătrîni şi fiul, iubita şi toţi ce vin din ei,
într-un neostoit ritual al omenirii. Dar nu este o simplă trecere: părul mamei devine strună pentru vioară. Altădată, poetul
atribuie albului o conotaţie de coloral,/ Copil, să-i veyi oricînd-/ în ram, în rîu în toate./ Ah, cine vede albeşte/ Şi eu ce alb
mai sunt’’.

Albină
În poezia ,,Albina’’, G. Vieru aseamănă procesul creator cu lucrările albinei. Poetul învaţă de la ea ,,vieţuirea curată’’: ,,
…nimeni, nimeni nu-i în stare/ Aripa aţi încătuşa’’, ,,Aş vrea pe drumul cel din urmă/ Să mă petreacă roiul tău’’.

Busuioc
Floare a dragostei, busuiocul e asociat albului şervetelor sau păretarelor. El readuce, în plan simbolic, preaplinul verii,
care, împreună cu focul din vatră şi culorile somptuoase ale covoarelor, prelungeşte frumuseţea şi intensitatea solară a
verii. Motivul e prezent în poezia ,,Harta’’ de G. Vieru cu semnificaţia de valoare spirituală: ,,Iată că la răsărit/ pămîntul
nostru/ se mărgineşte/ cu portretul marelui Eminescu, la asfinţitul – cu cel al marelui Creangă, la miază-noapte – cu
pătucul băiatului meu’’.

Carte
În poezia ,,Legămîntul’’ de G. Vieru, eroul liric întreţine un adevărat cult al cărţii lui Eminescu, sub constelaţia spirituală
a căruia îşi recunoaşte statutul pleniopotenţiar de poet: ,,Ştiu: cîndva, la miez de noapte/ Ori la răsărit de Soare/ Stnge-mi-
s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii sale’’.

Casă
În poezia ,,Casa părintească’’ de G. Vieru, motivul asigură o centrare cosmică: ferestrele deschise în univers, fîntînele –
sonde adînci în istorie, vîntul curat şi mirosul de brazi – oglinda sufletului şi chipului, ploaia – ritual, floarea-soarelui –
faguri de miere: ,,Acasă Patria mai liniştită este/ Şi mai a mea’’.

Cămaşă
În poezia ,,Cămaşile’’ de G. Vieru, motivul reprezintă esenţa vieţii mamei, o parte din fiinţa celui dus, cămăşile constituie
obiecte aproape magice, ca şi cum, prin spălarea lor, feciorul ar putea fi adus acasă. În context, cămăşile mai sugerează
viaţă paşnică: ,,Şi nu le-a îmbrăcat de mult feciorul’’.
Cocoş
În ,,Poem’’ de G. vieru, cocoşul din creasta casei face o alianţă spirituală cu păsările călătoare, făcîndu-le semne de
împlinire duioasă, şi este un simbol cosmic. De la el, ca şi de la brîul albastru al casei cu care s-a încins poetul plecînd în
lume, începe cerul: ,,N-aş putea spune, cum spun alţii acum/ că toată viaţa mea, de mic,/ Am visat numai la stele/ Dar mi-
au arătat cerul/ Cocoşul din creasta casei noastre,/ nucii, stejarii,/ şi-atunci am prins dragoste de ele’’.

Copac/Pom
La G. Vieru, acest motiv e mijlocitorul ideal dintre cer şi pămînt, rod al ciclurilor cosmice, al comuniunii dintre cele trei
regnuri, axă a lumii; el este superior omului: ,,Aţi văzut pom să nu aibă rădăcini?/ Pom care să nu înflorească?/ Pentru că,
veyi bine,/ Are alte griji, mai de seamă?/ Aţi văzut pom să răcnească, să lehăie din frunze? Să – şi sune altfel foile, cînd
vîntul îşi schimbă direcţia? Aţi văzut pom să zgîrie cu gheara/ Icoana soarelui de sus?/ Pom să nu-i sîngere frunza/ Cînd
vine toamna şi îngheţul?’’.

Corabie
În poezia ,,Pădure. Verde pădure’’ de G. Vieru, corabia semnifică viaţa şi dragostea perpetuă, care nu moare şi nu poate fi
strivită în nici un mod: ‚,Şi-o corabie-şi cioplise,/ Şi-n amurgul greu, de stînci,/ A plecat pe mări s-o uite,/ Clătinat de
ape-adînci’’

Culoare
Culoarea însufleţeşte materialitatea lumii, îi dă o strălucire aparte, sensibilizînd extraordinar privirea şi celelalte simţiri. În
,,Muzicuşe’’ de G. Vieru, cu culoarea e din ce mai frecvent invocată cu titlu deziderativ: ,,Vreau să ploaie roşu,/ Vreau să
ploaie galben,/ Vreau să ploaie-albastru,/ Vreau să ploaie verde’’. E o dorinţă a eului liric de a urca în culori.

Frunză
La G. Vieru, în textul ,, Pădure, verde pădure’’ motivul semnifică forţa dragostei, începutul unui nou ciclu al vieţii: ,,A
plecat pe mări s-o uite,/ Dar sub lună, dar sub stea,/ Răsare la loc pădurea,/ Iar corabia-nfrunzea.’’

Furnică
La G. Vieru, motivul sugerează povara anilor, irevocabilul mers al timpului: ,,Tot mai mică. Tot mai mică./ Cît o floare, o
furnică,/ Cît o lacrimă sub soare…/ De ce oare, de ce oare?’’

Harpă
În ,,Ars poetica’’ de G. Vieru, motivul sugerează pezia însăşi care poate cuprinde în sine binele ţi răul. Avînd o concepţie
angelică, poetul crede că poate îmblînzi şerpii, adică duhurile rele, malefice, de aceea harpa e asociată cu ,,coarda
poamei’’, simbol al vieţii şi rodului.
Inel
În poezia lui G. Vieru, inelul simbolizează legătura veşnică dintre bărbatul şi femeia ce au creat familia: Inelul/ din
degetul tău -/ cătare prin care ochesc/ vrăjmaşul’’.

Mamă
Simbolistica mamei în poezia lui G. Vieru este foarte bogată: ,,Ea este o altă Maică Marie, un început a toate cîte sunt,
devenind Muma însăşi: patrie, grai, izvor şi alte realităţi primordiale’’. Mama din poezia ,, Făptura mamei’’ de G. Vieru
este asemenea mamei divine care simbolizează cea mai perfectă armonie a dragostei. Mama e perfectă asemenea stelei cu
cinci colţuri, de aceea ,,iarba ştie’’ ce gîndeşte; curată, ferită de păcat, mama devine uşoară, asemenea păsării ce
mijloceşte relaţia dintre cer şi pămînt. Făptura mamei e ca o sfîntă Marie de pe zidurile bisericilor, care merge pe nori,
fără a simţi împotrivire, cu faţa deschisă de o lumină internă ce se îndreptă spre oameni: ,,Uşoară. maică, uşoară,/ C-ai
putea să mergi călcînd/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pămînt.’’. În poezia ,,Cămăşile’’ mama asemenea măicuţei
din balada populară ,,Mioriţa’’, nu învinuieşte şi nu blestemă pe nimeni. Ca toate mamele lumii, ea oficiază cu acurateţe
ritualul pregătirii fiului pentru hora din sat. Cît de frumos s-ar fi petrecut acest ritual în vreme de pace.

Mare
În poezia lui G. Vieru ,,Pădure, verde pădure’’, motivul sugerează trecerea pe alte ţărîmuri (,,Şi-a plecat pe mări s-o
uite’’), iar în textul ,,Tu’’ simbolizează cosmosul, universul: ,,Mă las la fund de mare/ Să văd ce-ai zice tu’’).

Ochi
În poezia ,,Legămînt’’ de G. Vieru, motivul se face prezent prin sintagma ,,stinge-mi-s-or mie’’ şi sugerează viaţa, iar la I.
Vatamanu se identifică chipul matern îndurerat: ,,Bare roua-în acelaşi timp, adîncimile submarine şi pe cele ale cerului.

Singur/Singurătate
În poezia ,,A căzut cerul din ochii tăi’’ de G. Vieru, sentimentul singurătăţii este devastator: ,,Ca un pom doborît/ Însuşi
graiul/ Parcă se aude căzînd./ Doamne, atît de singur,/ Atît de singur/ N-am fost niciodată’’. În alt text poetul
mărturiseşte: ,,Îmi curge, mamă,/ Însingurarea pe trup/ Ca apa pe stînci.’’

Soare
În poezia lui G. Vieru ,,Legămînt’’, sintagma ,,răsărit de soare’’ şi ,,miez de noapte’’ sugerează efortul neîntrerupt al
marelui poet M Eminescu de cugetare şi trăire completă: ,,Ştiu cîndva la miez de noapte / Ori la răsărit de Soare/ Stinge-
mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii sale’’.
Trandafir
În lirica lui G. Vieru, trandafirul îi aduce eroului liric sentimentul unei bruşte şi brutale retezări a visului şi a posibilităţii
ideale de împlinire: ,,Tu care-n grădină,/ Lîngă zidul surpat,/ Erai frate cu mine/ Şi erai împărat, Trandafirului./ Unde-i
cămaşa de rouă,/ Cea de mire bărbat?/ Durerea-mi întunecă chipul,/ Nu, nu sunt supărat,/ Trandafirule’’