TESTAMENT

În perioada interbelică, asemenea romanului, și poezia trece printr-o dezvoltare

semnificativă, fiind influențată de curentul modernist, unde figura de stil predominantă este
metafora, limbajul este ambiguu, iar artiștii au parte de o libertate mai mare a expresiei.
Modernismul își face astfel simțită prezența și în țara noastră prin intermediul poetului
Tudor Arghezi ce debutează la vârsta de doar 16 ani, în 1896, în revista lui Alexandru
Macedonski, „Liga Ortodoxă”. Pe lângă activitatea de scriitor, este și fondatorul mai multor
reviste, printre cele mai interesante fiind „Bilete de papagal” unde își publică pamfletele.
Poemul „Testament” ce face parte din volumul de debut „Cuvinte potrivite” apărut în
anul 1927 reprezintă o emblemă a scrierii lui Arghezi, datorită prezenței esteticii urâtului, a
înclinației către filosofie și a formulei poetice ambiguă și expresivă. Poezia este construită în
jurul temei moștenirii și a creației literare ce reprezinta o formă de eliberare sufletească a
artistului, dar și de durere de care simte nevoia să se detașeze. Viziunea despre lume
accentuează necesitatea transmiterii informaţiilor pe orice cale posibilă în vederea realizării
progresului şi desăvârşirii creaţiei artistice.
Un prim aspect esențial este titlul, „Testament”, care are două sensuri: unul denotativ și
altul conotativ. În sens propriu, testamentul este un document prin care cineva lasă moștenire
altcuiva bunurile agonisite de o viață. Citind textul, putem observa că același lucru a făcut și eul
liric, lăsându-ne nouă, urmașilor săi, o carte plină de înțelepciune și tâlcuri, în locul lucrurilor
materiale ce se uzează în timp și nu mai pot fi folosite. Titlul amintește și de cărțile Bibliei,
Vechiul Testament și Noul Testament, de unde reiese și sensul figurat al titlului: „cartea” drept
moștenire spirituală lăsată de poet nouă, urmașilor. Cartea reprezintă deci „o treaptă” pe care
cititorul se străduiește să o treacă, adică de a înțelege învățăturile ce au rolul de a-l ajuta să se
descopere și formeze ca și persoană.
Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe
la persoana I „voi lăsa", „să schimbăm", „am prefăcut", pronume personale de persoana I
„Eu", adjectivul pronominal posesiv de persoana I „noastră" şi adresarea directă „fiule",
substantiv în cazul vocativ.
Ca structură, poezia este alcătuită din cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în
trei secvenţe poetice, constituind un monolog liric confesiv de tip adresat. Prima secvenţă
(strofele I, II) sugerează legătura dintre generaţii: străbuni, poet şi urmaşi. Secvenţa a doua
(strofele III, IV) redă rolul etic, estetic şi social al poeziei, iar ultima secvenţă (ultima strofă)
reprezintă simbioza dintre har şi trudă în poezie.
În prima strofă, secvenţa „râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci"
sugerează drumul dificil al cunoaşterii şi al acumulărilor străbătut de înaintaşi. În versul „Cartea
mea-i, fiule, o treaptă", formula de adresare „fiule" desemnează un potenţial cititor, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată. În acest fel, opera fiecărui poet este "o treaptă" în
evoluţia unei literaturi.
Cartea devine mai apoi „hrișov”, adică un act de mare valoare pentru noi, cititorii,
acesta purtând în sine „osemintele vărsate-n mine”, adică înțelepciunea ce s-a păstrat secole
de-a rândul și ce a rămas în opera de față.
Cea de a treia strofă aduce cu sine o analogie între sapă și brazdă ce aparțin de universul
țărănesc, și condeiul și călimara ce aparțin de cel artistic, al scriitorului. Aceasta accentuează o
evoluție de la sapă la condei și de la brazdă la călimară prin care trece eul liric pentru a putea
completa cartea. De asemenea, hiperbola „sudoarea muncii sutelor de ani” accentuează
munca dificilă a strămoșilor.
Observăm și folosirea tehnicii esteticii urâtului prin care poetul se folosește de imagini
hidoase pentru a transmite un mesaj artistic puternic. Vedem asta în secvența „Din graiul lor
cu-ndemnuri pentru vite” pe care le transformă în „cuvinte potrivite”.
Ultima strofă accentuează și mai tare statutul „cărții” ce este prima dată numită „slovă
de foc”, însemnând „harul din talentul artistic”, și mai apoi „slovă făurită”, adică „meșteșug”,
„efort”. Astfel, cele două, talentul și cu efortul se împletesc armonios în procesul de scriere
(„Împarecheate-n carte se mărită”), creând cartea.
Elementele de prozodie îmbină tradiţia şi modernitatea, fiind inedite. Poezia cuprinde
strofe inegale ca număr de versuri, cu măsura de 9-11 silabe, ritm variabil, în funcţie de
intensitatea trăirilor şi de ideile exprimate. Rima aparţine vechilor convenţii, fiind
împerecheată.
În concluzie, având în vedere cele prezentate mai sus, poezia „Testament”, scrisă de
Tudor Arghezi, este o artă poetică modernă, datorită preferinței pentru metafore, folosirea
esteticii urâtului, și a mesajului ambiguu.