Titlul poeziei arată că aceasta este o artă poetică, o creaţie

în care este defenit rolul şi locul poetului în Univers.

Această poezie ascunde în umbra sa variate figuri de stil,
simboluri şimotive ,care trezesc cititorului un ocean larg de
sentimente şi emoţii. Metafora spicelor albe ale părului
mamei ar putea semnfica harpapoetului,astfel, înălbit
de trecerea vremii,părul mamei devenit strune la harpă
arputea sugera curgerea generaţiilor : a imbătrînit mama,
va îmbătrîni şi fiul şi iubitaşi toţi cei care vin după ei .
„Spicele albe” reprezintă laitmotivul operei, mai conţineo
sugestie:a suferinţei care a înălbit părul mamei.
Motivul drumului „merg eu”, „mergi tu”ar putea sugera
tocmai „mareatrecere”, curgerea spre moarte, care încep
e în clipa în care ne-am născut.Un alt motiv la fel de important
este motivul morţii,, vine moartea din urmă”care apareprin
forme înfricoşătoare „Cu spicele roşii în braţe,ale sîngelui meu”
,ea are aspectul destructibil al existenţei,,...care nimic niciodată
nu înapoiază....”adică viaţa.În mod repetat apare în text simbolul
spicelor.Acesta fiind legat de secerişsemnifică sfîrşitul vieţii, care
va fi al mamei, al poetului şi al iubitei.
Ideii de durere i se substituie şi metaphora din versurile: „Mergi
tu după mine, iubito, /Cu spicul fierbinte la piept /Al lacrimii tale”
.Sensul acestora ar fi acelacă durerea ne este dată tuturor, dar ea
constituie o cale de purificare. Idea finititudinii umane poate fi
descoperită şi în primele trei versuri din stofa a doua,această idee
poate fi pusă în concordanţă cu moto-ul poeziei: „De mila timpului
din sînge/Poetul nu-i decît iubire”.
Rătăcind printre cuvinte sau puratați de gânduri pe insule pustii, poetul rămâne a fi poet.
Inima sa uriasă ca o pâine ascunde trăiri duioase și scopuri nobile.
Poeții se plimbă, se joacă, trăiesc și zâmbesc alături de cuvinte – aceasta
este lumea lor. Patria cuvintelor reprezintă spațiul lor de evadare și creare,
Universul lor intim. Toți artiștii, dar, mai ales, poeții și scriitorii sunt devotați
patrioți ai tărâmului cuvintelor, trăind în mai multe lumi paralele. Aceștia
străbat lumea cuvintelor în căutarea Adevărului și Absolutului. Din această
cauză, rămân a fi mereu călători în acea lume, în căutarea unui ideal de neatins.
cea paradisiaca, de tip logic, specifica oamenilor de stiinta, avand
ca scop dezlegarea tainelor universului;
cea luciferica, de tip poetic, avand ca scop protejarea tainelor
universului, potentarea misterului si transformarea acestuia intr-unul si mai mare.
oezia are structură antitetică, organizată pe opoziţia „eu” şi „alţii”, adică poetul- artist
şi omul raţional. Metafora cunoaşterii luciferice este „lumina mea”, plină de
sensibilitate şi perfecţiune. Această cunoaştere se organizează pe succesiunea
verbelor „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc” şi „iubesc”.
Cunoaşterea paradisiacă este metaforizată prin „lumina altora” care „sugrumă vraja”,
adică misterele sunt ucise prin raţiune, prin descoperire. în timp ce cunoaşterea
paradisiacă este lumina minţii, cunoaşterea luciferică este o lumină nocturnă
(de noapte), lunară, care îmbogăţeşte misterul, îl transformă în mister şi mai mare.
Poetul recurge la o comparaţie amplă prin care explică metoda lui de cunoaştere:
aşa cum lumina lunii redă doar conturul lumii reale, aşa şi poetul îşi sugerează
doar sentimentele, gândurile prin poeziile sale.
Obiectul cunoaşterii este misterul, ilustrat în poezie printr-o varietate
de metafore: „tainele”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „a lumii taină”,
„întunecata zare”, „ne- nţelesuri”, „sfânt mister” şi oferă o bogată sursă
de inspiraţie pentru poet. Actul poetic se realizează prin iubire: „căci eu iubesc
/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Aceste versuri reprezintă locul misterelor,
al surselor de inspiraţie: lumea vegetală, lumea umană, lumea sentimentelor
şi cea a morţii văzute ca o componentă a existenţei şi reprezentând eternitatea.
Blaga priveşte moartea ca pe o integrare în univers, astfel prin operele sale trăieşte etern.