EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

În perioada interbelică, poezia românească se îndreaptă spre o sincronizare cu

tendințele literare din spațiul cultural occidental, principala orientare manifestată la noi alături
de tradiționalism fiind modernismul. Acesta se va face simțit atât la nivelul criticii literare (prin
figura lui Eugen Lovinescu), cât și în proză (prin Anton Holban). Principalele figuri ale poeziei
noastre moderniste sunt acelea ale lui Tudor Arghezi, Ion Barbu și Lucian Blaga. Ultimul dintre
aceștia se remarcă datorită preocupării sale pentru filosofie, preocupare ce își va găsi reflexia în
poezia sa, în special prin abordarea problematicii cunoașterii.
Mare poet, filosof și traducător român, Lucian Blaga își construiește cariera sa literară în
strânsă legătură cu cea filosofică. Debutul său în volum are loc în 1919 cu „Poemele luminii”,
pentru care primește și premiul Academiei Române pentru poezie. Întregul volum este
construit în jurul problematicii cunoașterii luciferice pe care o va expune pe larg 15 ani mai
târziu în “trilogia cunoașterii”. Pe lângă poezii, Blaga va mai publica scrieri cu caracter
memorialistic, un roman și câteva texte dramatice care au ca surse de inspirație mitologia
autohtonă.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este prima poezie din volumul de debut
„Poemele luminii”. Titlul textului reprezintă o metaforă, lumea fiind percepută drept o corolă
de minuni, plină de taină și de înțelepciuni, pe care omul trebuie să le dezlege pe parcursul vieții
sale. Prin folosirea pronumelui personal „eu” ni se arată subiectivitatea discursului și situează
eul liric în centrul lumii. Poetul alege astfel cunoașterea luciferică care are meritul de a îmbogăți
misterele, întrucât sugerează semnificațiile ce devin infinite. Tema textului este reprezentată de
cunoașterea lumii ce se poate realiza doar prin intermediul iubirii.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor
gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I "nu strivesc","iubesc", "sporesc", pronumele
personal de persoana I "Eu",ce este folosit de 5 ori în text, indicând exacerbarea eului specifică
expresionismului, adjectivul pronominal posesiv de persoana I "mea" şi topica afectivă.
Prima secvență poetică constituie afirmarea opțiunii pentru a explora tainele universului
prin intermediul cunoașterii selenare. În plus, selectarea formelor negative “nu strivesc” și “nu
ucid” arată respingerea cunoașterii soloare. Enumerația ce încheie această primă secvență “în
flori, în ochi, pe buze ori morminte” evidențiază câteva elemente cu valoare simbolică ce
exprimă misterele universale. Astfel, florile sugerează sensibilitatea, fragilitatea și frumusețea,
ochii – spiritul și cunoașterea, nevoia omului de a explora universul exterior, buzele – iubirea și
senzualitatea, iar mormintele – moartea, care în viziunea lui Blaga este doar o întoarcere la
armonia Universului, întrucât sufletul își găsește liniștea.
Cea de a doua secvență poetică este construită pe baza unui raport de opoziție între
cunoașterea de tip paradiziac exprimată prin metafora “Lumina altora” și cea de tip luciferic
realizată prin metafora “lumina mea”. Folosirea adjectivului posesic simbolizează opțiunea
poetului pentru cel din urmă tip de cunoaștere. În viziunea poetului, cunoașterea paradiziacă
distruge misterul, singurul lucru ce conferă un sens existenței umane („Lumina altora/ sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”). Cunoașterea selenară are efectul opus
și de aceea va fi preferată. Distincția dintre cele două tipuri de cunoaștere este marcată la nivel
lexico-gramatical prin alternanța formelor verbale negative “nu micșorează” și a celor
afirmative, “mărește”. Epitetele în inversiune „largi fiori de sfânt mister” sugerează extazul
poetului în fața revelării misterelor. Imaginarul poetic mizează pe motive literare cu funcție
vizuală, precum „luna”, „noaptea”, „zarea” menite să evidențieze specificul cunoașterii
luciferice.
Finalul poeziei are rol de concluzie, exprimând ideea că protejarea și cunoașterea
misterelor poate fi posibilă numai prin iubire: „Căci eu iubesc/ și flori, și ochi, și buze și
morminte”. Astfel, poetul reafirmă admirația pentru elementele corolei de minuni a lumii prin
enumerația prezentată mai sus.
Un ultim aspect ce trebuie menționat este reprezentat de tehnica ingambamentului.
Aceasta nu doar completează caracterul liber al prozodiei, ci schimbă și topica discursului,
punând accentul asupra mesajului transmis. Datorită acesteia, eul individual este așezat în
centrul universului poetic, devenind un laitmotiv, atât prin repetarea pronumelui personal „eu”
cât și prin formelor adjective posesiv „mea”, „mei”.
În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, scrisă de Lucian Blaga,
este o artă poetică modernistă punând în prima pagină tema creației și a iubirii ca formă de
cunoaștere și de dezlegare a tainelor lumii. Prin mijloacele ei specifice precum viziunea
subiectivă asupra lumii, exacerbarea eului și absența rimei, poezia reușește să pătrundă mai
adânc în tainele Universului.