TESTAMENT de Tudor Arghezi

Modernismul este un curent literar din perioada interbelică, teoretizat de Eugen Lovinescu și
promovează înnoirea literaturii prin folosirea unui limbaj ambiguu, utilizarea metaforei, prin
inovație formală și prin renunțarea la prozodia tradițională.
Poezia Testament deschide volumul Cuvinte potrivite, apărut în 1927. Este cea mai
cunoscută artă poetică din literatura română, deoarece explică importanţa poeziei şi rolul poetului
în lume. Se înscrie în modernism prin estetica urâtului, prin raportul dintre inspirație și muncă, dar
și prin inovația prozodică. Este alcatuită din strofe inegale ca număr de versuri și are forma unui
monolog adresat fiului. Este considerată de critica literară o poezie programatică, un crez poetic ce
subliniază legătura puternică dintre străbuni, poet și urmași. De aceea, în viziunea lui Tudor
Arghezi, poezia trebuie înțeleasă ca moștenire, ca zestre lăsată înaintașilor.
Titlul este simbolic și are dublă semnificație. În sens propriu, testamentul este un act
important prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează să fie îndeplinite după moarte, fiind în
general vorba despre bunuri materiale. În acest caz, testamentul are sens figurat, fiind o metaforă a
cărții, devenită cel mai important dar. Cartea este un cuvânt-cheie și reprezintă elementul de
legătură dintre generații.
Poezia este alcatuită din trei secvențe, organizate în strofe inegale, cu rimă împerecheată și
ritm interior. Prima secvență arată legatura dintre poet și urmașii săi, a doua prezintă rolul estetic și
social al poeziei, iar a treia secvență subliniază rostul cărții și rolul poetului în lume.
Prima secvență oferă o definiție a cărții. Scris la persoana a II-a, sub forma unui monolog
adresat fiului: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, incipitul enunță o formulă testamentară, prin care se
exclude o altă moștenire în afară de carte: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume
adunat pe-o carte”. Este foarte importantă, e ca o carte sfântă, de „căpătâi” și reprezintă metaforic
„hrisovul cel dintâi”, legătura dintre creator și generațiile anterioare. Prin vocativul „fiule” se
sugerează că poetul se adreseaza unei întregi generații de tineri, care preiau această moștenire,
cartea devenind o treaptă dintre generatii.
A doua secvență poetică definește rolul artistului și importanța muncii sale. Poetul e singur
știutor de carte, muncește asupra cuvintelor multă vreme și cu mare greutate, „mii de săptămâni”,
iar pentru a exista poezia a fost necesar schimbul instrumentelor: „sapa” a devenit „condei” şi
„brazda” a devenit „călimară”.
A treia secvență surpinde prin estetica urâtului. Cartea se naște din suferință, din „durerea
noastră surdă și amară”, din „bube, mucegaiuri şi noroi” pe care creatorul le transformă în
„frumuseți”. Așadar antitezele anterioare zdrențe-muguri, venin-miere, cenușă-Dumnezeu de piatră
sunt dovada că arta poate să răzbune realitatea.
Finalul întregește definiția poeziei prin ideea că poetul este un mic demiurg/creator.
Devenind „robul” cuvintelor, va reuși să recreeze o lume originală și unică. Poezia nu este numai
inspiraţie, prezentă aici prin metafora „slova de foc”, ea presupune şi meşteşug, adică „slova
făurită”; cel care scrie poezie nu trebuie să aibă doar talent, ci trebuie să dovedească pricepere și
efort intens.
La nivelul limbajului, poezia este modernistă prin îmbinarea arhaismelor cu neologismele,
prin folosirea cuvintelor nepoetice, dar care impresionează prin rafinament și originalitate.