Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

-1919-Lucian Blaga-
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este poezia cu care debutează
volumul lui Lucian Blaga “Poemele luminii” apărut în 1919, volum ce reliefează
concepția metafizică a poetului despre misterele lumii.
Ca și specie literară este o poezie filozofică, o confesiune, dar mai ales o
artă poetică. Eul liric își exprimă concepția despre creație, despre univers, despre
rolul creatorului prin intermediul mijloacelor artistice: aici este evidențiată în mod
concret dorința eului poetic de protejare a misterelor lumii. Astfel, datorită
exprimării directe a sentimentelor acestuia față de aceste taine, poezia se
încadrează și în expresionism “eu iubesc” , “îmbogățesc” totodată se folosește și
de imagini artistice violente, care au impact asupra cititorului care aduc încă un
argument în susținerea expresionismului: “nu strivesc” , “nu ucid”.
Lucian Blaga, unul dintre reprezentanții modernismului poetic interbelic,
alături de Tudor Arghezi și Ion Barbu, este și creatorul unui univers filozofic
original, care stă la baza liricii sale. Acesta distinge cunoașterea în cea paradisiacă
sau rațională și cea luciferică sau poetică, cea pe care eul poetic o susține și în
opera sa. Este modernă datorită exacerbării eului liric ce este evidențiată încă din
titlu prin amplasarea în poziție inițială a pronumelui personal “eu”. Totodată, o
altă trăsătură a modernismului constă în refuzul prozodiei clasice, în libertatea de
exprimare evidențiată prin renunțarea la elemente de versificație clasică, poezia
având versuri libere si rimă albă, dar și prin prezența ingambamentului. Acesta
este o figură de stil întâlnită des în lirica modernă, conferind textului
autenticitate, dând impresia de confesiune, grafic reprezentată prin scrierea cu
minusculă a fiecărui vers, ideea poetică întinzându-se pe mai multe versuri.
Tema poeziei este cunoașterea poetică, fiind considerată un act de
exprimare artistică autentică a eului liric. Acesta se identifică în categoria
cunoașterii luciferice, artistice definizând astfel viziunea despre lume a eului
poetic viziunea despre lume se construiește în jurul idei de mister, fiind un adept
al cunoașterii luciferice rolul poetului nu este de a descifra tainele universului și
de a le ucide, ci de a le spori misterul și a le proteja (“eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină”), în timp ce “Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns” ;
lumina fiind un simbol al cunoașterii. Comparația amplă cu lumina lunii este încă o
dovadă a faptului că poetul este adeptul cunoașterii de tip luciferic. Pledează
pentru acest tip de cunoaștere deoarece doar așa misterele universului rămân
protejate. Întocmai cum sub lumina difuză a lunii lucrurile pot căpăta alte
înfățișări așa și eul liric alege să protejeze, să sporească misterele înconjurătoare.
Se poate observa această dorință a poetului de sporire, protejare a misterelor
chiar din primele versuri “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” , vers ce reia
integral titlul. Verbul exprimă o acțiune violentă, dar prin forma negativă a
acestuia se observă intenția eului liric. Misterele universului sunt redate cu
ajutorul metaforei “corola de minuni”, metaforă ce face trimitere la ideea de
perfecțiune. Astfel raportul eului liric cu marele univers este redat nu doar în titlu
ci reluat și în acest prim vers.
În ceea ce privește structura, poezia este un monolog liric, astrofic, alcătuit
din două fraze. Prima secvență prezintă atitudinea pe care poetul o are față de
misterele universului și din această cauză nu este întâmplătoare reluarea titlului
în primul vers. Versul al doilea exprimă aceeași idee, utilizând de asemenea,
forma negativă a verbului “și nu ucid” . Metafora “mintea” denumește
cunoașterea paradisiacă, de tip rațional, pe care poetul nu o agreează, întrucât
încearcă să elimine misterul. Versul al cincilea este o acumulare de metafore
“florile” , “ochi” , “buze” , “morminte” sunt manifestări de misterului, aflate în
lumea înconjurătoare. Florile sunt simbolul frumuseții, al purității; ochii sunt
expresia exterioară a trăirilor, buzele sunt simbolul iubirii și a comunicării iar
mormintele sunt simbolul morții, al veșniciei.
Cea de-a doua secvență evidențiază opoziția dintre cele două cunoașteri,
paradisiacă luciferică reprezentate prin metaforele “lumina mea” , “lumina
altora”.
Ultimele doua versuri ale poeziei au valoarea unei motivații, dar și a unei
concluzii “căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte". Se remarcă, așadar,
iubirea prezentă aici ca modalitate superioară de cunoaștere, căreia îi revine rolul
de a proteja misterul. Se remarcă aici reluarea acumulării de metafore cu o mică
deosebire :în prima situație elementele misterului sunt împrăștiate peste tot în
lume, iar în final acestea sunt puse toate împreună prin creația poetului.
 În concluzie, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică
modernistă la nivelul acesteia identificându-se influențele expresionismului. Se
remarcă atât prin noutatea structurii cât și a mesajului și limbajului poetic folosit.